Nu pot să vă dau eu sfaturi, mă depăşeşte! Dar v-aş ruga să nu bateţi fata!

Cum , ea va spus că am scuturat-o niţel? Îi arăt, eu! Doina, gândi. Am dorit să atenţionez părintele, dar se pare că am făcut mai rău. După cum se vede, aici părinţii au nevoie de educaţie serioasă, dar nu este prea târziu? Plecă tristă şi desigur, nemulţumită!

Mă lupt cu morile de vânt! Cât de mult pierd copiii! Păcat!

Mâine încerc să aflu ce se întâmplă cu băiatul, Stoican. Tristeţea lui, mă deprimă.

-Cum să-ţi spun copile, Constantin sau Petru?

Băiatul ridică o privire contrariată. Ea, Doina îl rugă să rămână după ore, să vorbească ceva cu el.

-Nu, nu Constantin! Pe mine mă cheamă Petru, ca pe tata!

-Dar în catalog ai două nume, nu te supăra pe mine, Petrică!

Învăţătoarea îi zâmbi copilului, în speranţa că-l va vedea şi pe el zâmbind. Dar, copilul se întristă şi mai tare.

-Petrică, eşti bolnav, te doare ceva?

-Nu! răspunse el.

-Atunci ce este cu tine? De ce eşti tot timpul încruntat? Nu-ţi place şcoala?

Băiatul tresări, speriat.

 - Nu, nu! Aici la scoală mă simt cel mai bine, aici cu colegii mei şi cu dumneavoastră!

O spuse apăsat, de parcă dorea să o convingă, pe ea, învăţătoarea.

- Dar de ce nu te joci şi tu în pauze, ca ceilalţi copii?

Nu pot, răspunse el!   Doina înţelese că acest copil suferă foarte mult.

Petrică, dar a trecut un an, aşa am înţeles de la mama ta, de când a murit tatăl tău! O să discutăm într-o  zi ,despre asta. Dar voi aveţi şi oră de religie! Acolo să puneţi întrebări! Dacă aşa a dorit, tatăl tău, să moară, tu nu eşti vinovat!

-Băiatul sări plin de supărare!

 

 Nu, nu doamna învăţătoare, nu el a vrut să moară. Constantin, el l-a împuşcat pe tata!

Doina, înmărmuri!

Atâta suferinţă, atât de multă ură simţi în glasul băiatului, încât rămase fără glas. Copilul îşi dădu seama că a făcut o gafă. Ar fi dorit să retragă cuvintele spuse, dar era prea târziu. Doina înţelese. Copilul ştie ceva ce nimeni nu ştie!

Mângâie băiatul, ţi-i spuse: eşti trist, băiatule, porţi în tine un secret prea mare, dar tu hotărăşti dacă îl dezvălui, eu nu te forţez.

Băiatul plânse, tăcut. Se ridică apoi, o salută pe învăţătoare şi ieşi.

Ce matur este acest copil! Unde este copilăria lui, unde s-a dus?

Câtă suferinţă se ascunde în mintea unui copil de nici unsprezece ani, când un secret imens îi acapara viaţa, mai bine spus copilăria. Petrică, atunci în seara când mama veni acasă însoţită de domnul Constantin, nu înţelese prea mult. Moartea tatălui, pusă pe seama sinuciderii, pe el copil de zece ani l-a marcat profund. A simţit mereu că nu este iubit de mamă, singura lui speranţă, cel ce în timpul scurt îi dăruia dragoste de părinte, era tatăl. La început, când suferinţa imensă i-a acaparat zilele şi nopţile, nu s-a gândit la aceea noapte dinaintea morţii tatălui. Era prea mic să poată face legătura. La interogatoriu ce a urmat, desigur a povestit de vizita lui Constantin la ei acasă. Nu, nu ştiu ce discutau, îi zise băiatul celui ce îl ancheta, gândind că nu este frumos să asculţi pe la uşi. Dacă îi spune mamei? Să vezi atunci scandal şi bătaie! Copilul tăcu şi păstră fără a da prea mare importanţă cuvintelor, cheie, Dar mintea lui nu sta pe loc. Se frământa, căuta! De ce tata s-a împuşcat? Doar mi-a promis că mă învaţă să joc şah, mi-a promis o vacanţă la mare! Gândea, gândea, căuta! Ceva nu se leagă!

Aduse din nou la lumină seară sau poate chiar noaptea în care mama a venit acasă târziu. Ce-i drept nu s-a discutat nimic despre tata, din câte auzise el, dar de ce au venit împreună? Îi veneau în minte cuvintele lor. Da, îşi amintea! Mama l-a întrebat ceva pe Constantin! Acesta i-a răspuns... să-mi amintesc... da,... a spus am tras din faţă! Ce putea să tragă din faţă? Frământarea băiatului a durat mult. Nu poţi cu mintea de copil să crezi că adulţii pot face lucruri rele s-au poate foarte rele! Dar un gând nu-i da pace! Ce caută domnul Constantin la noi? Vine foarte des! De ce? A auzit o vecină, vorbind la magazin: - Florica asta îşi dă arama pe faţă de când i-a murit, dumnezeu să-l ierte, bărbatul!

Taci, tu, feciorul ei este aici în magazin, îi spuse vânzătoarea bârfitoarei. Dar băiatul auzi! Se adunau cuvinte, fapte, ce-l făceau să se întrebe: nu cumva mama şi Constantin se iubesc?

Petrică primi o bătaie cruntă de la mamă.

Mă fată, ai înnebunit, îi spuse mama lui  Florica! Ce ai tu cu acest copil? Nu e de ajuns că a rămas orfan de tată? Nu te mai recunosc Florica! Lumea în sat vorbeşte că voi doi, tu şi Constantin aţi pus la cale moartea bărbatului tău! Crezi că cei de la anchete or sta cu mâinile în sân, nu s-or dumiri că ceva necurat s-a întâmplat pe acolo?

Doamne fereşte, Florica! Sper că sunt doar răutăţi ale oamenilor. Dar, de ce chinui tu copilul ăsta, cu ce ţi-a greşit? Munceşte pe lângă casă, învaţă foarte bine, are grijă de Nicu, frate-său! Ce mai vrei, fată?

Florica, furioasă îi răspunse: ce te bagi, mamă! Copilul ăsta nu mă ascultă! I-am spus de trei ori să cureţe zăpada la drum! El, nu, că are de învăţat! S-a făcut rău! Mă priveşte cu ură, îmi răspunde obraznic. De la moartea lui tată său, în loc să fie alături de mine, e împotriva mea!

Şi tu, nu ai nici o vină? Ce caută Constantin la tine acasă?

Dar muncim împreună! Ce m-aş face fără câştigul ce vine din vânzarea lemnului? Măcar atât mi-a rămas de la el, bucata asta de pădure! Cu ce să hrănesc trei copii?

Femeia plecă capul, necăjită. Gândi! Fata mea nu mai este cea pe care o cunosc eu! Poate n-ar fi trebuit să mă bag, atunci după viol! Nu s-au iubit şi n-a ieşit nimic bun din căsnicia asta! Noroc de frumuseţea asta de copii.

Olga nu spuse nimic, ieşi amărâta din casa fiicei.

Dar dacă e ceva adevărat din ce vorbeşte lumea? Dacă cei doi au un amestec în moartea omului? Ferească sfântul! Vai şi amar de copii!

Petrică, plânse în tăcere, după ce plecă şi bunica. Dacă nu ar fi fost bunica, scandalul s-ar fi amplificat! Petrică îi spuse mamei; Mă baţi mai mult, de când a murit tata! De ce, mamă?

Florica după plecare mamei se linişti! Ce este cu mine? Ce vină are copilul ăsta că eu sunt o criminală?

Era pentru prima oară când ea recunoştea faţă de sine, adevărul! Crunt adevăr! Ce-i drept, amândoi, ea şi Constantin au gândit mult cum să facă să scape de Petre Stoican, bărbatul ei.! Nu doar,  aşa zisa lor dragoste, i-a împins la crimă. Matrapazlâcurile făcute de Stoican care din răzbunare pusese la cale să arunce în mare parte, vina, pe umerii lui Constantin au dus la ură! Dar de aici şi până la crimă e cale lungă şi fără logică.

Dimineaţa, Petrică se sculă trist, nespus de necăjit.

Cum să fac să o îmbunez pe mama? Eu nu vreau s-o supăr, dar ieri chiar nu am putut merge la curăţat zăpada, şi de altfel nici nu era aşa de multă, doar alaltăieri am curăţat-o iar noaptea a nins puţin. Se grăbi să se îmbrace, să nu întârzie la şcoală. Ghetele îl cam lăsau dar nu îndrăznea să-i spună ei, mamei. Dar ce să facă, îi va spune totuşi, îi era frig la picioare. Intră în clasă, roşu la faţă şi destul de vesel, o joacă cu zăpada îşi dorea! Aici, ea nu-l vede! Deschise cartea, se pregăti pentru oră. Aveau matematică. Învăţătoarea intră în clasă supărată.

-V-am adus lucrările, copii! Nu sunt prea mulţumită. Unii dintre voi chiar m-au dezamăgit! Stoica, ai făcut o lucrare slabă! Ce este cu tine? Copilul se ridică ruşinat, se duse la catedră să-şi i-a lucrarea. Nota şase! Aşa o notă nu a mai avut el în catalog, nici măcar atunci, în toamnă când a lipsit o lună. Privi lucrarea. Da, făcuse greşeli. Dar curios lucru, el ştia ce a greşit, de altfel ştia şi cum era corect. Atunci, de ce am greşit? se întrebă el.

Cu tristeţe îşi aminti ziua aceea. Fusese preocupat de discuţia la care a participat în secret, şi la care nu renunţa nici acum să o analizeze. De altfel, începu să priceapă, atât cât îi permitea vârsta.

Când se terminară cursurile, ieşi marcat de tristeţea dezamăgirii. Nu mai avea chef să facă bulgări de zăpadă. Doina îl urmări privind de la fsreastră  la elevii clasei, dar era preocupată de Petrică. Începu să fie din ce în ce mai neliniştită. Băiatul, devine tot mai neatent, mai trist.

Eu ştiu ce-l frământă. Copilul poartă un nimicitor secret ce-l poate distruge. Ce aş avea eu de făcut? Ce îmi revine mie? Trebuie să stau de vorbă cu maică-sa!

Ajunse acasă. Luci nu sosi încă de la serviciu. Îşi încălzi mâncarea, apoi sună telefonul. Prietenul ei, dragul ei Doru îi făcea o propunere.

-De când nu am mai ieşit noi, Doina! Vin să te iau. Mergem la oraş. Să nu aud vreun refuz. Doina râse de insistenţa lui. Îi era foarte drag domnul inginer, dar munca lui îi răpea prea mult timp. Noroc că a venit iarna, acum se pot vedea mai des. Doru intră în casă, fericit!

-Am o veste!!!

- Ce este Doru? Ce te bucură atât de mult? Să ştii, am nevoie de veşti bune, sunt cam supărată. Doru o sărută, îi mângâie bretonul, obrajii. O strânse în braţe fericit. Hai să bei o cafea, dragul meu!

Aduse cafeaua fierbinte se aşeză comod în fotoliu. Doru sorbi cafeaua, privind la nişte hârii pe care le scoase din mapă.

-Pentru vacanţa de iarnă ţi-am pregătit o surpriză. Plecăm în concediu. Vom petrece şi revelionul într-un cadru de vis.

Asta, da, surpriză, zise Doina! Mă simt atât de obosită! Unde mergem?

 În staţiunea Buşteni! Numai la munte ne vom reface forţele, amândoi avem nevoie de linişte, frumuseţe, destindere şi o atmosferă plăcută de munte. Erau fericiţi! De altfel nu mai era mult până atunci. O lună. Ce bine că am mai găsit bilete!

-Şi ce te frământă, Doina? Sper că nu eu sunt cauza! Ţi-am declarat iubire mea fără margini, nici o clipă să nu te îndoieşti de mine.

Zâmbiră! Doina se cuibări în braţele lui. Am o poveste tristă, de ce să te încarc şi pe tine cu problemele elevilor mei?

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor