Nicorobum – Autoportret de poveste.


Nicorobum – Autoportret de poveste.


Nicorobum – Autoportret de poveste

Marmura. Marmura sclipea în umbrele pașilor ce se apropiau, pași lucioși de negru cu șireturi rotunde. Priveam curios apropierea unui trup ce părea să calce nesiguranța cu umbra ce i se forma sub greutatea înaintării. Desenul acelor pași pe care i-am descris a rămas încrustat pe brațul meu drept, atât de conturat încât am pășit și eu pe labirintul cu instrucțiuni de utilizare de pe braț.

Copilăria. Pereţii cu soclu în ulei, cadre pictate în cărămiziu și umbre nemiloase care mă făceau să îmi doresc dimineața chiar fără somn. Alegeam cel mai adesea să lovesc întrerupătorul și să fug spre pat, mă acopeream ca să uite întunericul de mine. Expiram satisfăcut doar pentru că în orice altă situație m-aș fi sufocat să fiu acoperit la toți capeții ca să nu mi se strecoare frica pe sub plăpumioară.

Dulapul. Liniștea era mai bună decât o poartă magică ce m-ar fi ascuns de ceilalți. De nu aș fi fost astăzi aproape normal, aș fi crezut că mi-am trăit copilăria aproape de izolare. Dar, dulapul era locul unde mă linișteam după ce suspinul că nu sunt ca ceilalți se agăța de buzunarele sacoului nefolosit al tatălui meu, apoi visam. Într-o zi am găsit un bilet către locul neimaginat de nimeni.

Umbre (sursa foto - cautare google)

(sursa fotografie: cautare google)

Visul. Cei mai mulți dintre noi nu visează, doar mimează. Visul este un bilet către o destinație neimaginată de nimeni. Cel mai mult îmi place când experimentez visul narator. Deși sunt parte din vis, eu sunt naratorul unei povești color, realizabile. De curând l-am cunoscut pe cel mai misterios personaj de vis: Nicorobum. De fapt, despre el vreau să vă spun.

Nicorobum. Priveam spre marmura ce reflecta umbra aşezată a pașilor lui. S-a oprit şi s-a aplecat la fel de pasiv ca pana ce-i încadra planarea în răbdare. Pana nu a atins marmura, doar dosul palmei sale a făcut acest lucru, indirect, pentru că mănușa din bumbac alb i-a mărginit căderea. Mi-am ridicat privirea să o surprind pe a Nicorobumului, dar el nu m-a privit.

Pauză de relaxare. Mi-am scuturat palmele să le dezmorțesc liniștea, cât să poată cuprinde și ele oglindirea. Mai întâi, Nicorobumul s-a postat în fața oglinzii mirat. Oare nu se mai privise în oglindă până atunci? L-am întrebat, dar nu m-a auzit. Se descoperea în oglindă. Dintr-o parte, părea om. S-a întors puțin și era un băiețel cu șapca impusă de părinți, îndesată pe cap suficient cât să îi scoată urechile în evidență.

Oglinda. Povestea își scria autoportretul direct pe aerul dintre el și viitorul său. Cu cât scria mai mult, cu atât descoperea că inima lui bate mai neregulat. Apoi și-a dorit să…

E târziu, la ora asta doar Nicorobumul nu doarme. Nu e Ene, chiar nu e. Nicorobumul este un autoportret de poveste.

Povestea lui și-o va scrie singur.

(Povestea și-o va scrie singur în oglindă. Oglindă nu sunt, doar aerul dens pe care scrie Nicorobumul. Cuvinte. Scriu cuvinte. Până să le citești ești indiferent. De îndata ce le citești, pe ale mele, pe ale altora, cazi în cursa reflexiei, doar că nu reflectezi cuvintele mele ci sufletul tau.)

Vizualizări: 67

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor