ELEGIA DRAMATICĂ A FACERII

 

Revolta lui Adrian Botez este una evidentă: „ Nu mai ridicaţi din umeri ! „, avertisment hotărât, aproape existenţial, după cum putem prinde firul discursului poetic din volumul cu acelaşi titlu, ecoul care marchează ochiul şi inima cititorului, volum apărut la Editura „ RAFET „ – 2007, Râmnicu Sărat.

Autorul dedică volumul soţiei şi copiilor, ca un îndemn venit din partea capului de familie pentru cei apropiaţi, deşi dincolo de acest gând el se adresează şi nouă. E poate şi un dar pentru cei apropiaţi.

Gestul acela de a nu accepta realitatea, situaţia de lângă noi, de a nu accepta că există ceva care ne pândeşte după colţ pare să –l intrige pe Adrian Botez. Titlul este unul surprinzător pentru un volum de versuri, dar face parte din forţa scrisului pe care şi –l asumă scriitorul, care se simte angajat într-o bătălie nevăzută cu incultura, cu ratarea, cu lipsa de reacţie la evenimentele lumii pe care persoana modernă o acceptă ca modă uneori, din ignoranţă …

Versul include cultură, idei îndrăzneţe, marile fapte care au schimbat vremurile, imaginea eroilor care au marcat epoca lor pluteşte peste versul arcuit şi viguros, undeva la limita dintre poem, eseu, zicere, baladă, zicere cu tâlc. Uneori poetul forţează posibilitatea versului de a muşca până la limitele posibile, aproape până la disoluţie, alteori poemul se strânge ca un arici în jurul rimei, sau a formei pentru a se apăra de acidul vremii. Poate poezia se pierde cumva, dar autorul riscă, este un modernist în stil clasic care preferă ideea, zicerea deschisă, sinceră, arborescentă, fosforescentă în întunericul culturii în care se naşte.

„ … luna şi soarele – de-or răsări - / tocmai pe umerii voştri – ncordaţi – să se / cocoaţe – nu pe moaţe, cu  chef de scânteie – nou – nouţi – şi / îmbujoraţi „ …- poetul cheamă la responsabilitate în vreme, fiecare are de dus ceva pe umeri, în fond nu putem fugi din realitatea care ne ţine curcubeul în fiinţă.

Poemul pare trăit de poet care îşi asumă partea luminoasă, dar şi partea întunecată a scrierii, alăturarea cuvintelor este una riguroasă şi rece, dar care atrag căldura ideii care sparge sensul: „ Scafandrul Cristelniţei, Încercarea de a dramatiza lumea, Adevăruri despre sfinţi, După –amiază cu vin, Somnul şi o vorbă, Apocalipsis cu Antihrist, Pasărea neagră, Catrenele disperării „.

Poemul radiază elegia, balada, doina, alte sonete cruciate …

Totuşi când poetul acceptă jocul poemului ca joc cu sens unic şi peisaj cu munte şi poiană, atunci Adrian Botez atinge profunzimea sentimentului: „ când îţi opreşti goana disperată a drumului şi te întinzi – otrăvit de toate oboselile lumii – dându- te / prins – într-o cerc uită poiană din / pădure – din toate părţile coboară / spre tine îngeri – sute şi mii – şi simţi că – prin preajmă /  trebuie să fie însuşi Dumnezeu: prelinsă rouă peste iarbă / … „  Pare că liniştea care răsare din iarbă să aducă lumină în sentimentul care marchează inima poetului, un fel de repaus în freamătul scrisului, pentru că autorul este uneori prea frământat de responsabilitatea scrisului său 

Prezenţa istoriei, a tărâmului natal, a personajelor trecute, dar prezente prin mioriţă dă un fel de bucurie nestăpânită : „ la foc de răşini de brad / unde ploi de stele cad / şed în tronuri de stejar / domnii vechi cu trup de jar / …Poetul acceptă starea de responsabilitate a poemului până la uitarea de metaforă, vers ce curge din revoltă, provoacă cititorul, se provoacă pe sine, se lasă ros de cuvânt, acceptă paradoxul esenţial şi imagini rupte din tablouri moderniste şi clasice în acelaşi timp …

Dincolo de poezie, Adrian Botez a scris proză, critică literară, eseu, abordează starea hermeneuticii şi este prezent în viaţa cetăţii, cu foame după cultură şi sinceritate …

Ca să-l parafrazăm, poetul preferă „ Elegia dramatică a facerii „ în fiecare zi : „ nu poţi urla – când nici nu mai ştii deosebi între durere şi tăcere – durere şi nesimţire – între durere şi ignoranţă – ori indiferenţă – între durere şi … „

Tristeţea şi dezamăgirea marchează starea: „ e o prostie să te naşti – e o prostie să /  exişti – la fel - să mori  - e prostie  / să gândeşti  … cea mai mare prostie e /  să bagi în seamă asta – şi  / s-o şi scrii „ …

Dar peste toate Adrian Botez e conştient se harul care îl pecetluieşte: „ prea mult te-a iubit Dumnezeu – cavalere / dând focuri de basm poleitei armuri / cumplit te-a iubit Dumnezeu – cavalere / şi zeiţele în jur tot şoptesc din conduri / …”

 

Constantin Stancu

 

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor