Noi aparitii editoriale. O altfel de antologie. Dincolo de cuvânt ( confesiunea poetului, prozatorului)

Dincolo de cuvânt ( confesiunea poetului, prozatorului)

O scurtă “radiografie”…

Volumul se remară prin prezenta în paginile acestuia
a unor scritori de înaltă ţinută morală şi literară. Scrierea prezintă importanţă ,
nu atât prin valoarea fiecăruia în parte, cât prin informaţiile- confesiunile - pe care autorii le pun la dispoziţia cititorului.
Scriitorul îşi deschide sufletul... cu încrederea şi speranţa că va fi înţeles.
Găsim în această nouă publicaţie date importante: descrierea satului natal, a obiceiurilor,
a modului de viaţă din variate timpuri. Întâlnirea scriitorilor cu oameni de cultură ( nume de marcă...unii plecaţi spre eternitate). Nu lipsesc evenimentele culturale la care au participat, publicaţiile fiecăruia dintre ei, premiile şi diplomele obţinute. De asemenea, sunt amintiţi „mentorii” care le-au călăuzit paşii spre tainele cuvântului scris.
Fiecare participant la această antologie se distinge prin ceva anume. Fiecare are personalitatea şi drumul lui în spaţiul literaturii. Dincolo de „dezvăluirile” sufleteşti... apar şi fragmente de proză, poezie, eseistică.
Un volum pe care-l citeşti cu încântare ,emoţie, oferind o gamă variată de trăiri.

Am „dezvăluit” doar o mică parte... restul revine cititorului, dornic de a şti ce se
„ascunde” dincolo de cuvânt...
Multumesc celor care au colaborat la reuşita acestei „confesiuni”.
Multe bucurii!
Cu preţuire,
Valentina becart
14 dec.2012

Vizualizări: 108

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de valentina pe Decembrie 21, 2012 la 11:40pm
Comentariu publicat de valentina pe Decembrie 21, 2012 la 11:36pm

Cuvânt de întâmpinare

Când rănile se transformă în lumină…

„... de multe ori avem nevoie să ne mărturisim cuiva. Marea noastră problemă nu e să fim fericiţi, ci să fim mai puţin singuri” (Octavian Paler)
Poetul se află permanent într-o tensiune existenţială. O căutare neobosită şi o nostalgie după libertatea sinelui.
Există în fiecare clipă ce trece o pândă a seismelor existenţiale, cu zile întunecate, dureri sufleteşti şi trupeşti şi zile senine, luminoase, când sufletul se deschide, devine frenetic în faţa frumuseţilor lumii.
Stările oscilante ( când pozitive, când negative) alunecă de multe ori într-un vid afectiv. Edificiul spiritului se surpă de multe ori. Uneori, poetul se izolează de oameni, închizându-se în turnul de fildeş, alteori… aleargă să întâmpine lumea – ca spe o mare şi nesperată bucurie.
Oare îi va oferi lumea, - această lume faţă de care se duce cu sufletul şi braţele deschise - , mângâierea mult aşteptată???
Să ne spună poetul! Doar el o ştie… o simte… Uneori, - amar, dureros, sfâşietor…
Şi din nou încep căutările… Căutarea drumului interior duce adesea la o suferinţă profundă, nevăzută, neştiută de cei din jur. Şi pe cine ar interesa un “Don Quijote”, luptându-se în van cu morile de vânt? Zile şi nopţi la rând, scriitorii îşi încălzesc sufletul la “flacăra “spiritului”, departe de zgomot şi alergarea pe treptele relative ale devenirii.

***

Forţele creatoare, rod ale imaginaţiei fecunde, erup asemenea unui vulcan... lava cuvintelor împietrindu-se în poeme remarcabile.
Accederea spre treapta înaltă a cuvântului scris - această cale voluptoasă şi amară în acelaşi timp - îşi pune amprenta asupra poetului, acesta devenind adesea, subjugat de orgoliu, spirit vindicativ, dorinţa de întâietate.
Toate acestea sunt trăiri omeneşti, aceptate, tolerate… până la un punct… punctul în care “conştiinţa de sine” poate fi “întunecată” de prea mult zel … sau de prea multă “mărire”…
Nici o zi nu este la fel cu cealaltă. Orice gând care se vrea concurent cu universul poate deschide un abis sufletesc, o spaimă în faţa necunoscutului. În aceste zile, fragil şi sensibil în faţa realităţii brute, poetul ajunge să se considere un nefericit, un damnat al sorţii, născut sub o zodie nefastă.
Energia transcedentală a poeziei, ca rezultat al arderilor lăuntrice, aduce în lumina portativului o gamă variată de trăiri: de la agonie la extaz, de la iubire la ură, de la nuanţe senine la nuanţe gri-cenuşii, de la clipe sublime, la ore goale de sens. Scrierea, asemenea visului , scoate din străfundurile fiinţei bogăţii tăinuite, adevărul interior. Dar nu fără trudă se pot rupe roade din “pomul cunoaşterii”.

***

(….) „Să-i iubim pe poeţi. Să-i iubim pentru că ei există şi pentru că noi existăm.
Un poet este darul Cuvântului, cu care sunt investiţi .Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.” (n.s). El (poetul) acceptă să „moară” încă din viaţă – trăind numai pentru cuvinte – jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa – care-l va renaşte perpetuu – câtă vreme valoarea operei va rezista judecăţii estetice a Posterităţii.”
(….)”.Cuvântul este partea cea mai solidă, cea mai neperisabilă a trupului uman.”
Nichita Stănescu

***
„Îl aud în această noapte pe Sisif, rostogolindu-şi stânca spre vârful muntelui. Nu mi-l pot imagina fericit, dar simt că nu mai are de ce să se plângă. El ştie că acest munte este tot ce are. În afara lui nu există nimic. Stânca se va rostogoli, e adevarat, dar important e ce simte Sisif câtă vreme urcă muntele. Cât de bogat sau cât de sărac ajunge sus. Deoarece acest munte este chiar viaţa lui. Iar Sisif are de dovedit nu faptul că poate reţine stânca în vârf, ci că o poate sui. Iată, cred, înţelepciunea de care avem nevoie. Ştiind că vom muri, să găsim aici un argument pentru a iubi şi mai mult viaţa. Şi astfel fiecare lucru îşi va primi preţul său într-o lume unde trebuie să mergem până la capăt în orice instanţă. Aici, pe acest munte se întâmplă totul.
Se face noapte şi tot aici vor străluci zorii, tot aici îl vom găsi mâine dimineaţă pe Sisif urcându-şi stânca. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăşi e o aventură minunată. Că soarele care îi încălzeşte braţele lipite de piatră merită să fie iubit, ca şi iarba pe care păşeşte, ca şi păsările care zboară deasupra lui şi uneori, în ceasurile de amiază, când ierburile parfumate le îmbată cu mirosul lor, cântă. Apoi, pe munte coboară toamna, iarba se îngălbeneşte, florile se scutură şi în amurg, Sisif simte că îmbătrâneşte şi devine melancolic. Îşi aduce aminte câte veri au trecut de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simţea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învăţat să descopere frumuseţea muntelui şi, pe măsură ce timpul a trecut, a înţeles că toată bogăţia lui se află în aceste urcuşuri, găsind astfel înlăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei n-au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase a iarbă dogorită de soare, e de ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit, şi nici de ce, alteori, fără nici un motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească…
Sisif işi ia revanşa asupra destinului, iubind muntele pe care urcă. Tot suind stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare. S-au găsit destui care să-i şoptească la ureche că orice efort este inutil, că ar trebui să blesteme muntele. Dar în vreme ce umărul său sângerează sub apăsarea stâncii, Sisif işi aminteşte de toate ceasurile când mirosurile verii i-au îmbătat trupul. Fericirea are uneori culoarea simplă a unui cer spălăcit, iar Sisif ştie că n-are rost să reproşeze acestui cer faptul că va exista într-o zi fără el. În felul ăsta, el şi-a cucerit o înţelepciune anevoioasă. A aflat că nu trebuie să risipească nimic din darurile pe care muntele i le oferă… Nu-l mai aud pe Sisif împingându-şi stânca.
Undeva, la mijocul muntelui, s-a oprit şi priveşte stelele…”
(Scrisori imaginare – Octavian PALER)

***

Scriitorul, acest Sisif îndrăgostit de „urcuşuri” pe cele mai înalte culmi ale spiritului, îşi ia „revanşa”, cioplind din stânca dură a gândului cuvinte pregătite a stârni şi invidia zeilor. În condiţiile în care criza intelectuală adânceşte tot mai mult prăpastia unde se vor „rostogoli” toate trăirile minunate exprimate prin Cuvânt – este imperios necesar – ca cineva să strângă în „mănunchi” aceste spirite înalte, rafinate, sensibile şi, astfel s-ar putea salva de la „moarte” atâta „concentrare de simţire”....
Valentina Becart

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor