De-abia în pușcărie se trezise din leșin, în statica celulă unde își așteptase atât de mult deznodământul. Opt luni de rugăminți către cel de sus, luni întregi de izolare, prea puțin să aibă alături de el vreun coleg cu care să-și mai facă din când în când destăinuiri, să se despovăreze de ceea ce avea pe suflet. Și iată-l acum... „Sănătos tun”! îl auzi ca într-un vis pe medicul care reușise să îl aducă în simțiri, ca imediat să i se închidă ușa de fier și să fie lăsat din nou singur în văgăună.
Sentința tribunalului îl trosnise până în creieri. Cei din comisie îl rugară să se ridice în picioare. Din acea poziție își pierduse cunoștința. Nici în cel mai negru gând, în toate cele opt luni de când era zăvorât acolo, nu își dăduse lui însuși un asemenea pronostic, 35 de ani de închisoare. În liniștea mohorâtă a celulei, se așeză apăsat pe unul dintre cele trei paturi libere. Avea berechet parte de ele. Nu trebuia să se certe cu nimeni ca să aibă întâietate la culcușuri. Majoritatea vremii era singur în pustnica chilie. Dormea cu schimbul în cele trei paturi, până găsise în cele din urmă unul care să nu îi dea insomnii atât de mari peste nopțile lungi și chinuitoare.
Își trânti a necaz palmele în creștetul capului și căzu pe gânduri. Acum avea 28 de ani. Avea să părăsească pușcăria pe la 63. Ce se făcea până atunci? Cum mai putea să se adreseze părinților? Cum să le spună ce făcuse? Cum să le spună că nu avea să mai dea pe acasă și că nu aveau să îl mai vadă niciodată? Erau bătrâni amândoi, cum să-i mai pună să străbată atâta amar de drum până acolo?!
Nu își ridică privirea atunci când se deschise cu scârțâituri isterice greoaia ușă a celulei. Nu știa de cât timp își storcea în palmele încleștate chipul îngândurat, însă dramul de rațiune îl făcea să concluzioneze că nu îi era deloc momentul potrivit pentru ieșirea la aerisit în curtea penitenciarului. Numai de fotbal nu avea chef în jalnicele momente.
Mâna prietenoasă care i se proptise în umăr îl făcu să își ridice ușor capul. Nu își întâlni privirea cu vreun gardian milos, venit ca să îl îmbărbăteze să își trateze viața ca atare, ci îl avea în fața ochilor pe Pedro, ticălosul de avocat căruia tot îi zâmbise de vreo opt luni, nenorocitul în care își pusese toată nădejdea. Instinctual, își încleștă pumnii. Simțea animalica nevoie să îl umfle pe sus și să îl izbească de gratiile țesute în forme pătrățoase până când l-o face terci printre ele. Însă chiar și-n momentul acela, parșivul de Pedro știa să i-o ia înainte, numai și numai prin puterea cuvântului:
-Am vești bune! În două săptămâni avem dreptul la recurs...
-Și tu crezi că recursul ăsta mă va face mai bucuros?! Or să se răzgândească brusc, și or să mă elibereze cu scuze?!? sări din capul patului, și de-acolo, părea mult mai bine făcut decât Pedro.
-Liniștește-te! Nici măcar criminalii în serie nu au primit atât, în toată istoria judiciară a Spaniei. Mai avem speranțe...
Înainte să intenționeze să îl înșface și să îl scuture bine de tot de gulerele sacoului, îi mai făcu o ultimă remarcă:
-Pic de clemență nu am observat în sală, nici din partea instanței și nici din partea martorilor. Și tu ți-ai bătut opt luni de zile joc de mine, inoculându-mi că am tot felul de șanse de a mă sustrage din acuze.
Arătătorul ridicat cu tâlc de Pedro îl făcu să nu îi frângă beregata:
-Cea mai bună veste este că procurorul ăsta, al naibii de neînduplecat, se mută din Valencia. Așa că recursul îți va fi preluat de un altul. Cei din comisie sunt secretoși tare, dar poate că îi putem îndupleca. Uite, ți-am adus pixuri și hârtie la discreție!...
Pe când i le scotea, Pedro fluiera cu sârg o canțonetă celebră, cu iz de mângâieri și libertate, adusă de briza mării.
-Ieși afară, canalie! Ieși, că îți fac la fel cum i-am făcut nenorocitei ăleia!!!
Pedro își deschise singur ușa, zâmbind și fluierând. Îl știa pe deplin inofensiv, și-n tot acest timp îl văzuse de nenumărate ori turbând, dar niciodată să își piardă controlul, așa că avea o profundă încredere în propria lui siguranță când era vorba de Sergiu.
-Scrie, declară, mărturisește, a la sentiment, așa cum n-ai făcut-o niciodată! îi zâmbea prin crăpătura ușii, cu gura până la urechi.
Apoi gardianul vârî zăvorul pe exterior. Pedro continua să fluiere, a mare veselie. Comportamentul celui pe care voise să îl gâtuie îi dădea o stare de confuzie. Ori nu îi păsa de sentința în care îl înfundase, ori era demențial de sigur pe el în ceva anume.
Îl învălui liniștea, una deosebit de înspăimântătoare, și pentru prima oară în cele opt luni de când era acolo, i se preda. Că se alegea cu 35 de ani de pușcărie grea, că își îndulcea cu cinci ani mai puțin situația neagră în care se găsea, nu îi mai păsa. Aici era doar lupta dintre el și Dumnezeu. Tava cu mâncare și limonadă ce îl mai scoase din statica reflectare, târziu, la masa de seară.
Nu putu să doarmă deloc. Se zvârcolise toată noaptea. În zadar îl bântuiau gândurile de sinucidere. Se imunizase demult la ele. Constata că mai mult nu putea dormi din cauză că nu se putea împăca cu ideea că nu avea să își mai vadă niciodată părinții, și nici pe soră-sa, nu cu sentința. Văgăunile pământului Spaniei i se căscaseră sub picioare, și el căzuse în ele.
Dimineața i se dădu mâncarea în celulă. Trecea prin același criteriu de izolare pe care îl avuse cu opt luni în urmă. Nu avea nicio poftă de mâncare. Se așeză pe scaun, își propti brațele în blatul măsuței și se uita la colile albe, hipnotizatoare. Nici nu își dădu seama când intră gardianul și îi luă tava cu mâncare. Foile albe îl făcură să pună mâna pe pix, să scrie sus în partea dreaptă data, să se adâncească în trecut ca într-o gaură neagră, și să înceapă:

„De mic copil îmi plăceau animalele, așa că stăteam tot timpul pe lângă fusta mamei atunci când tranșa carnea de porc sau de pasăre. Mă instruia care le erau componentele: ghiarele, ficatul, rinichii, inima... Mă încântau și brațele ei, mânjite de sânge. De pe atunci îmi doream să mă fac doctor, ca să fac oamenii bine. Urma ca peste ani de zile să fiu admis la facultatea de medicină. Această îndeletnicire mi-a plăcut doar în felul meu, adică mă ocupam tot cu tranșarea. Tatăl meu, paznic într-o uzină ceaușistă; mama, bucătăreasă într-o cantină. Eu... chirurg autointitulat, fără drept de practică, student, onorând la orice oră din zi și noapte clienții ciopârțiți ai lumii interlope. Mi-am exercitat pe rănile lor cea mai însemnată parte din perioada de practică din unii ani ai facultății. Se mirau și profesorii cum de excelam cu mult la unele materii, și cum de eram codaș la altele. Oricum, mi-am luat până la urmă toate restanțele.
N-am mai avut răbdare să îmi termin ultimul an de facultate. Am să vă zic și de ce. Oblojind atât de des oamenii activi ai lumii obscure, mi-am făcut printre ei prieteni extrem de buni. Eu cu bandajarea, cu extirparea cuțitelor înfipte în plăgi, a gloanțelor câteodată, ei cu invitarea mea prin barurile selecte de noapte, pe la femeile ușuratice—dar frumoase, nu ca cele ale voastre; ori ajutându-mă cu protectoratul. Știu că odată am făcut apel la ei să mă rezolve cu profesorul de psihologie. Voia să mă pice înapoi în anul trei datorită îngrijorătoarelor restanțe. Când tovarășii mei l-au îndesat într-un tomberon de gunoi, i-am devenit subit un elev elitistic.
Frumoase prietenii s-au legat între mine și între acești oameni atât de simpli în gândire. Eram considerat intelectualul lor, iar cele mai relevante sfaturi îmi erau cerute atât mie, cât și unui amic de-al nostru: „Ulei Avocatul”. Ulei, pentru că știa să se scurgă de primejdii în orice situații.
Niciodată nu am participat în direct la acțiunile prietenilor mei, mă făceam de folos doar cu oblojitul rănilor, și mă repet, la orice oră din zi și din noapte. Nimeni nu mi-a dat vreodată atâta importanță așa cum au făcut-o ei.
La facultate eram adeseori invitat de către unii profesori ca să părăsesc de urgență sala de clasă, mai ales de către babalâcii ceaușiști, și nu o dată mi-au zis că țin pe nedrept locul ocupat al altui potențial student, care ar fi voit cu tot dinadinsul să se țină de medicină, și că eu nu aveam ce căuta acolo. Taică-miu mă amenința că o să îmi arunce cândva țigări cu praștia prin zăbrelele pușcăriilor—și parcă i s-au adeverit prevestirile; iar maică-mea se mândrea mai mult cu realizările copiilor vecinilor decât cu ale mele, și mi-l tot pomenea pe Răzvănel, că era angajat la întreprinderea de scule și lăcătușărie, de îi aducea familiei bani acasă, nu ca mine, mergând din ani în Paști pe la facultate și umblând mai mult brambura pe coclauri. Am ales să mă dedic cu trupul și sufletul celor care m-au acceptat în anturaj. Măcar aveam haine mai acătării decât ceilalți, și mi se cerea întotdeauna sfatul, eram băgat în seamă. Așa că am ales să plec în străinătate cu câțiva dintre ei, cu Ulei Avocatu’, Solomon Barosanu’, Manole Zugravu și Jean Vandalizatoru’. Fără ei parcă aș fi fost lipsit de identitate, mi s-ar fi pierdut rostul.
Am lăsat cât colo facultatea. Am părăsit România împovărat de o mare supărare, pe bătrânii mei, că m-au lăsat să ajung pe tărâm străin cu buzunarele goale. Biata mea mamă ce s-a mai împrumutat de ceva bani, cât să îmi ajungă pentru lungul drum de vreo câteva zile. Mai vinovat de tot acest neajuns mi-a fost babacul. El era șeful cu banii, deși fosta cocioabă de la țară era tot a mamei. Când i-am cerut să se îndure de mine și să îmi dea din tranzacție o zeciuială, că vreau neapărat să îmi caut pe dincolo norocul, mi-a zis cu o voce glacială: „Și peste ce crezi că o să dai în Spania? O să-ți pună Dumnezeu mâna în cap?? Tu crezi că ei nu și-au pe-acolo propriile hahalere”??? Ăstea au fost ultimele cuvinte ale lui, pe care mi le-a aruncat direct în față. Am plecat cu o adâncă mâhnire. Acum nu îi mai port nicio pică. Au trecut opt ani de-atunci. Îmi plânge când mă aude la telefon. Până adineaori îmi plângea și mie sufletul. Acum mi-a secat totul, și parcă timpul mi-a intrat într-o gaură neagră, cu tot cu suflet și cu tot cu corp.
Le-am rămas dator tovarășilor de drum. Ei m-au ajutat cu cheltuielile. Nu chiar toți. Mai darnici au fost cei de la care nu m-am așteptat. Cel mai înstărit dintre ei, nimeni altul decât papagalul pe care îl credeam cel mai bun prieten, Ulei Avocatu’, mi-a dat praful de pe pușcă, cât să mănânc de vreo două-trei ori prin restaurante. Avea să ne și părăsească la sosirea în Spania, ticălosul naibii. A uitat că am călătorit împreună prin tot felul de tiruri ce rulau în cârdășie, vârâți prin cutiile lor, ascultând cum ploile reci și mocănești ne răpăiau tăblăriile. Noaptea târziu, cu puțin înainte de mijitul zorilor, ce mai ieșeam din cutiile umane de conserve ca să ne mai dezmorțim, că știam cu siguranță că dormeau șoferii. S-a întâmplat chiar ca unul dintre amicii mei, Solomon Barosanu’, să stea ghemuit o zi și-o noapte în cutia de scule a tirului, deoarece căpșunarul ăla de șofer parcă era bântuit de insomnie. Acolo-și și făcuse ambele treburi, că riscul de a fi prins și trimis în patria mumă era deosebit de mare. Doamne, ce frig am tras în ălea cinci zile de călătorie. Cel mai tare am tras îngheț la austrieci și elvețieni, căci tirurile au fost urcate în tren, și ăstea se mișcau cu tărăgănatul. Solomon Barosanu a fost cel care m-a ajutat cu banii’…
Din păcate am lâncezit cu terminarea facultății vreo câțiva ani, dar mi-am băgat mințile-n cap și m-am ocupat cu ceea ce știau să facă cel mai bine românii: amenajări interioare. Așa am învățat să zugrăvesc, să pun gresie, faianță și să dau cu lavabil. Cererile erau multe, iar românii erau rari și destul de bine văzuți pe atunci, deși eram clandestini cu toții. Doar o declarație de staționare la poliție și eram liberi să ne preocupăm cu ceea ce știam mai bine. La început ne făceam veacul în Catalonia, însă nu am prins prea multe rădăcini pe acolo. Tovarășii ăștia ai mei nu se împăcau prea mult cu munca cinstită. Voiau aventură. Pentru o vreme m-am înhăitat și eu cu ei. Ne mutam des, dintr-o pensiune în alta. Timpul trecea în felul ăsta mai rapid, dar și neajunsurile erau mai mari. Nu ne era în fiecare zi sărbătoare. Ocupându-ne cu furatul, aveam grijă să nu staționăm prea mult într-o localitate. Subtilizam mărunțișuri: parfumuri, tricouri, ochelari, blugi, adidași, cu care ne străduiam să ne asortăm cât mai acătării, ca să nu ne trădăm sorgintea discriminatorie. Deși nu le aveam cu dexteritatea, creierul acțiunii eram tot eu. Și ca să vedeți cât de mult mă ducea capul, inventam tot felul de trăsnăi și tertipuri. I-am învățat să înfășoare produsele confiscate de pe rafturi în hârtie de staniol, ca să nu răzbată la cititorul de coduri de bare undele magnetice. Ne jucam mult și cu psihologia polițiștilor, naivi încă, dezarmați în fața tertipurilor concetățenilor mei. Când dădeam de ei prin vreo piațetă, ca să evităm controlul documentelor, ne prefăceam că suntem cetățeni germani. Aveam în mână un ziar cu titluri uriașe scrise în germană. Ne prefăceam că îl citeam cu interes atunci când ni se apropiau, având grijă să se vadă titlurile, lucru care îi făceau pe polițiștii voștri să ne fie instant inferiori, și să ne ocolească cu adâncă pioșenie. Dacă îi vedeam că bănuiala lor asupra noastră era destul de clară, le-o luam eu înainte cu ziarul în mână și îi întrebam de vreun hotel din zonă, sau vreo adresă anume. Nici urmă de vreun control al actelor, îi transformam subit în birou de informații. Am avut întotdeauna succes cu psihologia asta.
Un lucru care mă alarma deosebit, dar recunosc, îmi și convenea, era acela când poliția reușea în cele din urmă să pună mâna pe câte un tovarăș de-al meu. Stătea la depărtare de noi chiar și câte o lună, și-atunci trebuia la propriu să punem osul la muncă. Ne apucam din nou de amenajări interioare, care, fără să exagerez, erau la bună căutare, ca atunci când tovarășul se întorcea din izolare să ne apucăm din nou de activitățile profitabile, însă ce-i drept, mult mai periculoase. Aveam abonați la vânzarea parfumurilor de marcă, furate. Primeam comenzi multiple și pentru telefoanele mobile. Acțiunea era simplă. Manole Zugravu’ distrăgea atenția trecătorilor cu un talent remarcabil. Solomon Barosanu’ avea o dexteritate de maestru. Punea instant în locul telefonului mobil pe care îl subtiliza o piatră de aceeași mărime și aceeași greutate. Și treaba mergea, ne aducea profit maxim. Jean Vandalizatoru’ intervenea cu forța fizică, în caz că se apuca vreo victimă să ni se opună. Unele dintre ele chiar își luaseră din partea lui niscaiva carapace peste ceafă. De la dormitul pe băncile parcurilor, prin casele părăsite, fabricile scoase din uz, adăposturile pentru boschetari, am trecut la moteluri, ca apoi să ne răsfățăm prin hotelurile de patru sau cinci stele, să le golim frigiderele de băuturile luxoase, și să o roim pe urmă fără să plătim. Apropo, voi ăștia care o să îmi citiți destăinuirile, voi ăștia care trageți concluzii pripite și vârâți oamenii la zdup în numele legii, fără să le intrați în starea sufletească printr-o temeinică empatie prealabilă, când o să știți ce înseamnă frigul, foamea, dormitul cu șalele goale pe platformele de moloz, când o să vă înveliți în loc de plapumă într-un covor ciopârțit, când o să vă lipiți și voi cu spatele de-un alt tovarăș ca să vă încălziți atunci când dormiți întinși pe iarba îmbâcsintă-n rouă, atunci să îndrăzniți să mă judecați, nesimțiților!
Din cauza lui Solomon Barosanu’ a trebuit să ne mutăm din Granada în Valencia. Clienții noștri se înmulțeau, pretențiile lor erau din ce în ce mai cutezătoare. În loc de telefoane mobile ni s-au cerut să facem rost de camere video. Ăstea erau mult mai grele. Tehnica lui Solomon era aceeași, numai că în loc de introducerea unei pietre sau a unei bucăți fragmentate de țiglă în schimbul obiectului furat, Solomon s-a folosit de-un bolovan. A fost un eșec din prima încercare, iar la a doua tentativă de genul ne-am pomenit aproape înconjurați atât de trecătorii care voiau să pună mâna pe noi, cât și de prompta intervenție a poliției locale. Ne-am smuls care încotro din împresurările lor și ne-am întâlnit seara la locul stabilit în caz de maximă primejdie. Din fericire am scăpat cu toții.
Prin locațiile pe care le-am tot frecventat au început să apară afișe care îndemnau trecătorii să fie atenți la hoții de buzunare. Pe alocuri am observat că s-au montat și camere de supraveghere. Definitiv nu mai aveam ce să căutăm în Malaga. Mare succes nu am avut nici în Bilbao. Televiziunile și posturile naționale de radio și-au făcut cu succes treaba, divulgând cetățenilor felul nostru de operare, inclusiv o fotografie care surprindea chipul nătâng al lui Solomon Barosanu’. Cred și eu, pentru că am adus prejudicii nasoale în Malaga. Ne-am propus să ne liniștim câtva timp, să ne ștergem urmele, să avem răbdare ca să își atragă alții atenția opiniei publice. Ne-am mutat în Sevilla. Ne-am luat un apartament în chirie, destul de luxos, puțintel mai departe de centrul orașului. Ne ajungeau banii de chirie, haine și mâncare pe mai mult de un an de zile. Ne-am angajat, mai mult de ochii lumii, la un leat de-al nostru, și făceam amenajări interioare. Mă linișteam concomitent cu trecerea timpului, și nu aveam probleme cu readaptarea. Nu aveam chiar un salariu de hoț, dar acesta de zugrav, pentru un român, era de-a dreptul mare. În schimb, cei doi tovarăși ai mei filtrau între ideea furtului de buzunare și cea a datului cu bidineaua.
Mi se făcuse dor de autodidactare, așa că îmi cumpăram din când în când câte o carte, fie ea de beletristică, fie din domeniul medicinii. Stăpâneam deja destul de bine spaniola cât să le pot înțelege. Începusem cumva să investesc și în propria imagine. Parfumat mergeam la locul de muncă, și cu altfel de straie. M-am distanțat vizibil față de cei doi compatrioți ai mei, prin felul meu de a fi, ori ei s-or fi distanțat de mine. Într-adevăr, arătau mai dubioși, din motiv ce clienții se fereau de ei și vorbeau mai mult cu mine. Așa am cunoscut-o și pe Esmeralda. Mi se adresa numai mie, pe ceilalți de-abia dacă îi băga în seamă. Cei doi prieteni ai mei deveneau din ce în ce mai ranchiunoși, și mi-am dat seama de neajunsul ăsta. Dădeau dovada aerelor superiorității unor oameni deosebit de proști, iar mușchii lor tatuați cu inimi penetrate de săgeți de către tot felul îngeri le preluau cu brio locul creierelor. Erau ciudoși și mă șicanau în continuu, îmi puneau piedici, mă îmbrânceau, deveneau din ce în ce mai secretoși față de mine, mă minimalizau când lucram cot la cot cu ei, încercau să mă facă de râs în fața clienților, mă pârau șefilor. Antipatiile lor asupra mea și ale mele asupra lor ar fi crescut dacă Esmeralda nu m-ar fi invitat ca să ies cu ea la o cafea. Sublimă apariție. O brunetă reușită, cu un ten bronzat, tipic zonei geografice, cu corpul frumos lucrat prin sălile de fitness. Zâmbea și îmi făcea ochiade atunci când mă zărea, iar la glumele mele râdea din plin și mă lovea năstrușnic peste umeri, cu niște palme... mai mult decât feminine.
Cei doi leați ai mei nu au mai avut nevoia ca să mă înțepe prea mult, ori să îmi facă crize bombastice de invidie, Esmeralda m-a invitat ca să locuiesc definitiv în vila ei. Cel mai mult ce îi plăcea la mine, după cum ea însăși mi-a mărturisit, era faptul că mă extaziam fără niciun control când vedeam în jurul meu atâta bogăție. Vila era impozantă, localizată pe cea mai înaltă colină din imediata apropiere a Valenciei. Din toate cotloanele acesteia se zăreau priveliști magnifice: ori o parte a orașului scăldat în monumentalitatea veacurilor, o aripă a lacului, a pădurii, și mai ales a mării, de un albastru odihnitor, profund, greu de descris. Zidurile clădirii erau de marmură albă, dalele la fel, umbrite de lămâi stufoși și portocali, ferestrele imense, aproape zece dormitoare... Să nu vă mai spun de opulența din interior, de tablourile scumpe, de mobila baroque și rococo, de electronica ce ieșea din pereți, acționată de telecomenzi. Credeți că nu am remarcat Moustang-ul și Ferrari-ul, pe lângă cele două Seat-uri nou nouțe?! Cel mai probabil că le aveți și voi, cei care vă jucați cu destinele umane și faceți tam-tam mediatic pe spatele oamenilor pe care îi vârâți 35 de ani la închisoare, asta așa, ca să nu credeți cumva că o să mă târăsc în genunchi ca să vă înduplec, să vă cerșesc clemență! Dragilor, numai Dumenzeu decide ce o să se întâmple cu omul! În cazul ăsta, domniile voastre sunteți doar niște patetice instrumente pentru mijlocirea voinței lui.
Esmeralda era încântată de mirările mele. Nu mai trăisem niciodată pe un picior atât de mare. Practic ea forma un om, mă forma pe mine, de la 0, incluzându-mă într-o societate cu mult peste puterea mea de înțelegere, ducându-mă cu ea la toate sindrofiile.
În curând mi-am lăsat la o parte tovarășii, bucuros dar și amărât într-un fel că nu au reușit să își păstreze calda prietenie față de mine, aș cum îi cunoscusem. Păcat, mare păcat. N-aș fi fost uitat de ei, și fi avut cumva grijă să păstrăm legăturile, că doar am împărțit prin Spania aceleași cocioabe, și ne-am învelit în aceleași covoare roase. De-atunci, nici că am mai auzit de ei...
Esmeralda tot investea în mine. Îmi recunoștea că îi plăcea naivitatea mea, simplitatea, umorul, sclipirile de inteligență. Se scârbise de cercurile de bogătani fățarnici prin care tot era nevoită să se învârtă. Părinții îi decedaseră de o boală contagioasă cu care se procopsiseră prin Rusia, semn că nici bogătanii nu au găsit încă un antidot împotriva morții, cu banii lor cu tot. Așa că în afara câtorva servitori, mă avea doar pe mine. M-a trimis la cursuri intensive de limbă spaniolă, ca apoi să să trimită obligatoriu să îmi termin aici facultatea de medicină, m-a luat cu ea la fitness și a intervenit ca să îmi iau de urgență cetățenia țării. Îmi dădea bani cât să îmi ajungă în fiecare zi în cercurile înalte în care mă vârâse, și banii pe care mi-i dădea într-o zi, echivalau cu venitul pe jumătate de an ce îl aveau părinții mei acasă, că mai mult de 180 de mărci pe lună nu puteau să adune. Fără să știe, în decursul acestor ani mi-am pus mai mult de jumătate din ei deoparte, că bogătanii țineau morțiș să îmi facă ei peste tot cinste. Un alt ajutor de folos pe care mi l-a dat Esmeralda a fost acela de a mă trimite să îmi fac practica alături de cel mai mare specialist în ale autopsiei din Valencia. Urma să îmi fac policlinica mea privată de chirurgie ortopedică și, spre bucuria mea, diabetici ciuntiți erau cu duiumul, plănuind să îi adun din toată țara. Asta dacă nu aș fi fost un om potrivit într-un moment atât de nepotrivit. Un Seat de-al ei îmi stătea tot timpul la dispoziție. Se zgârcea în schimb să mă lase să îi conduc celelalte două bijuterii motorizate. Să nu vă zic prin ce croaziere mergeam cu ea, și pe ce insule exotice: Barbados, Fiji, Bermude, Haway, Tahiti, și multe altele.
La început trăiam numai într-un extaz, însă cu timpul extazul era combinat cu o doză semnificativă de amărăciune, amplificându-se de la un an la altul, bătând în depresie. Numai când auzea de români, Esmeralda strâmba din nas, și i se citea sincera satisfacție când anturajul ei nu îmi ghicea niciodată obârșia. Chiar mă răsteam la ea uneori, spunându-i că nu îmi plăcea deloc să fiu un altul, să declar, așa cum mă învățase ea, că sunt portorican, locuitor al statului Monaco, Maltez, sau alte bazaconii, pe care, în mintea ei, erau inserate ca să îmi ridice mie credibilitatea. Se lăsa înduplecată uneori, și îmi spunea să zic că sunt din Transilvania, nu din România, că și țara vampirilor îi suna exotic. Dădeam greș aproape mereu atunci când încercam să îi povestesc despre țara mea, despre tradiții, despre istorie. Cei drept, se înmulțiseră și românii. Nu mai erau aproape deloc bine văzuți. De când cu intrarea noastră în Uniunea Europeană, Spania a fost invadată de valuri de emigranți, așa că televiziunile voastre de-abia au așteptat să demonstreze că violatorii, hoții, excrocii sau șomerii noștri erau cu mult mai ai naibii decât cei ai voștri. Cel mai tare însă mă omora indiferența Esmeraldei față de părinții mei, pe care nu mi-i mai văzusem de mai mult de opt ani. Nu mă întreba niciodată pe ce îmi cheltuiam banii pe care mi-i dădea, însă cam strâmba din nas atunci când îi spuneam cu căldură că le mai trimiteam din când în când și câte ceva alor mei. Niciodată nu se bucura de bucuria mea atunci când primeam scrisori de acasă, așa că la acest capitol mă încărcam cu fericire de unul singur. Mă scuzam atunci când citeam pe ascuns vreo scrisoare prin cotloanele celor cinci grădini ale domeniului, grădini ornamentate cu palmieri la discreție și ramuri bogate de viță de vie.
Cu timpul, amărăciunea distanței ce mă ținea deoparte de apropiații mei creștea direct proporțional cu toate clipele de vis pe care încerca din răsputeri să mi le creeze Esmeralda. Pe chipurile părinților mei începuse să se depună pâcla bătrâneții, iar pe cel al surorii mele straturile maturității, nuanțe pe care le-am constatat atunci când mi-au trimis și câteva fotografii, într-o scrisoare, ca să văd că erau bine.
Proaspăta mea logodnică și-a dat târziu seama de această tristețe ce mă cuprindea, dar mi-a ignorat-o. Doar într-o singură zi mi-a acordat o apreciabilă atenție, pe când savuram o cafea pe una din terase. I-am zis că sunt neîncetat cu gândul la ai mei, că nu mi-i pot scoate din minte. Trebuia să îi văd neapărat. Teoretic și plauzibil vorbind, puteam să nu mi-i mai văd niciodată, și totuși, de vreun an-doi devenisem un cetățean care avea dreptul la liberă circulație, mă puteam reîntoarce în Spania așa cum voia mușchiul meu. Esmeralda s-a schimbat un pic la față, însă s-a redresat repede. Mi-a luat mâna în palme și m-a încredințat:
-În curând îi vei putea vizita pe ai tăi. Vom merge împreună, îți promit!
Sinceritatea ei mi-a făcut cea mai frumoasă zi pe care o avusem în ultimele luni. Ca niciodată, le-am dat alor mei mai multe telefoane. Chiar și ei, din toată sărăcia lor, mă tot sunau înapoi în decursul acelor săptămâni. La cum o știam, nu puneam în calcul ca Esmeralda să se obosească până într-atât încât să călătorească cu mașina atâta drum. Așa că mă interesam prin agențiile de voiaj de vreo relativă dată a plecării, că nu mă îngrijorau costurile, ci dacă avionul avea și clasă business. Și previziunile erau sumbre. Nu exista acea clasă, iar pe ruta București-Râmnicu Sărat nu exista escală, și Esmeralda, la cât o știam de sclifosită, n-ar fi acceptat în ruptul capului să meargă până acolo cu vreun taxi, că de „rent a car” nu știam unde mă puteam adresa prin capitală.
M-am îngrijorat pe degeaba. Logodnica mea n-a mai deschis cu săptămânile subiectul ăsta. Ai mei, atât în scrisorile cât și în telefoanele pe care li le dădeam, îmi puneau aceleași întrebări, referitoare la data plecării. Mă rugau să îi anunț din timp, că aveau să ne întâmpine cu vin, murături, și cele mai neprețuite bucate autohtone. Am căzut din nou în depresie. Parcă eram doi străini care locuiau în aceeași vilă, împărțeau aceeași bucătărie, aceleași dormitoare, sufragerii, curți, făceau dragoste unul cu altul, însă fără să își spună unul altuia prea multe lucruri. Distanțarea Esmeraldei față de părinții mei și față de România nu îmi permiteau să mă pună în măsura cântăririi preferinței între ea și ai mei. Devenisem indirect multimilionar peste noapte, și acesta era prețul izolării față de persoanele extrem de dragi mie. După săptămâni de așteptări în zadar. În speranța că o să mă facă să fiu cu mintea în alte locuri, mergând împreună prin mai multe croaziere, Esmeralda mi-a luat într-o bună zi palma în mâinile ei și mi-a spus:
-Te las să mergi când vrei tu ca să îi vizitezi pe ai tăi. Promit că nu am să-ți țin supărare. Momentan nu sunt pregătită să dau ochii cu părinții tăi, și nici cu sora ta. Nu sunt pregătită mai ales de tot felul de aventuri, precum de făcut călătorii prin România. Nu sunt adepta estului sălbatic! Mi-au fost de-ajuns excursiile prin Moscova, Sankt Petersburg și Kiev. Crede-mă că nu mai vreau altele!
În mâinile mele i-am luat eu apoi palmele, am privit-o în ochi, și i-am zis cu cea mai mare bucurie, fără ca să îmi pot ascunde umezirea ochilor:
-Îți mulțumesc pentru înțelegere. Te iubesc mult, așa cum sunt sigur că mă iubești și tu pe mine. Plănuiesc să stau cu ai mei câteva săptămâni, după care promit că am să mă întorc urgent la tine! O să-mi vindec repede dorul, ai să vezi!
Instant, fizionomia iubitei mele s-a schimbat, ca și cum ar fi fost cuprinsă de toate reproșurile adresate mie, ceva de genul: dacă nu aș fi fost eu; dacă nu ți-aș fi dat eu; dacă nu te-aș fi ajutat eu. Și-a redresat repede zâmbetul, și mi-a spus cu o naturalețe care ar fi vrut să denote nepăsare:
-Du-te liniștit. Îmi împărtășesc sincer bucuria cu tine!
Până la urmă seara s-a desfășurat ambiental. Cu acest prilej am desfăcut și o sticlă de șampanie, din cea mai scumpă, iar servitorii șiroiau în jurul nostru cu cele mai delicate specialități culinare valenciene. Esmeralda s-a comportat ca un adevărat prieten, ca să răbufnească cumva din nou cu invidie la nemascatul entuziasm al meu. Îmi aducea aminte printre ghilimele, și îmi era imposibil să nu mă prind de ocolișurile ei bine țintite, că era foarte bucuroasă că m-a ținut prin facultăți, că în multe privințe ce era al ei era și al meu, normal, cu condiția ca eu, și sublinia morțiș că și ea, trebuia să fim dedicați întru totul unul altuia. Îmi mai turuia că de vreo cinci ani de când mă luase în spațiu, în afara studiilor de ea finanțate, nu mă văzuse deloc să pun în ceva osul la treabă. M-a rugat să nu îi divulg deloc din ce bani plecam eu în excursie, și nici din ce bani am să le aduc alor mei de aici cadouri. Ca să nu răbufnesc, știu că mă mușcam din răsputeri de limbă. Scuturam din cap și îi dădeam pe muțește a înțelege că eram nedumerit de-a dreptul de unde putea izvorî la ea atâta egoism și răutate.
-Sper că banii pe care o să îi lași alor tăi, îi ai de pe atunci de când dădeai cu jula! îmi sublinia totalul dezacord de a mă folosi în scopul ăsta de vreun venit de-al ei.
Am zâmbit cu amărăciune, mi-am mușcat din nou limba, și mi-am șters pe ascuns înlăcrimarea ochilor.
Înaintea scurtei mele plecări din Spania, doar de zece zile, căci numai atât îmi permitea cotoroanța de Esmeralda, mă aflam cuprins între două sentimente extrem de puternice. Unul era de o jubilare rar întâlnită, învăluită într-o nerăbdare adusă aproape de isterie, momentul apropierii vederii sorei și a părinților, după opt ani de înstrăinare față de dânșii, iar celălalt sentiment, la fel de puternic, era de amărăciune, chiar de ură față de Esmeralda. Parcă îi era ciudă, parcă o mâncau râca și invidia că eu aveam părinți și ea nu avea, deoarece alte explicații psihologice nu găseam în momentele acelea, nu puteam ghici ce naiba avea în creieri.
S-a comportat cu blândețe față de mine pe toată durata celor trei zile înainte de plecarea în România. Ziceai că ne despărțim pe vecie. Chiar mi s-a aplecat peste umăr și le-a strigat prin receptor părinților mei că îi salută, lucru pe care nu îl mai făcuse până atunci. Nu le auzise niciodată glasul. Nu o interesa detaliul...

...I-am molipsit cu bucurie chiar și pe călătorii din jurul scaunului, pe când zburam pe ruta Valencia-Madrid. Mă entuziasmam fără reținere, îmbătat criță de atâta bucurie. Nu se știe niciodată cine se poate îndrogostit de zâmbetul tău, și se pare că pasagerii din jur o făcuseră.
Mi-am petrecut escala dând mai multe telefoane în țară. Cel mai tare m-a bucurat apelul pe care i l-am dat mamei. Se pusese serios pe gătit cu o seară înaintea presupusei sosiri în România. De la București la Râmnicu Sărat aș mai fi avut de străbătut cale lungă, aș fi sosit la destinație mort de foame. Mi se lăuda săraca cu ce bucate a pus la foc, cu ce sarmale, borș cu ciolan afumat și plăcinte cu brânză m-ar fi așteptat. Îmi plouă în gură și-acum când mă gândesc la presupusele murături. Așa că să știți, băi, bosumflaților care vă bateți în piept că ați fi niște mari interpreți ai legii, că și noi suntem ași ai îndeletnicirii culinare, și dacă ne punem nițel mintea, vă batem la curu’ gol!
Se apropiau cu greu și minutele care mă mai despărțeau de zborul Madrid-București. Cu jumătate de oră înainte de decolare mi-a sunat și blestematul de telefon mobil, pe care Esmeralda mi-l cumpărase cu câteva zile înainte, unul scump, pe care, dacă l-aș fi scos în țară la vedere, mi i-aș fi atras pe toți asupra capului. Oricum, prin baruri, în fața prietenilor, l-aș fi expus obligatoriu pe masă, că totuși, în România, un telefon mobil îți denotă vădit categoria treptei sociale. Era ea la telefon. Zâmbeam, știind că era îngrijorată pentru mine, bănuind că avea să îmi ureze drum bun, că o să îmi spună că în tot acel timp urma să își răvășească pernele tot gândindu-se la mine. Vocea ei îmi denota mai mult un timbru poruncitor:
-Te rog să te întorci urgent acasă!
Mă mințeam că nu o auzeam bine:
-Poftim?!
-Te implor să vii cât mai repede înapoi, în seara asta!
Uimirea mea creștea concomitent cu insolențele ei:
-Esmeralda, nu înțeleg nimic!
-Dacă te tot lauzi de atâția ani că ții la mine mai mult decât orice pe lumea asta, atunci chiar ai șansa să mi-o demonstrezi! Te rog frumos ca să vii acasă. Avem de discutat ceva. E extrem de urgent!
-Jocurile sunt făcute, Esmeralda. Ai mei mă așteaptă în România, nu mai pot da înapoi!
-Ți-am dat întotdeauna mână liberă să faci tot ce vrei. Fă ceva meritoriu, revin-o urgent în Valencia, am să îți zic ceva extrem de important! Te rog, vino! Fă-o pentru noi!
-Vrei să vii și tu cu mine?! îmi tot creștea nedumerirea.
-Vorbim la fața locului!

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor