Se apropiau cu greu și minutele care mă mai despărțeau de zborul Madrid-București. Cu jumătate de oră înainte de decolare mi-a sunat și blestematul de telefon mobil, pe care Esmeralda mi-l cumpărase cu câteva zile înainte, unul scump, pe care, dacă l-aș fis scos în țară la vedere, mi i-aș fi atras pe toți asupra capului. Oricum, prin baruri, în fața prietenilor, l-aș fi expus obligatoriu pe masă, că totuși, în România, un telefon mobil îți denotă vădit categoria treptei sociale. Era ea la telefon. Zâmbeam, știind că era îngrijorată pentru mine, bănuind că avea să îmi ureze drum bun, că o să îmi spună că în tot acel timp urma să își răvășească pernele tot gândindu-se la mine. Vocea ei îmi denota mai mult un timbru poruncitor:
-Te rog să te întorci urgent acasă!
Mă mințeam că nu o auzeam bine:
-Poftim?!
-Te implor să vii cât mai repede înapoi, în seara asta!
Uimirea mea creștea concomitent cu insolențele ei:
-Esmeralda, nu înțeleg nimic!
-Dacă te tot lauzi de atâția ani că ții la mine mai mult decât orice pe lumea asta, atunci chiar ai șansa să mi-o demonstrezi! Te rog frumos ca să vii acasă. Avem de discutat ceva. E extrem de urgent!
-Jocurile sunt făcute, Esmeralda. Ai mei mă așteaptă în România, nu mai pot da înapoi!
-Ți-am dat întotdeauna mână liberă să faci tot ce vrei. Fă ceva meritoriu, revin-o urgent în Valencia, am să îți zic ceva extrem de important! Te rog, vino! Fă-o pentru noi!
-Vrei să vii și tu cu mine?! îmi tot creștea nedumerirea.
-Vorbim la fața locului!
Mi-a închis telefonul. Am ajuns destul de repede înapoi în Valencia. Aveam avioane berechet, din 45 în 45 de minute. În avionul cu rută locală gândurile îmi zburau în mai multe părți deodată, atât la ai mei, la Esmeralda, cât și la cursa pierdută definitiv pe acea noapte pentru România. Ce-o fi vrând să-mi spună zăluda?! Să vezi că o să mă ceară în căsătorie! Ăsta-i singurul motiv pentru care mă cheamă înapoi acolo. O să mă ia cu declarații sincere că viața ei fără mine-i zero, o să îmi ceară scuze, o să îmi promită marea cu sarea, că tot ce-i al ei e și al meu, și o să mă împace, precum că vom pleca amândoi de urgență spre România, la clasa business, fără nicio rezervare. Iar din București până la Râmnicu Sărat vom lua o limuzină. Normal, avea să insiste că în tot acest timp nu vom locui la ai mei, nici nu se punea problema, ci sejurul aveam să ni-l facem într-un hotel de cinci stele. Ca să mă liniștească, urma să îmi spună că o să facem vizite familiei mele zilnic. Aveam să facem vizite și prin România, iar ea urma să se îndrăgostească de țara mea, și să își schimbe total prejudecățile și părerea. Până la urmă, faptul că nu aș fi locuit la ai mei, ci i-aș fi vizitat permanent, mi se părea cel mai mic neajuns.
Nici urmă de îngrijorare pe frumosul ei chip. Esmeralda era aceeași, chiar deosebit de veselă. Pe masă mă aștepta cu șampanie la ghiață, căpșuni și fructe de mare. Îmi turna ea însăși în pahar. Își trimisese acasă toți servitorii. Subiectele de taclale pe care și le găsea erau banale: că eram palid, dacă m-a obosit drumul, că aveam cămașa de pe mine boțită, și altele. O lăsam cu răbdare să deschidă ea tema principală. Nu-i reproșam nimic pentru că mă reîntorsese din drum. Doar așteptam. Și printre subiectele acelea puerile, diversificate și cu salturi de la o atmosferă la alta, îi piuia neîncetat telefonul. Primea mesaje, multe. Deranjant era faptul că le răspundea la toate, în grabă, cu zâmbetul pe buze. Începeau să mă enerveze prietenele ei țațe, pe care le bănuiam că se aflau în spatele acestora. Neapărat în toiul nopții se porniseră cu bârfele, taman când urma ca Esmeralda să mă ceară în căsătorie. Îi lăsam cu vederea și bârfele fetelor, deși îmi aduc aminte că degetele începuseră să îmi joace a nerăbdare pe blatul mesei.
S-a ridicat de la masă și s-a postat în pragul ușii de la sufragerie. Era superbă de acolo, de unde stătea. Purta pe ea o salopetă albă, de la Versace, părul îl avea strâns în coc, iar ca să își amplifice frumusețea avea la gât bijuterii subtile, și nu am să vă spun cât îi erau de scumpe.
-Mă duc repede să fac un duș. Vreau să facem din noaptea asta una cât mai specială.
Dădu să dispară pe ușă, odată cu cel mai frumos zâmbet pe care mi-l amintesc la ea vreodată. Zbârnăitul mobilului o făcu să se întoarcă din drum deîndată. Și-l luă de pe masă și îmi râse prostește. Îmi mai turnă aproape din mers niște șampanie în pahar, și își luă cochet la revedere de la mine, ducându-se să se îmbăieze.
S-a spălat cu șamponul care îmi plăcea cel mai mult la ea, cu miros proaspăt de cafea. Și mi-o imaginam goală în spatele capotului alb de mătase, cu pielea ei catifelată. A năvălit pe mine într-un fel care ar fi încântat orice bărbat adevărat, fără preludii și alte mierte-fierte. M-ar fi devorat de-a dreptul… dacă nu i-ar fi piuit telefonul. Mi s-a debarasat deîndată. Se puse să răspundă persoanei necunoscute mie, ori prietenelor ei țațe, pe care le cunoșteam prea bine. Noroc că scria repede, și-n spatele vitezei cu care răspundea mesajului zâmbea aiurit, tâmpește, fiind o altă fire cu care avusesem până atunci de-a face. M-a prins din nou de ceafă, și a început să mă sărute cu pasiune. Am luat-o ca pe-un fulg în brațe, și am întins-o-n pat. Mi-a împlântat manichiura albă în piept. Printre crâmpeie de secunde îmi penetrau cu amărăciune și ai mei în minte, însă sălbăticia erotică a Esmeraldei îmi ștergea amintirile. Iarăși i-a piuit mobilul, taman când îmi era lumea mai dragă.
-Lasă-l naibii! m-au învins pe loc isteriile.
Esmeralda zâmbea tâmpește în ecranul telefonului mobil, abandonându-mă cât colo. Parcă mă găseam despuiat în fața unor camere ascunse. Aveam impresia că se distra de zor asupra mea cu prietenele ei, țațe ale arstocrațiilor înalte, și mă filma de zor în fața lor.
-Cu cine boala îți tot trimiți mesaje-ntruna?!? aproape că mă răsteam la ea.
Și-a lipit telefonul la piept și râdea fâstâcită, rușinată ca o școlăriță. Nu mai aveam niciun chef să o fericesc. Și îmi tot puneam întrebarea, de ce se tot ferea să își lase telefonul nesupravegheat?! Obișnuia mereu să și-l lase lângă al meu, mai ales când se ducea la toaletă. Ba chiar mă punea să sun de pe dispozitivul ei, cu număr ascuns, tot felul de senatori și deputați ca să le spun tot ceea ce îmi trecea prin minte, pe când ea râdea de se prăpădea de nedumeririle lor, mai ales când îi amenințam cu vreun control al gărzii financiare. N-ați scăpat nici domniile voastre, stimați procurori, poate v-am sunat și pe voi ca să ne distrăm nițel, așa, în miez de noapte, făcându-vă incognito „boi” cu literă mare. Esmeralda mă încredința pe atunci că își ura originea, și că fusese forțată de mică să devină o parvenită a societății elitistice, iar prin mine găsise antidotul prin care să o înfrunte.
I-am smuls cu forța telefonul. Se pierduse puțintel cu firea.
-O să afli de la mine!... mai apucă să îmi spună, înainte să arunc pe ecran vreo privire.
Încă credeam că sunt farse mesajele lui Enrico, însă când le tot derulam vedeam că erau înregistrate în memorie de vreo câteva săptămâni. Erau declarații sincere de dragoste.
-Ce-s cu ăstea?! de-abia aveam puterea să bâigui. Cine-i Enrico?
Mă bătu pe umăr, zâmbindu-mi ștrengărește. Și-a luat apoi ușurel mobilul.
-Ia loc! mă invita cu calm și politețe. Trebuie să discutăm ceva ca între oamenii maturi!
M-am așezat cumva sfârșit, cuprins între două senzații, una a sobrietății și alta a nebuniei, trântindu-mi ambele mâini în cap. Esmeralda se ridică și îmi turnă în pahar toată șampania scumpă ce mai rămăsese pe fundul sticlei. Zâmbea din răsputeri, străduindu-se să îmi dea și mie din fericirea ei. Îmi luă mâinile și mi le împreună într-ale ei.
-Știu, am fost întotdeauna egoistă cu tine. Mă gândeam mereu că eu te-am format, și-atunci era de drept cuvânt să fii numai al meu. Sergiu, nu te pot ține înlănțuit. A venit momentul să redevii tu, independent, să zbori. Tu ești deștept, excelezi printre studenții noștri spanioli. Chiar mi te lăudau până și cei mai cunoscuți profesori universitari… Asta nu înseamnă că nu am intervenit și eu pe ici pe colo! îmi răse ștrengărește. Eu țin mult la tine, și nu te merit! Tocmai din cauza asta m-am lăsat curtată de Enrico Pablos, unul dintre cei mai renumiți designeri vestimentari ai Valenciei. Capotul ăsta de pe mine de la el l-am primit, și vreau morțiș să îl folosesc cu ocazia ultimei noastre nopți de dragoste. Îți place?
Dragă procurorule, te asigur că pe-atunci nu îmi ardea deloc de capotul ei de mătase, însă acum, când mi-o vizualizez pe iresponsabila care îmi râdea ca o zăludă, te asigur că era ascunsă într-un înveliș superb, în spatele lui fiind o arătare superbă!
-Și de ce m-ai adus înapoi din aeroport? La ora asta trebuia să fiu în București! știu că am repezit-o.
-Te-am adus pentru că așa simt eu, pentru că îți sunt datoare cu cea mai frumoasă noapte de amor pe care ți-aș putea-o dărui vreodată.
Îmi venea să plâng, instant, necontrolabil, însă nu se cuvenea să o fac în fața unei femei și așa ciudate, care se transformase subit într-o nebună. Sau poți să știi, poate fusese nebună de când o cunoscusem.
Onorată instanță, în momentul acela am fost învăluit de-un fenomen de revenirea căruia m-am temut mereu. Întotdeauna am avut un mare respect pentru pornirile hotărâte ale lumii interlope. La fel ca și interlopii voștri, și ai noștri umblă însoțiți de cele mai sensibile și plăpânde fete. Numai că spre deosebire de fetele interlopilor voștri, ale noastre, la orice sindrofie, stau cu capetele plecate, nu se sparg în figuri, pentru că palmele și pumnii iubiților lor nu se revarsă asupra celor cu care se filează, ci chiar asupra lor, un lucru bun uneori, pentru că la noi în țară, rezultă din statistici că nu avem chiar atât de multe femei care să o iau razna, așa cum a făcut în acea seară Esmeralda. Ar trebui să luați și voi de la noi exemplu!
Vă jur că nu am dat niciodată într-o femeie. În acea noapte târzie eram total conștient de ceea ce făcusem. Chiar și acum vă pot relata cuvânt cu cuvânt justificările fostei mele iubite:
-Și nu înțeleg de ce dramatizezi până-ntr-atât că te-am întors din drum. Avantajul este că de acum încolo tot o să ai timp de ei. Gândește-te, nu-i minunat ca în loc să stai cu mintea la cum descresc cele zece zile la care ai dreptul să stai cu ei în România și să te întorci apoi înapoi la mine, că o să ai o viață întreagă să te tot vezi cu ei?!
Iar îi bipuise mobilul. Se comporta ca și Cenușăreasa, din desenul animat, atunci când se întorsese de la castel și era încă aiurită când o pusese mamă-sa vitregă la trebăluit prin casă. Zâmbea senin, dar și zăpăcit, atunci când îi trimitea mesaj înapoi. Prinse să se grăbească cu scrisul, că doar avea de reglat un cont sufletesc cu mine.
-Eu voi fi cea cu adevărat dezavantajată din toată tărășenia! Pe când tu, derbedeule, îți începi adevărata viață. Eu… trebuie să mă dedic definitiv treptei mele sociale. Oricum, deși mijesc zorile, să știi că în noaptea asta, sau dimineața asta, ce-o mai fi, să știi că nu o să scapi de mine! Vreau să te fructific ca niciodată. Peste câteva ore mă voi lăfăi pe urmă pentru totdeauna în brațele altui bărbat. Sper să nu îți pomenesc numele atunci când mă voi afla sub protectoratul brațelor lui—râse cu o nonșalanță nevinovată. Oricum, cu tine chiar vreau să țin legătura. Poate o să mai vii să îmi dereticești prin casă, să-mi dai cu bidineaua… Offf, ce-au mai trecut anii! Dar acum ești doctor, te-ai intelectualizat. Și știi bine cât de mult mă obosesc pe mine intelectualii. Dar n-am încotro, trebuie să stau mereu în anturajul lor, normal, cu condiția să le curgă-n vene și sângele albastru, că ăsta-i blestemul nostru, cei născuți…
Mai mult nu a apucat să spună. Scrumiera greoaie, scumpă, compactă, din jad verzui, i-a zdrobit dinții. Esmeralda a căzut instant în leșin. M-am îndreptat liniștit spre bar, mi-am luar un trabuc columbian, l-am aprins, și m-am așezat cu mult calm pe un scaun. Nu mă grăbeam. Dintr-o dată aveam tot timpul din lume. Pufăitul mă liniștea, îmi dădea o stare euforică de bine. Mi-au deranjat-o la un moment dat părinții mei, care m-au sunat din puțina lor agoniseală de pe mobilul lor pe al meu. Însă mi-am găsit rapid râvnita liniște închizându-l definitiv.
Picioarele inerte ale momentanei mele iubite mi le atingeau pe ale mele, fapt ce mă făcea să o inspectez. Era hidoasă rău, așa, cu molarii și incisivii ce îi dădeau pe dinafară, și îi făceau cerc în jurul gurii. Chiar mă întrebam de ce naiba stătusem cu ea atâta amar de vreme. Era urâtă de-a dreptul, și gândurile mele înțelepte mă sfătuiau să fug de ea văzând cu ochii. Pufăitul celui mai bun trabuc pe care îl avea în vitrină mă calma sporadic. Spun sporadic, pentru că m-am lezat atunci când am văzut scrumiera de jad verzui pătată de sânge.
Dădea să se trezească din leșin. Bolborosea cuvinte nedeslușite, așa că a trebuit să îngenunchez grijuliu în dreptul ei ca să o aud ce spune. Printre bulbucii de sânge ce îi inundau gura legam cu greu însemnătatea spuselor ei:
-Andlei, haidle să bolbim ca niștle oameni matluli. Vei… rămâne mleleu în inima mea, pe când Enlico va fi doar un simbol al neajunsurilor mlele, o folmalitate…
Mai multe explicații din partea ei nu am auzit, pentru că m-am îndreptat cu calm, și mai ales cu luciditate, către pervazul de granit al ferestrei. Am apucat sticla goală de șampanie și i-am spart fundul. M-am ales cu un buchet de cioburi pe măsura dorinței mele. Am îngenuncheat pe urmă lângă Esmeralda, care obosise între timp să mai vorbească. Vă jur că era de-a dreptul conștientă. Îmi urmărea cu niște ochi bulbucați fiecare mișcare, fapt care îmi dădea o incontrolabilă euforie. Am tras-o cu putere de păr până și-a lăsat capul pe spate.
-Ascultlă-mă pânlă la capăt! negocia, cu tot cu buclele de sânge care îi inundau gura.
Nu i-am dat șansa la alte explicații. Am strâns vârtos mânerul sticlei în pumn, și i-am înfipt partea ciobită la baza frunții, exact între osul frontal și cel parențial. Am împins cu putere, având mare grijă să nu lezes osul parental—pentru că țin să vă explic vouă, celor care scurtați cu atâta ușurință ani întregi din viața semenilor voștri, că osul parental, ca s-o iau cu voi pe băbește: creștetul capului; rămâne oarecum fraged și la maturitate, ăla-i practic osul craniului care se turtește la naștere, ca să puteți ieși și voi pe acolo—și am tras cu putere până în josul bărbiei. Cioburile scrijeleau adânc fața Esmeraldei, până la os. Nu a țipat, nu a urlat, nu a avut putere să riposteze. Pur și simplu a căzut din nou în leșin.
Mi-am mai aprins un trabuc cubanez. Îl pufăiam cu calm. Între timp, mă gândeam la ceva frumos. Chiar zâmbeam pe alocuri. Mi-i închipuiam că erau alături de mine, și se cruceau de-a dreptul, pe Ulei Avocatu’, Jean Vandalizatoru’ și Solomon Barosanu’. Erau buimaci atât de rânjetul meu, cât și de experiența prin care trecea Esmeralda, iar fețele lor îmi trădau că le-am întrecut cu mult fanteziile.
Doamne, ce urâtă mai era, așa cu urmele ei brăzdate până la os. Îi calculam pe urmă cantitatea sângelui care i se scurgea prin plăgi. După balta formată în jurul ei, estimam că pierduse cam două zeci la sută din acesta, așa că mai aveam timp să trag liniștit din noul trabuc, unul columbian de acea dată. Iubita mea nu și-a mai revenit. De-atunci nu am mai văzut-o decât cu bandaje, direct în instanță, luptându-se între timp cu o sumedenie de operații. Esteticienii nu au reușit încă să îi îndrepte neajunsurile provocate de mine, și asta o știți și voi prea bine. Am avut, cu bună știință, deplina grijă ca nenorocitul acela de Enrico să nu se bucure de figura ei fină. Nu l-am văzut niciodată, doar i-am citit blestematele ălea de mesaje. Slută i-am trimis-o. Sper că de-atunci nici n-au mai fost vreodată împreună, că văd că sunteți cu toții destul de zgârciți la vorbe. Turuiți numai depre ceea ce vă interesează.
Când am constatat că se apropia de pericolul pierderii a treizeci la sută din cantitatea de sânge, am sunat frumos la urgențe. Mă bucură că am reușit să le fiu convingător. Nu mi-au luat apelul ca pe o farsă. În mai puțin de zece minute a sosit echipajul salvării, însoțit de cel al poliției. Nu m-am împotrivit la arestare, și chiar mi s-a părut din partea lor deontologic ca să mă încătușeze.
De vreo opt luni de zile n-am mai văzut panoramele Valenciei. Nu văd decât zidurile mari și albe ale închisorii, iar când sunt dus la tribunal văd doar o părticică a orașului, închipuita instanță și capul bandajat al fostei mele iubite, iar uneori, spre dezamăgirea mea, doar avocatul ei ca reprezentant. Așa că onorată instanță, onorată doar în ghilimele, nu regret nimic din faptele făcute. Eram absolut conștient când am comis surprinzătoarea infracțiune, pe care aș comite-o din nou dacă aș mai trece, Doamne ferește, prin umilitoarele ipostaze. Nu îmi mai pasă de nimic. Puteți să mă țineți vârât după gratii până n-o să mai puteți. Acum este o luptă numai între mine și Dumnezeu, în care n-au ce căuta profanii ca voi. V-am scris toate memoriile mele doar așa ca să știți, că m-am acomodat cu noua mea casă, că nu îmi lipsește nimic. Nu regret absolut nimic, și o să vă tot repet la veșnicie că am fost absolut lucid pe toată perioada controlatelor mele izbucniri…

…-Ești nebun! râdea avocatul Pedro. Ăsta-i un fel de memoriu pamfletistic, care mai mult te inculpă decât să te salveze. Oricum… e bine și așa!
Pedro îi înșfăcă rapid destăinuirea. Mai avuse ceva cazuri în care unii incriminați refuzaseră să mai spere, în ciuda interminabililor ani de pușcărie pe care îi primiseră.

Epilog

Trecuseră câteva săptămâni bune de când Sergiu nu se mai văzuse cu avocatul Pedro. Dădea tuturor impresia că îl cam uitase. Nu mai era în izolare și își câștiga liniștit solda lunară trebăluind pe lângă bucătărie. Timp de vreo zece zile avuse și un coleg de celulă, un cetățean ceh. Se urcase la bordul unei mașini de teren nou nouțe. Proprietarul îi lăsase portiera deschisă, cu motorul pornit și cheia în contact, pe când stătea liniștit în rând ca să își cumpere o șaormă. Era beat rangă, și ce îi trecuse prin minte? Portiera deschisă îl invita cu generozitate să treacă la volan, ceea ce și făcuse. Fusese prins de-abia pe autostrada din Bilbao. Acela fu barajul pe care nu mai putu să îl forțeze. Râdea cu lacrimi atunci când l-au trântit pe caldarâm și i-au încătușat mâinile la spate. Aceleași lacrimi le-a stors și atunci când polițiștii secției principale din Bilbao i-au tras o mamă de bătaie de se scăpase pe el. Nici nu-și închipuise că puteau exista dureri atât de mari în interiorul corpului.
Sergiu rămase pe urmă din nou singur. Îi plăcea depresia, iubea suferința singurătății, pentru că cel care îl chinuia acum, cel care îl adusese dintr-un om cinstit într-o astfel de stare lamentabilă, nu era nimeni altul decât Dumnezeu. Aproape că îl excita fenomenul, să îl învinovățească cu bună dreptate pe marele creator. Până când ușa de fier se trânti în lături, iar în interior năvăli, ca purtător de lumină, avocatul Pedro. Jubila de-a dreptul. Sergiu nu îi înțelegea exuberanța de a-l fi vârât și el aproape jumătate de secol după gratii. Observa cu coada ochiului cum fostul nenorocit—pentru că nu îl mai ura până-ntr-atât și se obișnuise până la urmă cu ideea ca Doamne-Doamne să își bată joc de el—îi punea pe muchia patului plase cu dulciuri, brânză, unt, tacâmuri de plastic, paste și perii de dinți, și multe altele. Nefericitul predominat de mustrări adânci de vinovăție îi aduse și cărți de specialitate, de drept și medicină în primul și-n primul rând…
-Taraaam! își deschise apoi brațele a îmbrățișare.
Avocatului Pedro nu îi păsa de uimirea lui Sergiu, care îl acuza de nebunie. Îi făcu un semn autoritar al mâinii, să nu se grăbească încă să îl ia la înjutături și șuturi. Își vârâ apoi mâinile în buzunarele burdușite și scoase de acolo patru cutii din care aproape de un an Sergiu nu mai băuse. De-abia atunci îi observă și Pedro sclipirea lacomă pe care o avea în ochi.
-Aberația aia a ta de memoriu a convins instanța. Ai luat doar 18 ani de închisoare! Știi ce înseamnă asta??? își deschise cu un zâmbet larg din nou brațele a îmbrățișare.
Sergiu credea cumva că nu îl auzea bine.
-Dacă te comporți în penitenciar cum trebuie, vei ieși afară în opt ani. Adică în șapte, că un an a trecut deja pe lângă tine!
Deși îl tenta vădit, Sergiu nu se grăbi să își deschidă o cutie de bere clandestină, și nici nu se grăbea să îl îmbrățișeze pe Pedro a delir și bucurie. Se așeză în schimb pe muchia patului, reflectând adânc:
-Și, Esmeralda? A fost la recurs?
-Nu. Și-a avut în schimb avocatul, ca reprezentat. A trecut deja prin trei operații, și mai are încă tot pe-atâtea ca să înțeleagă esteticenii ceva din fața ei.
-Țigări ai?
-Pe ăstea le-am scăpat cu vederea! i se scuză Pedro, gânditor.
Sergiu își deschise o bere, fără să îl invite și pe Pedro să i se alăture ca și coleg de pahar. Părea că nu simțea gustul licorii. Reflecta undeva departe…
-Taică-miu a împlinit luna asta șaptezeci de ani. Oare o să mai am șansa ca să îl mai văd până ce-oi ieși de-aici?!...

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor