Nicolae Avram - Federeii sau despre proscrișii epocii de aur

Iată că la Bistrița s-a format in ultimii ani un foarte puternic punct de referință literară - această zonă centrată pe micul burg săsesc reușind să iasă din carapace provincialismului impus ori mai bine zis auto-impus. Sigur că au mai existat de-a lungul timpului mici puseuri individuale însă de data asta credem că lucrurile sunt mult mai bine conturate tocmai pentru ca avem de-a face cu mai mulți autori de maximă vizibilitate la nivel național și chiar internațional. Deși unii autori au ieșit din zonă și își duc veacul în alte părți totuși am considerat ca pot fi poziționați în gruparea bistrițeană - mă refer la scriitori de ultima generație, scriitori remarcați dupa '89: Dan Coman, Ioana Bradea, Gelu Vlașin, Marin Malaicu Hondrari, Vasile Leac, Ioana Nicolae, John Florin Partene, Ana Dragu, Bogdan Lipcanu, Nicolae Avram. Adică nici mai mult, nici mai puțin decât 10 scriitori adevărați pentru o urbe care nu știu în ce măsură își apreciază valorile !

 

 

Mai mult sau mai puțin întâmplător am ales acum să vorbim puțin despre unul dintre protagoniștii de mai sus: Nicolae Avram. Nicolae Avram s-a născut la 21 decembrie 1966 în oraşul Năsăud, jud: Bistriţa-Năsăud și a debutat cu volumul Cântece de sinucigaș ( cartea I ), Editura Mesagerul, 2000. A mai publicat: Litanii pentru diavol, Editura Ideea Europeană, 2006; Cântece de sinucigaş ( cartea a doua), Editura „Vinea” , Bucureşti 2008; Federeii, Casa de editură Max Blecher, 2010. Deși n-a trecut prea multă vreme de la publicarea ultimei cărți (Federeii), au apărut deja câteva semnale interesante în cîteva importante reviste de cultură din România. Începem cu prezentarea făcută de Rita Chirian în prestigioasa revistă Poesis Internațional (nr. 3 / 2010):

 

Copiii Estului. Câteva flori ale răului

 

"După Decembrie ’89, televiziunile occidentale au vânturat ani buni câteva imagini clasicizate despre România: filmul sacadat al execuţiei Dictatorului şi cel al orfelinatelor autohtone, două probe irefutabile ale unui retard politic şi social şi un cocon pe care ne străduim încă să-l lepădăm. Povestea continuă. Dincolo de hiperrealismul şi minimalismul factual pe care-l propagă ultimul val al cinematografiei noastre, poezia nouă începe şi ea să exploreze aceste zone ale imundului proxim, atât de la îndemână că ajunge să scape vederii.

 

Fireşte, nu este o descoperire cu totul nouă a literaturii noastre. Arghezi, Bogza, G.M. Zamfirescu, Miron Radu Paraschivescu ori chiar Eugen Barbu au găsit grele savori în cântecul primar al pegrei şi al excluşilor, iar mai aproape de noi, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany şi „Scrisorile” sale arcadiene, Viviana Muşa, cu a ei „Şcoală specială”, ori Stoian G. Bogdan, prin „Chipurile” lui suburbane. Ca în fabula celor şase orbi, voluptatea întunericului are pentru fiecare dintre aceşti scriitori o înfăţişare diferită, fiecare exersându-şi propria teratologie. Dacă pentru Ioan Es. Pop damnarea are nume şi adresă periferică, pentru Soviany, ea este spitalul de alienaţi; pentru Viviana Muşa, ea este congenitală, deşi în lichidele ei groase plutesc cristale, în vreme ce în „Chipurile” lui Stoian G. Bogdan se limpezeşte o lume răsturnată, câş, voluntar diabolizată, care funcţionează după un metabolism propriu. Stranii tablouri ale in-adaptării, surprinse într-o gesticulaţie pasiv-agresivă, poze ale unui grotesc niciodată dezamorsat şi ale bolgiilor care nu purifică, ci amplifică orice cangrenă abundă şi în „Federeii” (Casa de Editură Max Blecher, 2010), cea mai recentă culegere de versuri a lui Nicolae Avram – după „Cântece de sinucigaş” (I, II, 2000, 2008) şi „Litanii pentru diavol” (2006).

 

Imersie infernală în încâlcitele ecuaţii ale orfanajului, dar şi explorare a metaforelor speculare ale abandonului, „Federeii” este o carte despre atrocitate. Acut şi autentic, persiflând cu uşurinţă demonizarea programatică şi adeseori cabotină a poeziei din urmă, scenariul lui Nicolae Avram urmăreşte câteva personaje tragice, stigmatizate cu cea mai rea dintre literele stacojii: abandonul. Copii ai nimănui, ei sunt aruncaţi în braţele-menghină ale Statului. Terminalele lui au nume recognoscibile, umane, dar nu sunt nimic altceva decât maşinării de educat, când educaţia înseamnă castrare a voinţei, ascuţire a instinctelor bazale, ciuntire definitivă a spiritului, luptă pentru supravieţuire: pedagogi, profesori, directori tiranici. Din această perspectivă, instituţionalizarea seamănă cu ritualul chinezesc al legării picioarelor: copiii au „şansa” de a fi primiţi în societate cu preţul unei mutilări incorigibile. Se învaţă pe de rost foamea şi cum să potoleşti foamea, violenţa şi cum să nu te prăbuşeşti în vârtejul ei, toate subterfugiile mizere care consolidează instinctul de conservare. Nicolae Avram învie astfel o lume malignă, pe care memoria o îndulceşte cu un surprinzător opium nostalgic. Orfelinatul este un decor al cruzimii în care fiinţa trăieşte – supravieţuieşte – după un minimum şi un maxim fiziologic; irizările epifanice rare, când speranţa e posibilă, vântură zgura aceasta hâdă a realităţii şi o fac acceptabilă. Numai atunci demonia se converteşte, crapă măştile belicoase şi lasă la iveală o fărâmă de umanitate, repede rătăcită. De aceea, poezia lui Nicolae Avram e un ulei de ricin anevoie de înghiţit. Fără să fie demonstrativă ori patetică, fără să strige un trecut traumatic, fără o retorică revendicativă sau măcar vindicativă, poezia sa colează imagini disparate, ca în urma dicteului. Exorcizarea e firească. Exuviul este el însuşi o cicatrice, iar cicatricea e urma războiului. Cămăraş, Tatiana, Mărgi, Paulin (poate cea mai complex-tragică figură a cărţii), Fonoloş, Carcasă, Simion, Damian, Liliac şi Pobeda sunt câţiva dintre aceşti actanţi întunecaţi, câţiva federei care au învins, deşi biruinţele lor se calculează după alte scale, fiindcă ei sunt doar „nişte viermi de mătase/ o afacere profitabilă două kilograme/ de gogoşi dintr-un gram de ouă”, oameni pentru care s-a inventat o bizară gimnastică a falselor superputeri („simţim cum ne cresc ganglioni/ cerebroizi/ în partea anterioară”), oameni pentru totdeauna condamnaţi la o identitate de nevertebrată. Modi, „grasul modi”, este un animal alfa, torţionar de circumstanţă, mânat el însuşi de o insaţiabilă foame: „care dintre voi pişolcoşilor/ nu mi-aţi adus felia de pită/ [...] care aţi mâncat/ şi pe mine m-aţi lăsat flămând/ şi însetat/ m-aţi lăsat fără mamă şi fără tată/ [...] ne controlează gura cu flacăra de la chibrit/ [...] se uită după ultimele firmituri/ de pâine neagră/ lipite pe dinţii putrezi”.

 

Aici, „teama noastră/ cade în cascadă”, iar gustul apei minerale este necunoscut. Realitatea înseamnă încolonare, marş, barem, „300 de lei pentru fiecare chilug/ să ne îmbrăcăm un an întreg/ uniforma de doc 50 de lei/ pantofi de carton 20 de lei/ o cămaşă o izmană subţire// o bluză/ maiou chilot ciorapi o batistă”. Aici, normalitatea înseamnă „lumea cealaltă”, acolo unde, în oraş, oamenii „ne arată cu degetul/ se scutură de scârbă/ avem sida// unul e fără o ureche/ altul are o tăietură de cuţit pe obraz”. La marginea societăţii, privirile ard a dezgust, iar invectiva – arabescurile de injurii – este curentă: „vite încălţate! vă dă statul de mâncare/ gunoaielor! bine că dormiţi/ în papucii statului// lua-v-ar dracu de maimuţe cu coarne/ nespălate! putreziţilor!”. „Federeii”, ciclul-catalog al acestor identităţi ultragiate, reţine biografia „băieţaşilor/ cu capetele rase până la sânge”: o biografie comună, grea karmă colectivă, fiindcă „împreună ne-am trăit viaţa/ împreună am făcut foamea/ am plâns am râs am iubit”. Vindecarea e cu putinţă abia atunci când „câte unul începe să-şi/ spună povestea în auzul/ tuturor”. Un băiat e găsit într-o valiză pierdută pe peronul unei gări; altul, copil din flori, îşi imaginează că a fost adus pe lume de o albină; Menghină a fost salvat dintr-un tomberon; Zvarici a scăpat de sub copitele cailor; pe Mărgi, „blondul”, maică-sa a vrut să-l taie cu sapa şi să-l ascundă la rădăcina porumbului. Pentru aceşti excluşi, singurele refugii sunt „căpiţele de ciulini/ albaştri” sau visul rău, cu uşile deschise către coşmar: „în această noapte pobeda visează/ cu voce tare îl auzim strigând/ în somn/ vai nu mai daţi tovarăşul educator/ vă rog nu mă loviţi/ promit că nu mai fac/ că am să fiu cuminte/ aiurează// sătui de urletele lui aruncăm/ o pătură peste cap şi-l lovim/ cu saboţii de lemn până/ amuţeşte”.

 

Paulin – figură satanică, de o agresivitate extremă, al cărui tată este „un demon/ cu tăieturi adânci/ pe faţă/ scuipând/ foc” – este sedat de gândul „să aibă bani mulţi”; el ştie devreme că „lumea asta împuţită e asemenea/ hârtiei de bani zboară atât de iute/ că n-ai timp s-o miroşi”. Plecat „în lume/ să-şi încerce norocul”, chemat de zvonuri exotice, hipnotizat de pofta de a-şi afla viitorul, el experimentează o insolită şi premonitorie întâlnire: „un preot m-a chemat deoparte/ s-a uitat în ochii mei/ mi-a spus te iubesc. eşti diavolul. mi-a dăruit o icoană/ mi-a mai spus să mă rog după care s-a făcut/ nevăzut şi m-am cutremurat”. Personaj dostoiesvkian, stors din mâluri groase, Paulin sfârşeşte lovit de tren. Între zidurile orfelinatului, iubirea e diformă, iar carnea ţipă. Amorul homosexual, pedofil, zoofil, macabru şi hidos, substituie orice pornire firească cu prea negre scenarii: „pur şi simplu mă simţeam ameţit/ era ceva identic sau poate mai puternic/ cu senzaţia stranie/ pe care am trăit-o inhalând vapori de/ prenadez// vaporii mă făceau să visez frumos/ visam că sunt acasă şi că mă joc cu tata/ uneori visam că sunt puternic/ că am bani şi un mercedes plin/ cu fete// fetiţele mici sărutau fantastic/ băieţii erau la început mai molcomi/ dar după un timp/ o făceau cu frenezie/ mai ales după ce le promiteam/ că o să-i apăr/ de cei răi şi că nimeni n-o să le ia/ gustarea/ sau felul trei de la/ masă”. Lumea federeilor e o lume de întuneric, iar într-o lume neagră nu poţi decât să bâjbâi, ferindu-te cât poţi de lovituri. Un volum pe de-a-ntregul viu, pulsând de un sânge toxic, „Federeii” e una dintre puţinele cărţi de poezie nouă care-şi ţin cititorul în mână de la un capăt la celălalt. Cu un perfect dozaj al tensiunii lirice, fără pudibonderie şi fără mistificare, hiperrealitatea poeziei lui Nicolae Avram – fotografia ei netrucată – o plasează în spaţiul literaturii de cea mai bună calitate: lucidă, economă, cerebrală. Fără anestezie."   

 

 

 

 

Continuăm prezentarea cronicilor la cartea lui Nicolae Avram (Federeii) cu articolul apărut în revista Cultura purtând semnătura lui Flori Bălănescu:

 

 

Povestea unui „poem pedagogic” răsturnat

 

 

Nicolae Avram, Federeii, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2010.

 

"Nicolae Avram este un poet despre care alţi poeţi întreabă: Cine este? Nu am auzit de el. Nici eu nu ştiu (ştiam) cine este, nici nu îi auzisem vreodată numele, până de curând, când, minune!, am primit prin poştă ultimul său volum – Federeii. Dacă este să dăm crezare unei ştiri din presa locală, poezia lui Avram nu are nicio şansă, pentru că ar avea „un limbaj pornografic”. M-am întrebat, ca „simplu cititor”, de ce nu ar fi agreată o asemenea carte de către juriile de specialitate (fie şi de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud). În niciun caz pentru că este pornografică. Poate că autorul are vreo bubă în cap (nu „bube dulci”, aşa cum au unele dintre personajele lui). Mă uit în scurta biografie de pe prima clapetă a cărţii apărute anul trecut la Casa de Editură Max Blecher şi văd că poetul este licenţiat în Drept. Este şi membru al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. (O maliţiozitate – când a fost acceptat în breaslă probabil era mai binecrescut, a devenit pornografic cu vremea!) Însă, citind cartea mi-am răspuns întrebându-mă dacă nu cumva experienţa de viaţă a unora îi complexează pe alţii, chiar şi atunci când aparenţele spun cu totul altceva.

 

Avocatul diavolului ar întreba, la rândul lui: Dar, ce, trebuie să trăim toate stările, evenimentele şi împrejurările despre care scriem sau citim pentru a înţelege şi gusta poezia? Cred că da. Nu le putem trăi pe toate direct, dar le putem simţi dacă suntem dispuşi să înţelegem ce se întâmplă fără ştiinţa noastră, dacă suntem gata să acceptăm că lumea este mai complexă, mai colorată, mai abruptă, mai bolnavă şi chiar mai fericită decât o putem „cuprinde” de la masa la care scriem sau din fotoliul în care citim. De multe ori fără să (o) trăim. Treaba mea nu este să vorbesc despre Poezie. Nu mă pricep şi mă şi obosesc textele prea tehnice. Am citit cartea lui Nicolae Avram, aşa cum citesc memorialistică de închisoare. Comparaţia mi-a venit firesc. Poate pentru că nu m-a deranjat nimic din ce scrie între copertele ei. Nu am sesizat acea notă forţată, întâlnită deseori în multe cărţi, fie că sunt de poezie, fie că sunt romane sau volume de memorii. Am avut alte sentimente, dar nu pe acela că omul suprasolicită limba. Asta poate pentru că citind de 20 de ani mărturii despre puşcăria comunistă nu te mai şochează nici „durerea, nici întristarea”, ci doar îngustimea pudibonzilor care citesc numai „poezia” şi habar n-au de poveste. Povestea pusă în versuri de Nicolae Avram nu este doar verosimilă, ci exprimă adevărul necosmetizat din casele de copii ale comunismului românesc. Deseori, povestea dă peste marginile orfelinatului, haşurând grotescul epocii. Ea debutează cu „grasul modi”, un personaj central al construcţiei epice. Pentru a îndepărta orice suspiciune asupra locului şi personajelor, poetul marchează dintru început terenul:

 

grasul modi:

hai sus labagiilor

strigă din toate puterile

treceţi la culcare

bă handicapaţilor

(…)

e stăpân pe vieţile noastre

suntem nişte viermi de mătase

(…)

fugim şi ne ascundem

în crăpătura

cimentului”

 

„Pornografia” pusă pe seama poeziei lui Nicolae Avram este un eufemism. Expresiile pe care părinţii şi doamna învăţătoare nu ne dau voie să le rostim în public sunt foarte prezente în viaţa reală. Iar întâmplările subsumate sunt atroce. De cine fugim, de poezia lui Avram sau de adevărul ei?

 

„nu multora le-a fost dat să primească

bobârnace

peste craniile

chele

până ce pielea capului uscată

se făcea

ţăndări”

 

Scurtele momente de răgaz dintre schimbarea „decorurilor” sau pregătirea personajelor pentru următorul „act” sunt de o luciditate izbitoare. Ele readuc cititorul cu picioarele pe pământ. Acolo unde ne punem întrebări. Una dintre acestea este: De ce ar fi pornografic adevărul poeziei, spre deosebire de roman sau de confesiune? Când Eugen Ţurcanu îl obliga pe studentul supus reeducării: „Scrie că te-ai culcat cu mă-ta!” (desigur, el se exprima neaoş!) era vulgar? Pornografic? Sigur că era. Însă era mai mult de atât: criminal. Dacă mulţi deţinuţi politici şi-au înfrânt teama şi demonii după zeci de ani de la experiment şi ne-au lăsat mărturii, înseamnă că e bine sau rău? Ce ne deranjează mai mult când citim, cuvintele sau realitatea pe care o exprimă? Ce respingem? „Pedagogul Haxim” îi bate pe ei. Iar ei se bat unii pe alţii. Aceasta era pedagogia aplicată în centrele de reeducare pentru minori. Este a doua corelaţie pe care am făcut-o automat, citind versurile lui Avram. Acelaşi model al pedagogiei sovietice – marca Makarenko, folosit cu succes şi în „experimentul Piteşti”. Copilul care urlă în somn implorându-l pe „tovarăşul educator” să nu mai dea... este bătut în toiul nopţii de colegii de cameră, cu pătura în cap, ca să tacă şi ei să poată dormi. Exact ca la puşcărie.

 

„vai nu mai daţi tovarăşul educator

vă rog nu mă loviţi

promit că nu mai fac

că am să fiu cuminte

aiurează

 

sătui de urletele lui aruncăm

o pătură peste cap şi-l lovim

cu saboţii de lemn până

amuţeşte”.

 

În reeducare, fiinţele devin material de experimente. Cu timpul, ajung să nu mai facă distincţia între coşmar şi trezie. Este o lume infectă, plină de bube şi murdărie – fizică, sufletească, morală. Nu are cum să nu lase urme asupra celor care reuşesc să îi treacă pragul afară. Din când în când, „thrillerul” este întrerupt de momente de o candoare stranie, cu atât mai impresionante cu cât se întâmplă acolo, în mijlocul mizeriei omeneşti. Mărgi este un băiat pe care mama lui „vruse să-l taie cu sapa/ să-şi ascundă ruşinea la rădăcina/ porumbului verde”. Scăpat cu viaţă, copilul se dovedise inteligent şi toţi ceilalţi copii „îi vroiau prietenia...// blondul fusese amuleta noastră/ de toate zilele...”. Ei toţi căutau mijloace de a supravieţui fumând chiştoace de pe jos, mâncând cireşe furate etc. Dar Mărgi, refuzat vieţii de o mamă abrutizată de prejudecăţile curente, le salvează şi sufletul, împiedicându-i să fure din cutia milei: „ne citeşte din nişte foi/ îngălbenite/ rupte pe margini/ despre un om care umblă/ pe ape/ împarte peşti/ pâine/ mulţimilor”. O catehizare străină de simbolistica oficioasă a ritualului creştin... pe măsura regimului ideologic lipsit de Dumnezeu. Povestea lui Mărgi îmi pare cea mai dureroasă din acest volum. În cele din urmă, rănit din dragoste, a fost „nerăbdător să părăsească/ viaţa asta/ de rahat/”, deşi „...mi-ar fi plăcut/ să mor dintr-o rană de trandafiri/ ca şi rilke”. Scrise deseori la persoana întâi, „poveştile” din poveste sunt verosimile integral pentru că fac parte din acelaşi tablou. Poetul nu face decât să vorbească în limbajul micilor „delincvenţi” formaţi şi reeducaţi de pedagogii şcolii de tip Makarenko, aşa cum deţinuţii politici împrumutaseră în anii glorioasei democraţii stalinist-dejiste argoul deţinuţilor de drept comun, cu care au avut deseori acelaşi traseu penitenciar. Ca şi bunele maniere, violenţa (verbală, gestica) se învaţă. Mai abitir într-un peisaj concentraţionar, aşa cum au fost (chiar mai sunt) casele de copii şi centrele de reeducare pentru minori.

 

Nu vreau să intru în scenariul autobiografic. Nu am date despre poet şi prefer să rămână aşa. Tocmai pentru că poezia lui Nicolae Avram este de o traumatizantă verosimilitate. O anume voluptate a descrierii fără plasă de siguranţă (aşa cum este, de exemplu, în „nu-i bine să arunc cu pietre”) ar putea deranja, dar numai în cazul citării poemului, decupat din povestea mare. În orice caz, am citit volumul ca pe o poveste, ca pe o mărturie (care poate fi şi indirectă, nu de martor-mărturisitor/ martir, ci şi de martor-spectator), dar şi ca pe derularea unei exorcizări de sub puterea demonilor copilăriei şi adolescenţei în comunism. Promiscuitatea, ilegalitatea, amoralitatea, vulgaritatea, furtul, corupţia la toate nivelele sunt termeni-cheie ai acestei cărţi, de o sensibilitate poetică nu doar reconfortantă, ci izbitoare prin realitatea pe care o ţintuieşte precum o buburuză în insectar. La pagina 30 se află chiar poemul ce dă seama pentru alegerea titlului:

 

noi suntem băieţaşii

cu capetele rase până la

sânge

 

împreună ne-am trăit viaţa

împreună am făcut foamea

am plâns am râs am iubit

 

după ce se dă stingerea

în dormitor se face linişte

sunetul paşilor pedagogului

haxim

sunt singurii

care se aud pe culoarul roşu

cu miros de benzină

 

uneori câte unul începe să-şi

spună povestea în auzul

tuturor”

 

Am spune noi, acela care trăieşte sau măcar acela care este părtaş la rememorarea ei, are datoria morală să o lase şi altora. Volumul de poezie al lui Nicolae Avram este povestea supravieţuitorului care poate privi în urmă cu o oarecare detaşare, a martorului unui experiment-timp-regim-epoci-ideologii care, ne convine sau nu, a făcut victime fizice şi morale. Este un Poem pedagogic răsturnat."

 

Luând în considerare afirmațiile pertinete și credibile ale semnatarilor acestor studii critice dar și prezentarile semnate de Claudiu Komartin, Radu Vancu, Chris Tănăsescu nu putem râmîne indiferenți în fața acestui autor discret și modest însă plin de veleități poetice. Să-i căutam repede cartea în librării (până nu se epuizează tirajul) și să-i urmărim cu atenție activitatea literară și evoluția poetică. Pentru că avem convingerea că acest poet încă mai are ceva de spus, că prestația lui poetică are toate atuurile să fie considerată de valoare, că poate face parte fără nici o ezitare din gruparea remarcabilă a scriitorilor bistrițeni mai sus menționați.

 

 

Alain Rothschild

Diverbium / filiala Paris

 

Vizualizări: 246

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de FLORI BALANESCU pe Ianuarie 31, 2011 la 7:31am
Pentru dl Remus Valeriu Giorgioni - expresia cu care ma citati nu imi apartine, deoarece ultimul paragraf nu este scris de mine, ci adaugat de <redactie>. Oricum, textul meu se incheie corect, cu semnul citarii. Multumesc. 
Comentariu publicat de Valentin Boeru pe Ianuarie 28, 2011 la 12:41pm

Discreţia este în mod paradoxal, calitatea şi defectul celor lipsiţi de coate vânjoase şi limbi catifelate.

Discreţia este dincolo de graniţa bunului simţ, prin care se trece cu paşaport obţinut la împlinirea vârstei de şapte ani ca încununare a  rezultatelor trudei celor care girează pentru viitorul deţinătorului.

Patria discreţilor se află dincolo de graniţele de înţelegere a multora dintre cei ce cred despre ei ce ar dori să creadă alţii.

Comentariu publicat de REMUS VALERIU GIORGIONI pe Ianuarie 28, 2011 la 12:23pm

Staţi puţin, dna Flori... Sunt de acord cu tot cu spuneţi, până-n final: dacă poetul e discret şi modest, nu poate fi în acelaşi timp plin de "veleităţi" (pretenţii) poetice, ci în cel mai rău caz de calităţi!

Nici eu n-am auzit de Nicolae Avram, dar poezia lui îmi aminteşte de Dan Verona, cel cu "Îngerii chilugi" (dar cred că de D.V. n-au auzit unii (mulţi) din generaţia Dumneavoastră. A fost un poet extraordinar, care se complace astăzi într-un semianonimat, ca redactor la R.R.Cultural). 

Comentariu publicat de Georgevici Friedlander Jr. pe Ianuarie 28, 2011 la 11:07am
Stimate domn Gruia, la Bistrita mai sunt inca 40 - 50 sau chiar mai multi scriitori. Aici era vorba despre scriitorii din ultimul val.
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Ianuarie 28, 2011 la 9:54am
Ne ajung din urma ororile trecutului, plonjând direct în literatura,le-am trăit, le-am simțit atunci, acum,le retrăim ca intr-un cosmar repetabil, prin acest stil direct,care suna ca o gura de iad, căscat,si te improsca cu rahat, daca nu te ating stropii,macar te urmareste mirosul.
Dar musai trebuie sa și aplauzi,altfel esti considerat pudibond, mulțumesc nu, nu am sa cumpăr vreodată un asemenea volum,de versuri,mai ales de versuri,poate dacă era un roman, avea sanse de ecranizare sa spunem desi subiectul,nu cred ca ar starni mare interes.
La nivelul fiecărei tari,de est vest sau mai stiu eu de unde din Rowanda fiecare isi are bubele ei,dulci sau mai putin dulci. Cum cei care au trăit holocaustul,uneori li se oferea liberul arbitru, în glume sinistre,de a alege intre cei trei copii, unul din ei,lumea a fost si este plina de orori, și drame mult,mai mari decât un orfelinat, în care chipurile cineva a supraviețuit.
Comentariu publicat de Valentin Boeru pe Ianuarie 28, 2011 la 8:03am

Pe cât de interesant prin verosimilitate este volumul aflat în dezbatere, pe atât de forţată şi deformatoare îmi pare intervenţia domnului critic, în analiza pe care o face.

 Sunt documente, deoarece această lucrare poate fi catalogată ce atare, în faţa cărora cea mai nimerită atitudine este tăcerea, cu privirea plecată în reculegere.

 Reculegere în tăcere nesfârşită, nu cât minutul obişnuit în scenetele oficiale, forţate şi dizgraţioase.  

Atât, ar spune infinit mai mult.

 Mai mult decât scormonirea cu mănuşi de laborator ( pentru protecţie, bine-nţeles, sub scuza indusă voalat a păstrării unei distanţe de siguranţă, de obiectivitate superioară ), în
coşmarul concentraţionar românesc.

 Drama acestui neam nu poate fi decriptată decât de cei ce au trăit consumând din acel melanj de otrăvuri descris ca „ vis de aur al omenirii”, oferit cu forţa, de călăii din interiorul
moşiilor socialiste şi spre care eram, toţi de-a valma, obligaţi să mărşăluim
încolonaţi.

Cei paralizaţi de frică aşteptau continuu să li se întâmple şi lor ce li se întâmpla celor de lângă ei.

 Copleşiţi de greaţă şi revoltă  ei pot traduce în cuvinte, ca şi cele din volumul de faţă, realităţi incontestabile.

 Aşa a fost.

Aşa am fost toţi, „ fără deosi(e)bire de sex şi naţionalitate” în epoca în care a urî în tăcere era tradus prin „ stima noastră şi mândria…”. S-au adăugat între timp atribute noi ce privesc „omul modern” de la orientarea religioasă la
cea sexuală.

Limbajul încărcat de durităţi, constituia şi atunci, ca şi acum, sau oricând, traducerea comună a strigătului de durere, disperare şi revoltă.

Expresiile încărcate cu durităţi de exprimare, cu vulgarităţi extreme, cu obscenităţi au devenit banalitate acceptată voluntar şi utilizată ca atare. De la super dotaţi cultural la neînsemnatul umil privesc reflex spre ea ca primă
opţiune.

 Era odată forma de răspuns privind în faţă spre cel care te scuipa dorind cu sadism să o facă .

 Devine astăzi la fel de comună ca salutul între prieteni, ca zâmbetul între necunoscuţi.

 Priviţi spre adevărurile decriptate, încercând să descoperiţi la sfârşit avertismentul!

Acesta este adresat indiferenţilor, celor atinşi de suficienţă, ca şi celor ce au posibilitatea de ai trage de mânecă, preferând să nu o facă, pe cei ce se transformă în monştrii coşmarurilor de altă dată.

 Acelaşi avertisment trebuie înţeles şi de cei ce nu simt că sărăcia endemică are propriul său cod existenţial enunţat în limbaj  specific ce pare să
devină noul Esperanto.


Comentariu publicat de Lucian Gruia pe Ianuarie 28, 2011 la 7:29am
La Bistrita mai locuiesc> Melania Cuc, Ion Muntean si altii. Bravo lor!
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Ianuarie 28, 2011 la 7:00am

Ma bucur intotdeauna cand vad lucruri bune, duse pana la sfarsit. De la un timp citesc, vad imagini cu activitati culturale din aceast colt al tarii, numit Bistrita-Nasaud, unde s-a inchegat un nucleu literar in frunte cu inimosul poet, Gelu Vlasin. Nu vreau sa lingusesc (departe de mine acest lucru), imi place sa spun lucrurilor pe nume: atat de bine cat si de rau, dar daca ar fi peste tot asa, tara noastra ar fi recunoscuta peste hotare macar din punct de vedere literar, daca la alte lucruri stam prost. Am trece si mai usor ( psihologic vorbesc) de criza aceasta care ne tine in loc.

Referitor la poetul Nicolae Avram,  am citit din creatiile autorului, are poeme care socheaza, cum ar fi acesta:

"Clipa în care îmi iau

copilaşul mort în braţe este unică.

Singur pe întuneric îmi şterg briciul năclăit."

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor