NICHITA STĂNESCU – PLEDOARIE PENTRU VEGHE - O DELICATĂ, RARISIMĂ STARE DE VIGILENŢĂ SPIRITUALĂ

         Operaţiunile poetice de codificare simbolică oferă discursului liric puterea de-a percepe şi  a reflecta lumea prin prisma unui subtil fenomen de câmp. Adică: evocând un lucru, o fiinţă sau un obiect, poezia sesizează în câmpul lui semantic semnificaţii nebănuite, şi tocmai pe acelea necomune şi imperceptibile cu ochiul liber  înafara unei priviri de tip poetic. Starea poetică deschide astfel calea – ochiul, privirea – spre esenţa nebănuită a lucrurilor şi rostul lor în lume. Anumite gesticulaţii simbolice din imaginarul liric al lui Nichita Stănescu, pe cât de stranii, unele, pe atât de paradoxale, îl pot contraria pe cititorul neavizat de jocul şi simbolistica derutantă a metaforei în neo-modernitate. Bunăoară, un cântec de leagăn, destinat, în cea mai pură tradiţie lirică, a induce somnul, a alina copilul de ritmul timpului ce trece, a-l încălzi, mângâia şi adormi, separându-l de tumultul lumii din jur, primeşte în viziunea poetului sensuri şi valori simbolice contrare celor aşteptate. Discursul liric din Cosmogonia sau cântec de leagăn  (vol. Laus Ptolemaei) e rostit iniţiatic şi tandru nu pentru somn, ci „pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig”. Care frig? – evident, unul simbolic, frigul treziei, al lucidităţii şi al unei excepţionale purităţi sufleteşti reverberate de  simbolistica  hibernală.  

          În registrul metaforic în care trezia echivalează semantic ninsoarea, gheaţa, frigul, nici somnul, repudiat insistent, contrar ritualului şi cântecului de leagăn, nu semnifică doar binefăcătoarea odihnă fizică. Trezie/ trezvie, provenind din slava veche, utilizat rar, conotează „o stare de limpezime a minții, de vioiciune, de agerime”, de „ curățenie sufletească”, sau „stare a unei persoane care nu doarme; (veghe fig.)”[1]. Astfel somnul vs trezia primesc în textul stănescian conotaţii existenţiale, filosofice şi spirituale iar poema neomodernă, ludică, încifrată şi tulburătoare, se citeşte ca o alegorie lirică, o parabolă sau o tandră şi patetică îmbiere la trezie, veghe, la vigilenţă spirituală.

          Asociată imaginar  – cine ar crede? – tocmai unei cosmogonii, leagănarea vizează aici nu intimitatea somnului odihnitor ci starea de trezie a omului în lume, insinuând un ritual de căutare a unei mirabile stări de armonizare a fiinţei cu cosmosul în care e conţinută umanitatea. Nu gingaşi copii se dau în leagăn în ritm de hei-ho, aici, ci... spiritele stărilor de suflet, şi nu pentru liniştea şi calmul devenirii, ci „pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig”. Specific unui joc de copil – căci copil în lumea mare este individul, oricare ar fi el – ludicul hei-ho nu cheamă somnul ci îl repudiază, invocând o stare de limpezime a fiinţei, de veghe îndelungă, activă, vigilentă: Să nu adormi. Spiritele stărilor de suflet/ se dau în leagăn. Hei-ho –/ pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig.” (Cosmogonia sau cântec de leagăn)

      Deşi originală şi surprinzătoare, cosmogonia nichitiană indică totuşi o filiaţie eminesciană. Privită la scară macrocosmică şi macrotem­porală, umanitatea nu este în viziune eminesciană decât o minusculă lume vermiculară, de microscopice popoare, edificând pe pământ nu cetăţi şi oraşe ci muşunoaie de furnici – lume efemeră de „muşti de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul” (Eminescu, Scrisoarea I). Disproporţia om–cosmos, singurătatea şi vulnerabilitatea în lume a omenescului expus oricăror riscuri reverberează şi-n cântecul de leagăn neomodern şi cosmogonic. De aici nevoia instinctivă de armonizare a eului/individului, trezit, atent, vigilent şi candid, cu spaţiul lumii, cosmic, copleşitor, misterios,  imprevizibil.

        Tandrul „Abua puiuţ de domn,/ Eu te legăn,/ Tu să dormi...” e înlocuit de un „Hei-ho” avertizator pentru ...spiritele stărilor de suflet” şi de îndemnul reiterat insistent „să nu adormi”. În intuiţia poetică, spiritele stărilor de suflet par a echivala un concept mult vehiculat azi, precum: cel de câmpuri, stări, inefabili curenţi sau energii de maximă ori de joasă altitudine, ce afluează perpetuu în spaţiul existenţei, vin şi trec – „Se înalţă şi recad/ Şi murmură-ntruna[2], ar spune Eminescu – se întristează ori se alintă, „se dau în leagăn”..., alternând fiinţa între somn şi veghe, între adâncuri abisale şi înălţimi siderale, încât echilibrul inefabil al eului cu/în lumea mare, cosmică e o delicată stare de armonie, dificil de obţinut. Nevegheate şi neinvocate, spiritele stărilor de suflet pot perturba traiectoria eului în existenţă ori, dimpotrivă, alintate cu tandreţe, pot armoniza subtil fiinţa cu cosmosul.[3] Simbolistica poetică hibernală propune veghea ca stare de maximă luciditate, de mirabilă puritate sufletească, diamantină, inspirată, creatoare.

         De ce repudiază insistent poetul starea de somn? Să nu adorm, Să nu adormi, Să nu adormim” avertizează recurent versurile. Într-o întreagă tradiţie culturală, filo­so­fică şi mistică somnolenţa nu e doar binefăcătoarea stare de repaus, odihnitoare şi regenerativă. În plan simbolic, ea reprezintă o stare confuză a fiinţei, asociată cu materialitatea, cu noaptea şi amestecul inform ce face eul prizonier întuneri­cului, haosului. Celebra sculptură a lui Brâncuş, Somnul, relevă această dublă apartenenţă a fiinţei: treziei, pe de-o parte, limpidităţii şi clarităţii, iar pe de altă parte, materiei informe în care recade temporar omenescul aflat în stare de somn. În plan simbolic somnolenţa e un mod de-a fi ce subsumează eul şi individul unui regim inerţial, noctam­bul, aşa cum avertizează Nichita Stănescu într-un alt poem al său, Către Hypnos, imaginând o umanitate aberantă din care lipseşte total spiritul treaz, vigilenţa spirituală, luciditatea. Poemul vizează somnolenţa ca stare inerţială, stare de mediocritate sau de inape­tenţă pentru veghe şi cunoaştere: „Ei se năşteau dormind./ Creşteau dormind, se îndrăgosteau/ dormind şi nunta/ şi-o celebrau în somn./ Întemeiau aşezări de cuvinte în somn./ Femeile lor năşteau în somn./Iar ei cu toţii îmbătrâneau în somn/ şi mureau astfel”. (Către Hypnos). Fiinţe somnolente, adepte ale unei existenţe senzoriale, exponenţii lumii lui Hypnos sunt tributari trupului, căci „tot timpul erau identici/ cu trupurile lor”, convinşi „că numai astfel/ forma lor le aparţinea/ în întregime şi toată/ deodată.” (Idem). Poemul opune alegoric două aşazise civilizaţii, două moduri omeneşti de-a fi în lume, definite de valori contrarii: pe de-o parte, somnul, pentru cei care trăiesc în exclusivitate în ei înşişi, supuşi trupului lor şi identici acestuia şi, pe de altă parte, trezia sau veghea, pentru cei care, prin privire, auz, sentimente, devansează corporalitatea, ies înafară din sine, se perecp ca fiinţe pentru care trupul este suport şi nu un scop al existenţei.

         Trupul, somnul şi visul nocturn alcătuiesc în viziunea poetică o simbolică izotopie a existenţei inerţiale, desemnând confundarea într-o lume informă, haotică, în opoziţie cu trezia. Somnolenţa e un blocaj al fiinţei în propria corporalitate ori în formele lumii – cum ai confunda nava pe care te-ai îmbarcat să zbori cu spaţiul cosmic ori cu ţinta spre care te îndrepţi. Trupul e doar nava, e vehicul sau mijloc pentru fiinţă. Sarea de veghe subordonează trupul şi diferenţiază eul de formele lumii, căci spiritul treaz diferențiază şi distinge entităţile favorizând un regim de existenţă lucid, spiritua­lizat, vizionar, în cunoştinţă de sine şi de lume. Aşa se explică de ce umanitatea adeptă a somnolenţei îi urăşte pe adepţii treziei, considerându-i „cei fără de trup”: „Ei îi urau pe cei treji/ Spuneau că cei ce sunt treji/ nu trăiesc în ei înşişi.// Spuneau că cei treji/ nu sunt altceva decât/ privire…/[...]/ Ei îi urau pe cei treji/ numindu-i/ «Cei fără de trup.»” (Idem). Adepţii treziei, cei fără trup,  par a fi, în viziunea poetică, cei care „consumă” realul în chip spi­ri­­tu­alizat, analitic, prin privire –  geniile,  asceţii, misticii, sfinţii,. A (a)dormi reprezintă totuna cu a trăi somno­lent, ancorat şi prizonier în formele sau în materia lumii, în capcanele ei, ceea ce înseamnă identifi­carea eului cu trupul. În ton grav, sapienţial, Nichita Stănescu îndemna la trezie şi într-un alt memorabil poem al său: „Dormi cât mai puţin cu putinţă,/ visează cât mai mult cu putinţă!”  (Învăţăturile cuiva către fiul său în Ordinea cuvintelor II, p.179). Evident, nu visul somnolent, tenebros e vizat aici, ci visul treaz, inspiraţia şi vizionarismul lucid, obţinute în stare de veghe...

Somnolenţă şi trezie operează în sensuri contrare asupra fiinţei: veghea năzuită ca limpezime a minţii e o puritate sufletească diamantină, e spiritul lucid ce ar trebui să acompa­nieze per­ma­­nent eul, să lumineze toate faptele şi evenimentele omenes­cului în lume. Somnolenţa seduce şi rătăceşte individul  în lume, confundă eul, pierde fiinţa în tumultul neantizant, inform, al existenţei. Înrobire a fiinţei de către trup, ori de către formele ispititoare ale lumii, somnolenţa pare o culpă, o slăbiciune ori o stare puniţioasă ce atrage eul şi individualitatea în confuzie şi indistincţie[4]. De aici avertismentul poetic: „O, veghe gravidă de lucrurile lumii,/ să nu te întuneci, [...]//Să nu te stingi, să nu laşi alt eres/ să-ţi dea o altă formă frunţii/ să-ţi ningă înţelesuri fără de-nţeles/ ierburile, iederile, munţii...

Relaţia somnolenţă-veghe răspun­­de, de fapt, dualităţii originare a omului, trup-spirit, motivând  permanenta  posibilitate de alegere între două regimuri sau moduri distincte de-a fi în lume. Tandru şi insistent, ecou de cosmogonie modernă, îndemnul Să nu adormi. Lasă cerul deschis/ până vom desluşi desimea/ stelelor unele în altele”  definește  starea de veghe ca  şansă de deschidere a fiinţei spre cer – un orizont salvator, spre cunoaştere şi desluşire a lucrurilor între ele, a sinelui de lucruri şi evitarea confundării induse de somnolenţă. „Nu, să nu adormi,/ nu, să nu adormi.” – avertizează poetul: „cine ştie/ dacă ne vom mai trezi/ şi unde/ şi când ne vom trezi/ şi-n care trup...”  Somnul vizează veşniciariscând dispersia şi confundarea fiinţei în/cu alte forme, identităţi şi stări: „Uite, în mine s-au trezit/ toţi morţii mei/ şi toţi morţii morţilor mei [...]//s-au trezit şi fiecare, firesc,/ crede că este el,/ că eu sunt continuarea lui,/ că eu sunt el de după moarte.” (Idem) Incantaţia poetică sugerează  riscul pierderii sinelui în lume, din somnolenţă şi  indiferenţă, din absenţa vigilenţei spirituale, din mefienţă ori din seducţia unei vieţi aservite voluptăţilor, diferitor capcane materiale şi contextuale, somnolente.(n.m.)

        Veghea necontenită la care Isus Christos în Grădina Ghetsemani îi îndeamnă pe discipoli – Vegheaţi şi vă rugaţi!” [5] –  desemnează  conservarea unei stări de lucidă privire a sinelui, a alterităţilor şi a circumstanţelor ce ne conţin ca identităţi. Efortul necontenit de-a dis­tinge eul în ţesătura existenţei, de-a delimita identitatea proprie de alte euri, iden­tităţi şi forme este problema esenţială a omului în lume – trezia perpetuă.  Somnul uceni­cilor în Ghetsemani reprezintă  delăsarea lor de-o clipă, uitarea şi cedarea stării de oboseală care-i îndepăr­tează de Isus şi-i fac să-L piardă pe Învăţătorul lăsat singur, pradă unei lumi agresive, derutate şi confuze ea însăşi. Căderea-n mrejele somnului şi abandonarea veghei asupra sinelui - pentru a modela şi releva neîncetat propria identitate - duc individua­litatea la confundare în indistincţie, la pierdere de sine aici, în existenţă, şi în spaţiul lumii de dincolo: „Uite, în mine s-au trezit/ toţi morţii mei// şi toţi morţii morţilor mei,/ prieteni şi rude/ ai morţilor morţilor mei/[...]/ ei cred fiecare-n parte/ că sunt eu./ Toţi morţii mei cred că sunt eu./ Şi eu cred că sunt eu./ Oh, fereastră prin care/ faţa mea cu o mie de ochi pe ea,/ priveşte ...” (Idem). Şi mai riscant:  somnolenţa anulează eului capacitatea de-a lua act de propria stare confuză.

        Tulburătorul cântec de trezie şi veghe se adresează sinelui poetic, sinelui omenesc şi oricui din spaţiul lumii – „Să nu adorm”, Să nu adormi”, Să nu adormim, să veghem, să nu adormim...”– într-o pledoarie patetică pentru luciditate şi vigilenţă spirituală, pentru alianţa omenescului împotriva propriei vulnerabilități și a singurătăţii cosmice a ființei: „Nu adormi. Rămâi cu mine. Nu adormi...”  În viziunea poetică,  precum în cea biblică,  somnul aruncă eul într-o existenţă în devălmăşie cu alte forme, entităţi şi fenomena­lităţi, din incapaci­tatea de-a-şi conserva ori de-a modela prin veghe identitatea distinctă: Cine ştie în ce putem să ne trezim;/ cine ştie în cine....” (Idem) şi astfel ... cine ştie cine ori cine ştie ce poate să se trezească în sinele nevegheat şi neveghetor. [6]

 Veghea, îndelungă, idolatră, până la o lucidă stare vizionară, salvează eul, îl menţine apt a vedea şi distinge identităţile şi entităţile din spectacolul omenesc: „Nu adormi,/ până când veghea va mânca din noi înfometată/ şi însumi de însumi se va rări/deodată.” (Idem). Atunci, „când însumi de însumi se va rări...” reprezintă ţinta, capacitatea eului de-a lua act de sine şi de ceilalţi din spaţiul lumii, a distinge diferenţele şi a sesiza asemănările. Trezia, salvatoare şi creatoare, îmbogăţeşte viaţa şi lumea, o demultiplică şi o eternizează, căci, în stare de veghe, omul poate continua opera Creatorului. Pluralul persoanei I – „Să nu adormim, să veghem, să nu adormim...”– augmentează patetic veghea activă, excesivă – „până ce veghea va mânca  din noi înfometată”; „până când oboseala va înfinge-n tine dinţi”; „până ce se va naşte un plai...”.          

       Deschizătoare de cer şi de sensuri, veghea jertfeşte eul, dar nu confuziei şi buimăcelii haotice, ci unei benefice stări de inspiraţie, inventivă de lumi şi de sensuri  – „idoli enormi şi verzui şi sfinţi” – care conservă identitatea şi disting eul în lume şi în eternitate.  Veghea neîncetată, proteică – „veghe gravidă de lucrurile lumii” – până la atingerea stării de inspiraţie şi revelaţie, „Iarbă şi trunchi de pomi”, recreează mereu lumea, mutând limitele real-abstract, somn-veghe – „Până când oboseala şi veghea ne va fi de piatră”, sau „Până când veghea, până când oboseala/ se vor face iarbă sau trunchi de pomi./ Hei-ho, până când susurând, Kalevala/ se va sparge-n eoni.” (Idem).

       Când Kalevala, eroul şi zeul nordic, se va demultiplica  în eoni reprezintă alegoric limita de sus a veghei, ce atinge vizionarismul, spiritualizarea maximă, capacitatea de abstractizare şi eternizare a lucrurilor – „până ce se va naşte un plai, o gură de rai îngheţată...” Spiritul treaz şi activ favorizează atingerea/ ori realizarea unei lumi pure, spiritualizate, veşnice,  a esenţelor durabile reprezentate liric de simboluri hibernale: ninsoare-gheaţă-frig.

      Îndemnul la conservare şi ocrotire a ce are mai gingaş şi mai esenţial fiinţa umană din materia ei asociază veghea cu meningele delicat şi fragil:O, veghe gravidă de lucrurile lumii/ să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge,/ acoperă-ţi cu os, cu muşchi, cu piele a ta meninge./ Să nu te stingi, să nu laşi alt eres/ să-ţi dea o altă formă frunţii,/ să-ţi ningă înţelesuri fără înţeles/ ierbuirile, iederil, munţii...”(Idem) Simbolismul frunţii boltite, recurent în lirica lui Nichita Stănescu, reprezintă punctul cel mai de sus, corporal şi spiritual, până la care omenescul a ajuns, în aventura verticalizării sale.        

          Arhitectura trupului uman şi ordinea ei prestabilită implică funcţiuni simbolice şi ontologice. Dislocarea acestei ordini căpătate ab initio, pierderea ei ori degradarea esenţei fragile ce face diferenţa creatoare a ome­­nes­cu­lui în lume ar duce fiinţa la haos, confundare şi indistincţie. Un „alt eres”[7] – o altă ordine a lumii,  o altă istorie, o altă mitologie, alte valori şi o altă cultură – fără spiritualitate şi moralitate – cu „înţelesuri fără înţeles” – ar anarhiza fiinţa şi lumea. (n.m.) Funcţia creatoare şi ocrotitoare a frunţii în arhitectura trupului omenesc, cu atributul esenţial al vegherii, reprezintă în viziunea poetică mai mult decât o simbolistică lirică – o alegorie plină de semnificaţii tulburătoare şi avertizatoare privind somnul raţiunii şi riscurile acestuia pentru eu şi pentru ordinea lumii.

                                                                                                                                                                                   TEREZIA FILIP

 



[1] [NODEX (http://dex.infoportal.rtv. net/~cuvant-trezie.html)]

[2] Sintagmă lirică din Eminescu definind mişcarea valurilor şi nestatornicia lumii.

[3] Aceasta va fi fiind şi funcţia tainică rugăciunii şi a ritualui liturgic. O scriitoare rezidentă în Germania îmi spunea că nişte cerectători de la NASA au afirmat că, dacă nimeni pe pământ nu s-ar ruga într-o singură zi, lumea s-ar afla într-un mare pericol.

[4]C. D. Zeletin, Distingo. Eseuri. Evocări. Scriitori medici. Convorbiri. Editura Vitruviu, București, 2008. În opinia eseistului distingo presupune  cea mai acută  şi mai vigilentă stare a fiinţei aflate în faţa unei ambiguităţi sau dualităţi în care trebuie să vadă  ce  distinge o cale de alta, o fiinţă sau un obiect de altele,  să evalueze şi să selecteze pe cea mai elevată şi mai exemplară etc.

[5] Noul Testament, Matei 26. 41,  şi Marcu 14. 38:  „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci sufletul este plin de avânt iar trupul este slab”  în  Noul Testament,  Édition  du Dialogue. Société, d’Éditions Internationales, Paris, 1992. P.

[6] După sfatul primit în Ghetsemani, lucrarea discipolilor lui Isus în lume a fost o neîncetată veghe, o distin­gere vigilentă a fiinţei din haosul inform al lumii fără spiritualitate care-i conţinea.

[7] Eres/eresuri – în accepţiune eminesciană şi nichitiană  –  reprezintă  creaţiile spirituale, un sistem imaginar şi de idei ce coordonează şi menţine statutul diferenţiat, creator şi vizionar al speciei umane în lume. 

Vizualizări: 1120

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Iulie 4, 2014 la 7:04pm

Mulțumesc, distinși prieteni, pentru remarcile  la adresa acestui eseu dificil, de altfel!

Cum dificil este Nichita Stănescu în imagistica sa debordantă și superbă.

Cât de mult  se apropie un poet neo-modernist, considerat ermetic și dificil, poate chiar bizar, de unii comentatori și cititori,  de celebrul îndemn din Grădina Ghetsimani - „Vegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită.”  -

Cât de delicată, rarisimă și importantă e veghea pentru a ne salva ființa fie în singurătatea cosmică în care riscăm să ne pierdem, fie în haosul spectacular al vieții moderne/mondene care ne circumscrie. Acestea sunt uimirile pe care am dorit să le detaliez ca un fel de luare-aminte

Mulțumesc mult  pentru receptivitate!

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Iulie 2, 2014 la 3:24am

În eseul " Nichita Stănescu - pledoarie pentru veghe, o delicată,  rarisimă stare de vigilenţă spirituală" postat  de Terezia Filip pe Reţeaua literară, în 25 iunie, a.c., sublim este " jocul şi simbolistica derutantă a metaforei în neo-modernitate", jocul individual al sensibilităţii , imaginaţiei şi reflexivităţii monadei stănesciene, un termen de ritm cosmic semnificant  lyric al "treziei",  explorat aici  livresc, doct,de Terezia Filip . Cercetătoarea  reuşeşte penetrarea misterelor lirice ale creaţiei cosmice, sesizarea translaţiei inverse, extrapolată, a ritmurilor ludice din imperiul universal al transcendenţei, la mundan, cât, deopotrivă,  transferul stărilor permanente de veghe ale creatorului lyric, fie, aici, Nichita Stănescu, sau un oarecare altul, în exerciţii lirice genuine, ca termeni de condiţie generalizată în ecuaţia ontologică a cunoaşterii, cu efectul incitării cuvântate a acestora la actul metacreaţiei.... Este, de fapt,  soluţia  permanenţei treziei cosmicului din universalitatea trecerii,  principiu intelectual bine dozat şi uzitat cu succes şi de creatoarea eseului... Mă bucură prezenţa dumneavoastră, din nou, în analiza atentă, atât de estetizată şi de competentă - pe texte literare bine selectate,  producte ale literaturii române  şi ale culturii spirituale universal -,  a stilisticii structurilor lirice , complexităţii acestora, cu satisfacţia succesului pentru extragerea şi valorizarea esenţelor lor spirituale... Felicitări!... Gheorghe Apetroae, Sibiu 

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Iulie 1, 2014 la 3:44pm

Semnificativă sinteză, bogat concepută. Înmagazinată la portofoliu, atât cât îmi încape. Sincere aprecieri pentru munca depusă!

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Iulie 1, 2014 la 10:18am

Mulțumesc pentru aprecierea acestui eseu care doar  tenteazăsă spună cât de profund și tulburător este Nichita Stănescu atunci când atinge  -  foarte frecvent - ”muchia pe care materia se schimbă în gând”.

Comentariu publicat de Dominique Iordache pe Iulie 1, 2014 la 12:02am

Felicitări, doamnă Terezia Filip pentru acest atent, elaborat și subtil eseu. Poate că emoția poetică stănesciană ocupă toate zonele umanului cultural: inima cititorului, ochiul îndrăgostitului de frumos, dorința transfiguratoare a poeților care au venit după el, exigența emoționată a estetului critic... 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor