O călătorie în circuit III Valea Mare -Săvârşin –Timişoara

Le-am scris părinţilor o scrisoare înainte de a pleca mai departe pe itinerarul propus. Am luat trenul accelerat din Braşov către Săvârşin, având punctul terminus Timişoara. În tren, exuberant cum eram am cunoscut un băiat de vârsta mea  Anton care se întorcea în Timişoara venind de la bunici. I-am relatat unele din întâmplările trăite de mine recent şi traseul de circuit propus mai departe . M-a invitat în Timişoara, aflând că itinerarul meu va trece pe acolo.

Am ajuns la Săvârşin  spre seară. M-au aşteptat rudele din partea lui nenea Ionel soţul sorei lui mama Paula. Comuna Săvârşin este formată din 9 sate: Săvârşin, Căprioara, Cuiaş, Halalis, Părneşti, Temeşeşti, Toc, Troaş şi Valea Mare. Ea se află situată la poalele Munţilor Metaliferi, la contactul acestora cu Culoarul Mureşului.

Săvârşinul,cunoscut prin pitorescul împrejurimilor sale este flancat la extremitatea estică şi vestică de două văi care şi-au croit drum prin coastele munţilor cu pante abrupte şi păduri seculare: Valea Troaşului şi Valea Părneştiului.Aceste văi poartă simbolic numele satelor din care izvorăsc apele, aparţinătoare şi ele comunei Săvârşin. Dealurile din această regiune au înălţimile cuprinse între 200m şi 400m .

Am mers cu rudele în localitatea Valea Mare. M-au cazat la aceştia. Casa lor nu era cine ştie ce. Avea în schimb un cerdac cu stâlpi de lemn frumos sculptaţi, aşa ca în Banat. În faţa locuinţei se afla o grădiniţă cu crizanteme şi dalii, printre care mai scăpaseră câteva tulpini de floarea soarelui. Erau trei camere şi o bucătărie ce servea drept cameră de zi. Într-una din camere, dormeau fratele mai mare al verişoarei mele Ionela pe nume Ionuţ şi nevasta lui Leanţa, În cea de a doua cameră mai mică, locuia celălalt frate Niculae, cu nevasta lui..

În bucătărie se culcau părinţii şi Ionela, fiecare pe câte o laviţă. Copilul fratelui ei mai mare  Neluţu, avea locul lui pe o pernă pusă după cuptorul de lut. Aici se păstra cel mai bine căldura. Dormea frumos încolăcit cu degetul în gură. A treia cameră, ca peste tot la ţară era socotită camera „bună” rezervată  oaspeţilor. Aici fusese expus tot ce aveau mai frumos: covoare ţesute de bunica şi de străbunica, o ladă de lemn pictată în care ţineau straiele de sărbătoare, muncite cu migală, cu broderii complicate.

Era vorba de  ii, fote, catrinţe, basmale, cojoace, obiecte de interior, podoabe….Costumele  populare oglindesc poziţia socială, starea materială şi vârsta fiecărui proprietar. Fetele purtau  straie decorate cu roşu, femeile mature cu vişiniu, iar bătrânele cu negru sau maro Portul sătenilor acum adopta şi  costumul de stofă şi cravată, cumpărate de la oraş.Capul copiilor era acoperit cu bască, iar al tinerilor, cu  o pălărie sau aveau capul descoperit. Încet, încet, portul tradiţional de la sate se schimba lăsând loc unor   influenţe citadine. Unii bărbaţi purtau părul lung, în chică pe spate, retezat cu foarfeca.

În fiecare casă din Valea Mare exista un război de ţesut pentru covoare sau pânză.Vara era adus în a treia cameră, iarna era pus în bucătărie. În nopţile lungi, la lumina focului din vatră şi a lămpii cu petrol, în timp ce copiii dormeau, după ce întreaga familie fusese săturată cu lapte şi mămăligă, ceapă friptă, pipearcă şi crumpi, fiecare femeie îşi înoda poveştile ei simple printre fire.Tesea pânză sau cosea cu bumbac colorat haine de sărbătoare pentru ea şi familia ei.

Impletea acolo o parte din visurile ei, numai de ea ştiute,păstrate printre lucrurile învelite cu grijă în ştergare şi presărate cu busuioc şi levănţică. Vise deosebit de frumoase se treziseră alimentate de ceea ce vedeam aici şi în inima mea sensibilă de adolescent pus pe călătorii.

Doream să aflu cât mai multe despre oamenii de aici în cât mai scurt timp.

În casă se aflau  multe ştergare, încadrând farfurii cu motive tradiţionale viu colorate ce împodobeau pereţii camerelor. Deasupra patului, o icoană ţărănească pe sticlă aducea pacea credinţei în Dumnezeu. Era de la bunicul ce fusese iconar. Numai că, în ciuda patului plin de perne şi pilote umplute cu puf de gâscă, suprapuse, încât îţi trebuia o scară să te cocoţi acolo, aici nu dormea nimeni. Poate doar la ocazii speciale.

Am încercat de curiozitate să mă cocoţ acolo şi să mă întind. Mă simţeam ca pe o saltea pneumatică ce se umfla tot mai mult şi care nu îţi oferea stabilitate. Experienţa mea de atunci a  cuprins  o întâmplare cu totul hazlie care mi s-a petrecut în podul cu fân al casei unde mă suisem împreună cu Ionela si sora mea Amelia sosită şi ea aici. 

De acolo puteam privi de sus întreaga gospodărie. Scândurile podului erau destul de rare. Ionela a observat că se apropiase de gardul casei un băiat care o căuta foarte fâstâcit. Arăta deosebit de  caraghios, ceea ce ne-a stârnit râsul tuturor. La un moment dat ea s-a dezechilibrat căzând de la doi metri  direct într-un car cu fân. Din fericire nu s-a accidentat dar am tras o spreietură foarte mare...

Rudele şi vecinii erau primiţi  mai mereu în bucătărie. Am fost primit în acea seară de august a anului 64 în a treia cameră. De Sfânta Marie, în curtea Bisericii din „Valea Mare”, urma să se  organizeze o  petrecere populară cu muzicanţi şi dans, numită „Ruga”. Se sărbătorea, cum era obiceiul locului, hramul Bisericii.

Un prilej de rugăciune, dar mai ales de bucurie. Şi cum îţi poţi manifesta bucuria mai bine decât veselindu-te cu joc şi cânt. Un eveniment aşteptat nu numai de tot satul ci şi de satele învecinate ce se aflau la o distanţă bunicică de satul în care locuiam la  Ionela.

Evenimentul era solemn anunţat prin baterea într-un soi de tobă numită dubă, de un toboşar special cu glas puternic numit chiar dubaş. Zgomotul se auzea din depărtare, ca  şi vocea dubaşului ce invita pe toată lumea la sărbătoare. Femeile şi mai ales copiii ieşeau veseli pe la porţi şi pe uliţă. Copiii îl însoţeau apoi pe toboşar cu un întreg alai, făcându-l vizibil prin hărmălaia lor.

Cei mai bucuroşi erau tinerii şi mamele acestora. Pe lângă distracţia şi jocul pe care îl aşteptau de un an de zile, era ocazia ideală de a înfiripa unele idile ce duceau spre bucuria tuturor şi mai ales a preotului din sat la nunţi. Apăreau familii noi, apoi copii şi botezuri. Cu cât mai multe nunţi şi botezuri, cu atât mai bine era pentru toată lumea şi pentru Biserică.

Pe tatăl Ionelei îl chema Ion, pe fratele ei mai mare tot Ion, zis şi Ionuţ iar pe copilul acestuia Ion şi-i ziceau Neluţu.

Marea majoritate a bărbaţilor din sat se numeau fie Ion, fie Neculaie ca şi fratele ei  mijlociu. Cei care aveau alt nume, nu erau originari de prin partea locului ci veniţi din alte zone, fie ei fie părinţii lor. Diminutivele de Ionuţ, Nelu, Neluţu şi Lae sau Lăiuţ erau singurele folosite.

Când se vorbea de vreunul din aceşti purtători ai numelui tradiţional se istorisea o întreagă poveste. Se spunea care al cui era, eventual şi pe unde avea casa, dacă locuia mai în deal sau mai la vale, pe lângă Biserică sau Cimitir, în mijlocul satului sau la margine.Se dădeau explicaţii din belşug, pentru lămurirea deplină a interlocutorului. Dacă omul avea vreun semn particular, atunci era foarte simplu: la diminutiv se adăuga semnul cu pricina şi problema se descurca imediat. Pentru femei, numele erau mai variate. Femeile trebuiau bine deosebite, să nu se producă încurcături între ele sau, ferească Sfântul, între ei şi ele. Această ultimă posibilitate de încurcat numele nu era tocmai rară, în ciuda tuturor precauţiilor unora sau altora.

Ionela îşi amintea că se dusese la castel, să cerceteze mai cu deamănuntul locul.  Exista un soi de solidaritate a copiilor de aceeaşi vârstă, dovadă că aceştia se şi împrietenesc foarte repede.

Aşa că m-a luat de mână, la fel sora mea şi am străbătut o gaură în zidul ce împrejmuia castelul .

Era ca şi cum am fi păşit într-un spaţiu cu totul interzis.

Acum, pe timpul lui Gheorghiu Dej,castelul devenise sanatoriu.. Erau îngrijiţi aici bolnavii cu diverse probleme credeam noi nu foarte grave. Un sanatoriu de recuperare-restabilire a sănătăţii dupa operaţii sau diverse tratamente. Erau numeroşi  tineri veniţi la tratament dar şi greci patrioţi care suferiseră diferite traume. Fuseseră operaţi în România şi aduşi apoi aici .Peste numai un an aveau să se schimbe cumva  timpurile odată cu moartea lui Gheorghiu Dej şi venirea lui Ceauşescu iar  sanatoriul să se închidă cu totul .......

Istoricul castelului  mi s-a părut desoebit de interesant. A fost construit între anii 1650-1680.În 9 iunie 1784 de aici a fost răpit vicecomitele Andras Forray (senior) de către haiducii conduşi de către Petre Baciu.Șeful administrației comitatului a fost eliberat numai după satisfacerea revendicărilor haiducilor de către însuși împăratul. Nu peste mult timp, la 3 noiembrie 1784 au sosit aici cetele lui Horia, Cloșca și Crișan, cărora li s-au alăturat iobagii de pe domeniu, care au refuzat să se opună răsculaților.Proprietatea castelului s-a transmis prin nobilimea maghiară, pentru ca spre sfârșitul dominației maghiare asupra Transilvaniei să treacă în proprietatea lui Carol Hunyady, care a stăpânit domeniul Săvârșin până la moartea sa în 1932. După moartea acestuia, domeniul a intrat în proprietatea societății „Corvin „a lui  Anton Mocioni. In 1943, acesta a vândut  acțiunile majoritare regelui Mihai I. Refăcută la începutul secolului al XIX-lea în stil neoclasic și prevăzut cu etaj și balcon, clădirea castelului a suferit în cursul deceniilor multiple transformări interioare și exterioare.

Castelul era  înconjurat de un parc cu lac  și pod. In zona periferică mi s-a părut atunci  că văd  unele culturi de grâu.

Parcul dendrologic din jurul castelului, din cele aflate de mine fusese înființat de către vicecomitele Andraș Forray, în anul 1514. Acest parc avea o suprafață de 6,5 hectare și conținea câteva specii rare de arbori și arbuști, declarate monumente ale naturii precum : bradul argintiu, molidul, tuia piramidală, chiparoșii de baltă, salcâmul chinezesc, pinul de Himalaya, alunul turcesc, stejarii seculari și multe altele.

Pe înserat ne-am intors din parcul castelului în sat, fugăriţi de vântul încărcat cu nori negri de ploaie şi de bubuiturile mocnite ale tunetelor. Fulgerele ce zdrenţuiau întunericul luminau drumul prin bezna ce se lăsase. Ajunşi acasă, ne–am strecurat  în bucătărie unde era cald şi mirosea ameţitor a pâine proaspăt coaptă. Cuptorul tărănesc îşi făcuse cu prisosinţă datoria, torcând satisfăcut cu troznete scurte de crengi uscate.

Din când în când, flăcări sângerii, ultimile suspine ale vreascurilor arse zvâcneau printre bulgării de jar. Alături, frântă de oboseala zilei, moţăia maică-sa. Era bucuroasă că totul a fost terminat:, vaca adăpată şi mulsă, laptele pus la prins, porcii hrăniţi , la fel  toate celelalte orătănii din ogradă. Pâinea coaptă, masa pusă, soţul şi copiii la masă, constituiau motive mari pentru a fi mulţumită.

Ploaia începuse şi se străduia cu înverşunare să găsească un locşor prin care să pătrundă în casă.dar nu  era chip.

Taică-său îşi făcea întotdeauna bine treaba, aşa că ploaia nu avea să găsească, pe nicăieri, nicio breşă cât de mică în acoperiş prin care să-şi poată strecura tentaculele lichide. Tatăl Ionelei stătea la masă şi, după ce îi mulţumea  lui Dumnezeu pentru pâine şi pentru tot ce primeau din mâinile Lui, împlinea ritualul frângerii pitei aburinde în bucăţi. 

Pe acestea le împărţea cu bunătate membrilor familiei acum şi nouă cu mişcări calme, domoale, liniştitoare. Intotdeauna liniştit şi în tăcere, el făcea temeinic tot ce trebuia să facă. Pentru ca totul trebuia să dureze. Puteau să mănânce pâinea dăruită de Dumnezeu. Mânca şi el bucata lui încet, fără lăcomie, ca şi cum prin fiecare  bucătură i-ar fi mulţumit din nou şi din nou lui Dumnezeu, pentru tot ce făcuseră temeinic, ca să dureze.

Ionela se revedea mai mereu  stând în faţa cuptorului de acasă, privind jarul.ce se desfăcea în bulgări de chihlimbar, pentru ca apoi să se ascundă sub cenuşă.

Cărbunii scânteiau din când în când, aprinzând câte un ochi de sânge. Se auzea foşnetul frunzişului parcului secular unde cântau păsări şi zburdau veveriţe şi căprioare. Probabil fuseseră multe căprioare în zonă, din moment ce un sat din apropiere, chiar se numea „Căprioara”.l

În acea regiune era specific să prelucrezi laptele de bivoliţă dulce şi gros ca smântâna. Îmi amintesc cu câtă savoare serveam smântâna pe pâine. Gazdele mele mai aveau o casă în Săvârşin, casa din Valea Mare fiind a unchiului Ionel.

Mergeam circa 2-3 kilometri până acolo, traversând podul de peste Mureş. Femeile traversau pe margini cu coşurile în cap. Îmbrăcămintea lor era compusă din o ie,  deasupra o vestă iar în partea de jos un jupon din cânepă  peste care venea o fustă creaţă şi un şorţ. Pe cap purtau basmale.

Luci şi Geta, alte cunoştinţe de atunci erau de-o seamă cu Ionela şi foarte vesele. Râdeau toată ziua din te miri ce şi mergeau împreună pe dealuri „la vaci”, duceau vitele la păşune. Fiecare cu animalele sale, date în grijă de părinţi. Era sarcina de bază a copiilor din sat. Geta era mai mare ca Ionela şi Luci care aveau 10 ani. Geta mergea pe 13. Locuia cu maică-sa la marginea satului într-o căsuţă ce avea ferestrele pline de flori. Ea şi mama ei creşteau curci. Nimeni din sat în afară de mama Getei, nu mai creştea curci. Toţi aveau găini, raţe şi gâşte. La asfinţit erau pline uliţele satului de gâgâieli şi mugete.

Veneau vitele de la păşune şi gâştele de la gârlă. Familia  Ionelei avea unsprezece. lMama ei Catrina le jumulea de cum dădea căldura. Puful lor era căutat pentru confecţionarea de perne şi pilote. Alături de velinţele de lână ţesute cu migală ele erau baza zestrei unei fete. În ce priveşte curcile, oamenii nu erau prea obişnuiţi cu ele. Mama Getei, singura crescătoare de curci din sat era o femeie foarte grasă, mică de statură şi cu o figură ce părea mereu bosumflată. Avea o pieptănătură ciudată pentru localnici: o coadă împletită şi răsucită în jurul capului.

Venise dintr-un sat de la graniţa cu Ucraina. Soţul îi decedase iar ea rămăsese aici cu copilul, nemaiavând unde să se întoarcă. Geta avea grijă de mulţimea puilor de curcă. Toată ziua era pe câmp în piuială generală, păzindu-le cu o nuieluşă lungă, să nu se rătăcească prin lanurile de porumb de la marginea satului. Ea nu mergea pe deal împreună cu Luci şi  Ionela să ducă vitele la păscut..Nu avea vite.

Păşunea, ochi aurit de soare înconjurat de inele dese de arbori seculari, era locul de păscut vitele, atât din satul lor cât şi din satele învecinate. Aici se adunau vaci, boi, cai, dar şi copiii şi adolescenţii ce trebuiau să le poarte de grijă. Era cel mai frumos loc de joacă. Iarbă verde, flori colorate şi pline de parfum, tufe de mure coapte şi alune câte doreşti, de puteai să mănânci până ţi se făcea rău.

Ceea ce i s-a şi întâmplat într-o bună zi, Ionelei când a mâncat multe. A zăcut două zile. Locul era un paradis pentru animale, copii şi adolescenţi. Aici începeau să se înfiripe primele idile. Drumul spre păşune trecea pe lângă cazanul de fiert ţuică şi un cuptor de var, apoi drumul urca prin pădure. Era atât de deasă încât aveai impresia că mergi printr-un tunel. Crengile arborilor erau întreţesute astfel încât lumina se cernea ca o ploaie slabă, prin frunziş. Odată ce ieşeau din pădure şi ajungeai în poiană, copiii începeau joaca. Datorită tălăngilor de la gât, fiecare cu tonalitatea ei, vitele puteau fi uşor localizate, când se afundau prea mult prin hăţişul tufişurilor sau o luau prin pădure.

Am locuit  peste zece zile în aceste plaiuri bogate, alături de aceşti oameni minunaţi cu obiceiurile i porturile lor minunate.Am plecat mult întărit mai departe la Timişoara unde în gară m-a aşteptat prietenul meu  din tren cu o îngheţată în mână .

Îmi amintesc faptul că m-a primit cu bucurie în locuinţa modestă a părinţilor lui, chiar la ultimul etaj al casei într-o mansardă unde puteam să ne permitem să stăm de vorbă toată noaptea. 

Ne-am plimbat chiar de a două zi cu tramvaiul prin oraş,, al treilea ca importanţă din România după Bucureşti şi Cluj Timişoara este situată în sud-est în zona de divagare a râurilor Timiş şi Bega. Şi atunci ca şi în prezent era  un oraş multicultural, Moştenirea culturală era şi a rămas punctul forţe al oraşului. Tradiţia oraşului de mai multe secole arată că aici au fost văzuţi interpretând pe scenele sale nume mari de compozitori şi interpreţi precum Franz Liszt, Johan Strauss Fiul, Johanes Brahms, George Enescu şi alţii.

Arhitectonic, oraşul m-a impresionat prin întregul ansamblu de clădiri considerate monumente istorice. din secolul al XVIII-lea, o dată cu venirea austriecilor. Centrul oraşului, amplasat în vechea Cetate m-a încântat prin  pieţele  şi străzile drepte.

Predominant era stilul baroc de influenţă vieneză, care a adus Timişoarei numele de „Mica Vienă”. Zona centrală era între stilurile Art Nouveau, secession şi eclectic. M-am plimbat prin parcurile şi spaţiile verzi care  se întindeau  de-a lungul canalului Bega şi în toate zonele oraşului-„oraş al parcurilor şi al trandafirilor”

Vizualizări: 75

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Caracas Mircea Florin pe Ianuarie 31, 2016 la 6:50pm

Multumesc pentru aprecieri doamnelor Vizaris Fulvia, Elisabeta Luscan si domnule Ioan Grigoras.

Amintirile  se refera un  traseu prin  locuri  inedite  cu personaje insolite. Sunt multe  intamplari neprevazute,cu suspens petrecute  la numai paisprezece ani . Totul a inceput  cu O excursie in circuit I Delta Dunarii si va continua.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor