„Mi-a strâns mâna, iar pe obraz mi s-a prelins o lacrimă fierbinte și usturătoare, urmată de alte câteva. Le-am șters cu mâna, temându-mă că dacă aș fi început să plâng, nu m-aș mai fi oprit niciodată.” Înainte să adorm- S.J. Watson

 

            În seara asta nu sunt singur în pat. Odată cu noaptea, un trup aproape străin se înghesuie sub aceeași pătură cu mine emanând o căldură pe care eu doresc să o țin cât mai departe de mine. E prea cald.

            Îmi simt sufletul cum stă speriat într-un ungher întunecat din corp, întors în mine, uitându-se țintă la ea. Nu înțelege de ce am acceptat să-mi împart patul și îmi răscolește cu degetele de la picioare mintea căutând răspunsuri. Mă doare capul și simt că-mi bubuie inima în timp ce ea doarme fără să știe ce e în interiorul meu.

            Patul acesta e destul de mare, de 190x200, cu un cadran de fier vopsit în negru, peste care a fost aruncată o saltea groasă și tare, acoperită de două cearceafuri albe și o pătură de vară împodobită cu flori de câmp. La cap am două rânduri de câte trei perne pufoase, deși eu mă odihnesc fără a-mi pune mintea pe vreuna dintre ele, iar la picioare am tot lovit o altă pătură, mică și moale, cu un model compus din sute de inimiore de diferite forme și culori, care acum stă mai mult pe jos decât în pat. Nu îmi place modelul și nici culoarea, însă dimineața o trag peste mine și aștept să îmi culce firicelele de păr ce le-a ridicat frigul dimineții și așa sub ea mai adorm încă două ore.

            Însă, cu toate că stăm fiecare pe câteo margine de pat, mă simt atât de aproape de ea încât cred că îi pot atinge sufletul cu respirația mea.

            Perdeaua din apropierea ei dansează în valurile nopții calde, atingând-o ușor cu câteun colț perfid și atunci, aici, aș jura că are o aripă colosală cu care atinge tavanul înalt, iar eu nu sunt altceva decât un copil speriat, protejat de-un înger ce-mi răspunde numai mie.

            Dar imaginea îmi stă în cap doar pentru o clipă, lăsându-mă apoi la fel de nesigur, răsturnând în interiorul meu sentimente contradictorii și, de nicăieri, fără avertisment, reîncepe un război de sentimente în mine. Cine e? Ce vrea de la mine această ființă?

            Lângă mine stă o femeie mai în vârstă. Știu că are șuvițe cărunte pe care nu a reușit de una singură să le vopsească, aproape de ceafă. Are fața brăzdată de riduri adânci, buze subțiri și aspre, două alunițe urâte îi strică obrajii mereu roșii și, dacă nu mă înșel, am văzut o umbră de mustață când mi-a zâmbit înainte să stingă lumina. Silueta ei e una tip măr. E plinuță, deși aș putea spune că nu arată chiar atât de rău precum zice ea. Dar ochii ei îmi plac...Sunt mari, iar culoarea lor e stranie. Sunt exact ca ai mei.

            Ea e femeia pe care se presupune că o cunosc de mult, dar viața a avut alte planuri, așa că, pentru mine, e doar o străină pe care o numesc mamă.

            Trupul ei greu și cald, peste care au trecut anii ca o apă lină, adăpostește un suflet ciudat, pe care eu nu îl mai cunosc. Se uită parcă la mine, căci îi simt ochii invizibili cum mă studiază, degetele cum caută să mă atingă, îi cunosc dorința de aș lipi buzele de pielea mea pentru a mă săruta scurt și cast așa cum o făcea înainte, cu mult timp înainte.

            E ciudat să o văd cum își odihnește brațele, a căror piele și-au pierdut din elasticitate și atârnă puțin, mângâind cutele păturii în căderea lor lină spre o poziție mai confortabilă. În lumina difuză îi văd pieptul pe care îl doream cândva atât de mult, unde îmi poziționam capul lângă sânul ei și mestecam un sfârc murdărit de lapte. Îl văd cum se ridică ușor, sacadat, și se lasă înapoi jos.

            Ea nu soarbe, ci suge hapsân aerul din cameră lăsând să-i scape sunete tulburătoare din gură și din nări, torturându-mă fără aer. Odată cu aerul, mă trage și pe mine pe nări, pe guri, prin porii pielii și mă bagă înapoi în ea. În camera asta, mă simt ca într-un pântece imens și fierbinte, unde singura metodă pentru a supraviețui este să recunosc că sunt legată de ea, din nou, printr-un cordon ombilical. Dar legătura nu e una normală, căci eu mă simt sufocat, cu cordonul în jurul gâtului, fără aer, fără cuvinte, cu o dorință arzătoare de a ieși de aici, departe de pântec. Să mă nasc din nou, aici, mi-e imposibil, deși aș vrea.

            Aud cum își macină dinții și cum, din când în când, un balon de scuipat i se sparge în marginile crustei ce i-a acoperit herpesul de pe buza inferioară. Câteva icnete năvălesc în cameră, zgîriind mobila și propagându-se asupra mea ca un ecou puternic, de zece ori mai puternic, ce îmi lovește timpanele făcându-mi corpul să se încovoaie brusc, pregătit parcă pentru o luptă cu cel care a îndrăznit să-i facă vreun rău.

            Involuntar, încă iubesc persoana asta sau poate e doar ideea că știu că ea e cea ce mi-a dat viață. O legătură ce în timp nu se spală, nu dispare și nu se uită. Involuntar sunt legat de ea.

            Privesc pe furiș către ea și îmi pare ceva periculos, interzis, prea măreț pentru un om ca mine. E prima dată după 6 ani când doarme lângă mine, lovind ușor cu picioarele pătura să se așeze cum dorește, murdărind de transpirație cearceaful pe care îl împărțim... Nu sunt eu de vină că, pentru adultul ce sunt astăzi, ea nu mai reprezintă decât un străin. Un străin ce are impresia că mă cunoaște, are dreptul să se implice în viața mea și cere drepturile asupra deciziilor pe care le iau. Din punctul meu de vedere, ea singură a ales să mă părăsească cu 13 ani în urmă, însă pentru ea ceea ce a făcut nu se numește părăsire, ci o necesitate...deloc crudă.

            Totuși, înțeleg totul, căci am avut timp destul ca să înțeleg; acasă, singur, așteptând-o să vină, an după an...Cunosc toate lucrurile care au condus la despărțirea noastră, la decizia ei, dar uneori vreau să o condamn, doar uneori, când mi-e dor să fiu mic, iar ea să îmi fie alături.

            Aș vrea să îmi întind brațele, să o cuprind și să o rog să nu mai plece niciodată. Cred că aș redeveni copil în momentul în care degetele mele ar atinge-o, iar adultul ar muri fericit îngropat în pielea ei. Ea m-ar legăna și mi-ar șopti povești pe care le-aș crede imediat fără să pun întrebări. Dar ceea ce am în față nu e decât o umbră a unei amintiri ce o păstrez încă vie, printre rugăciuni și mii de zboruri lente până în trecut unde ea era mama, iar eu eram copilul ei. Mi-e dor de mama mea de când eram mic...Azi mi-e dor.

            Rănile ce mi le-a provocat inconștient le port sub straturi groase de indiferență. Văd cum aerul îi umple pieptul atât de lent, încât doresc să îi opresc respirația pentru a o răni la rândul meu. Vreau să îi crăp pieptul în două, să îi despart coastele cu propriile mâini și să văd dacă, dincolo de ele, mai are inimă sau, atunci când a plecat, a scos-o afară ca să nu o mai doară.

            O miros îndelung, o respir toată, încât notele de mosc mi se prind de firicelele din nas și îmi desfundă treptat nasul. Parfumul ei e diferit de cel ce mi-a rămas în minte. Oare chiar e ea? Chiar doarme lângă mine sau iar visez? Micul nostru apartament de la parter, cu pereți galbeni, ornați cu picățele verzi, cu  trei paturi vechi de lemn și noi...toți patru, certându-ne. Fosta mea familie perfect normală, astăzi împrăștiată pe tot continentul. Într-un moment de neatenție, cineva s-a rezemat pe vreun perete, iar apartamentul nostru cel mic a început să se extindă... fără limite. Pereții lui s-au mărit atât de mult și acum cuprind întreaga lume, iar noi ne pierdem între ei lucrând, vorbind, dormind, cât mai departe.

            Ceasul bate ora trei. Mă văd sugându-mi degetul, simțind în același timp un gust sărat pe limbă care probabil vine de sub unghiile ce am uitat să le tai. Sunt ca un ghem de ață, împuns de gânduri ca de ace. Înghemuit în partea mea de pat, nemișcat, nefericit. Mă simt singur, deși ea e aici. Și mi se pare că visez din nou...vechiile mele forme încolăcite după picioarele ei.

            Îmi extrag degetul din gură și încerc să-i vorbesc, dar pe limbă am doar grăunțe de praf. Un nod imens și dureros de cuvinte îmi roade gâtul. Panicat o privesc... e din ce în ce mai departe.

            „NU pleca! Rămâi!”

            Mă înec în lacrimile ce mi se adună în ochi. Nu vreau să adorm. Nu acum.

            „Trezește-te!” urlu, dar ea nu aude nimic...

            Prindeți copilul în brațe acum, căci mâine mă voi trezi în corpul adultului ce indiferent te va privi, îți va răspunde ca unui străin și te va părăsi fără să se uite înapoi. 

            „Trezește-te, mamă! Acum mi-e dor de tine!”

            Dar e prea târziu, pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele. Lacrimile mi se preling pe față până ce își găsesc liniștea în cearceaful alb, iar eu, fără să vreau, adorm...

 

Vizualizări: 278

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Iunie 27, 2013 la 7:09pm

Povestirea e convingătoare, ...amărăciunii copilului îi este bine întocmită „haina” textului...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor