O PEDEAPSA POSTUMĂ, Petre Stoica din "Caligrafie şi culori"(1984)

Au trecut patru ani de la neverosimilele, ticăloasele clipe când A. E. Baconsky, una dintre cele mai exemplare conştiinţe ale scrisului nostru contemporan, a părăsit tărâmul oamenilor, al cailor şi al păsărilor. Vai, o ştim: Frumosul lui trup cu linii de sporiv făurit parcă în arenele Olimpului, a fost fărâmat de pumnul betoanelor câte există într-un ev purtând sigiliul bolilor şi al mizeriilor sufleteşti. Pământul acesta în faţa căruia ne închinăm zilnic, cerându-i pâinea şi miresmele, a vrut să înghită tocmai omul, prietenul, de care aveam azi atâta nevoie. Dar spiritul lui din esenţe nobile, ivite sub constelaţia Orionului, a rămas printre noi călăuzindu-ne printr-o operă fără asemuire. În ultima vreme i se închină poeme emoţionante, numărul lor crescând aidoma spicelor de grâu după ploile bune. Nu-mi amintesc ca în afara Luceafărului vreun poet de pe meleagurile Mioriţei să fi cunoscut o asemenea omagiere. Gestul pios(venit masiv din rândul confraţilor tineri) îşi are justificare: Autorul CADAVRELOR ÎN VID întruchipa nu numai marele talent poetic, demnitatea breslei ci şi curajul civic - virtuţi gravate pe un scut cu reliefuri de bronz şi cu reflexe de pietre preţioase. O antologie de texte lirice dedicate memoriei poetului, prozatorului, eseistului şi filosoful culturii A. E. Baconsky ar sta pe masa noastră în chip de potir.
Pe cât de fireşti mi se par închinările în faţă unei opere şi a unui mormânt (pe care x şchiopătând de y sâsâind au neobrăzarea să-l împroaşte cu baliga invidiei), pe atât de nefireşti mi se par nedreptăţile manifestate faţă de creaţia lui literară.. Durerea mea este sinonimă cu a cititorului, care îşi pune contrariat întrebarea: De ce nu i se reeditează lui Baconsky măcar o carte? Da, măcar una singură?! Patru ani sunt prea mulţi că să mai justifice neglijente întâmplătoare. O importantă colecţie de poezie, recent chemată la viaţă de Editura Eminescu, îl exclude cu nonşalanţă. Ştiu, A. E. Baconsky, izolatul de odinioară, sfântul Don Quijote, fiinţă care credea că singurătatea este o tărie de caracter, avea duşmani cu duiumul. Ii plăcea să fie incomod, nu se lăsa bătut pe umeri, evita cluburile susţinerilor reciproce şi ocolea totodată serile cu şpriţ balcanic şi diminetile cu ciorbă de burtă. Se voia doar cărturar în golful de aur al spiritului. Aşadar, spun inhibaţii, complexaţii, biciuiţii (cu şfichiul vorbei) de cel pierit în noaptea Cutremurului aducător de vid, la ce să nu-l pedepsim postum? Să-l pedepsim, mai cu seamă că pe vremea când dumnealui respira cu florile, ne arăta cu degetul. Colegul meu, criticul Nicolae Ciobanu mi se plângea deunăzi că o perche de edituri au rostit refuzul la propunerea de a se publica un studiu despre Baconsky. Fruntea se adună în cute, atinsă de varga nedumeririi. Dinţii muşcă buzele oprind ţipătul de indignare. Mai poţi spune ceva? Oricum, eu îi felicit pe cei ieşiţi din şcoala răzbunării. Timpul se va răzbuna şi el: aruncându-le numele mărunte şi hârtiile administrative printre urzicile îmbrăţişate de stârvuri, jos, pe maidanele uitării nemiloase.

1981



SFATURI PENTRU CEL CARE NU L-A CUNOSCUT PE A. E. BACONSKY

Cuvântul pieri prea repede astfel că paltinul căzu retezat
aminteşte-ţi clipa în care vânătorii aceia se dezbrăcau de ceaţă
reaprinde felinarul şi plângi lângă pasărea neagră a porţilor
ziua lui începea îndeobşte cu o clipă de cutremurătoare tăcere
caută-i urmele printre cei care care nu ne vor cunoaşte niciodată
meditaţia este plasma durerii sau fericirea în aşteptarea scadenţei
moartea cailor veniţi din nord a început într-un amurg irepetabil
cât de adevărat este ţinutul cât de adevăraţi sunt strămoşii în poemele sale
scutură povara zăpezii de pe firavele flori de toamnă le iubea
o dată cu inserarea cheamă cadavrele din vid şi pune-le aripi de mac
gândindu-te la poet înlătura imediat obiectele contondente
descifrează semnele demnităţii care ne trezeau din malul somnului
uraganele grindile moinele toate au fost dintr-odată ale sale
mă îndrăgea ca nimeni altul mă implora să nu-mi înmoi peniţa în apă
era într-adevăr solitar iată de ce lega cravate la gâtul morţilor
duşmanii lui de odinioară sunt astăzi legatarii visului sau
intră fără teamă în fluxul memoriei dar nu înainte o nu înainte
de-a mângâia trandafirul nostru denumit şi gloria dei

1979

Vizualizări: 118

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor