Câtă minciună-i adevărul cu suferința-i creatoare
Și-i prea târziu să-mi folosească un adevăr mințit o viață,
Cel ce-l discern din rău avut să n-am puteri de denigrare
Și mi-e exemplul cert, palpabil că pe-alții soarta îi răsfață.

Din rău în rău când merge totul și tot aștepți să se sfârșească
Dar tot el e doar o-amăgire de început ce nu se leagă
Și pică iar în disperare ce suflet, trup, stă să rănească...
E semn că totu-i incurabil și întâmplarea nu se bagă!

E-atât de adunat neșansă se mărgelând pe lanțul greu
Ce ține ancora de fund să-oblige la inert speranță,
Ba mai mult înspre abis să tragă se adâncind mereu, mereu,
În prăvălire-n anoxie când te pierzi tot, îți pierzi creanță.

Ai vrea să te ridici, nu poți și biciul picură în fluviu
Cum e hipnoza neîntreruptă; trântit la sol în oarbă transă
Și aștepți din somn să te înalți, să răbufnești cum un Vezuviu,
Tânjind neputincios, norocul să-ți dea un deget... să-l prinzi șansă.
23.01.2012

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor