În "Idei în dialog" de luna aceasta articolul am găsit articolul lui Matei Stîrcea-Crăciun "Brâncuşi: Prinţesa X. O abordare de antropologie simbolică". Un spaţiu generos îi este dedicat fântânii lui Narcis, sinucigaşul mitic. De fapt opera brâncuşiană este aproape un pretext pentru o dezbatere de altă natură.

"Şi iată, afirmă sculptorul prin lucrare, ce anume vede Narcis, când stă prosternat deasupra fântânii, e la îndemâna oricui să vadă. Apa este oglinda prin excelenţă, oglinda maximă, căci în cuprinsul ei grămădeşte magic bolta cerului întreagă. Fragil dar mirific, albastrul răsfrânt al tăriilor e un miracol ce se cuvine celebrat la justa lui valoare: acela anume al reflexivităţii."

Şi de aici ajung la Paler, care se întreba în "Despre sinucidere (Marginalii la mitul lui Narcis)": "Absolutul? Cine s-a sinucis de dragul absolutului? Sunt seducătoare, pentru poeţi, poveştile despre un Narcis însetat de absolut şi nefericit că nu-l poate atinge, dar oamenii nu se omoară din motive «filosofice»"[1]. Şi, aşa ca o paranteză, nu mă pot abţine să continui cu o altă remarcă a lui Paler: "Mai mult, trebuie în mod necesar, să fie un băiat inteligent. Sunt convins că imbecilii nu-şi pun problema sinuciderii" [2].

Hmm...
Dar să revin la apă, la oglinda maximă. Ce se reflectă în apa unde Narcis îşi priveşte chipul? Ce vede Narcis?
Cerul.

Aş merge puţin mai departe şi aş vedea gestul lui Narcis mai mult decât o sinucidere. L-aş vedea ca o trecere într-altă dimensiune. Autorul articolului scria despre transsubstanţierea prin apă a lui Narcis. Eu aş spune că este mult mai puţin: doar o separare a teluricului de celest.

Ne-am putea închipui deci luciul apei ca o linie ce separă lumea aceasta de lumea celestă, asemenea oglinzii (iarăşi oglinda) prin care Alice, personajul lui Lewis Caroll, reuşeşte să pătrundă într-o altă lume. Şi, mergând mai departe, de ce n-am putea accepta că Narcis chiar a reuşit să atingă absolutul? Că oglinda apei (stratul acela superficial, monomolecular) a reuşit să separe sufletul de trup? Trupul teluric tras spre adâncul apei, în mâlul de pe fundul fântânii, iar sufletul, eliberat, ridicându-se eteric către cer, către absolut.


Articolul din "Idei în dialog" poate fi citit în întregime din ataşament.

_______________________________________
[1] Octavian Paler, Calomnii mitologice, ed. Historia, Bucureşti, 2007, pag. 298
[2] Idem, pag. 300.

Vizualizări: 36

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor