O povestire refuzata pe la sfirasitul anilor '70, de diferite reviste literare

Si-am pus paharul pe masa,
cu gura-n jos, tovarase capitan...


      Pot sa mi-i inchipui pe toti, cei care au luat parte aseara, la penibilitatea aceasta. Chiar si pe cei pe care nu-i cunosc, pot sa mi-i inchipui, pe un medic veterinar, “un om inca tinar, gras si care transpira abundent, tovarase capitan”, cum mi-a poves¬tit soldatul Iustin Sandru, jenindu-se uneori, intorcind atunci capul inspre fereastra, inspre combinatul chimic care se ridica si cu ajutorul nostru pe cimpul dinspre sat, profil¬indu-si turnurile, estacadele, pe cerul acestei dimineti de decembrie, insorita dar rece. Un om care i s-a parut a fi foarte singur, “foarte trist, tovarase capitan, cu toata vese¬lia de care se straduia sa dea dovada cind ne-a chemat la el acasa, cu toate glumele de pe drum, ori exuberante fortate de genul:
Felix si cu Trocadero,
Au plecat la Vraja -Marii,
Ca s-o-ntrebe pe Primula
Unde p…-i bautura?, cum a chiuit, cind a vrut sa-i mai fie adusa o alta sticla de tuica. Dar, de-a lor, infierind astfel chimicalele din restaurant. “ . Da, pot sa mi-i inchipui si pe ceilalti din jurul unei mese plina cu bunatati, pe tatal veterinarului, un batrin osos si scobit in obraji ca o statuie, pe Letitia, sora veterinarului, sezind linga Sandru, bucuroasa dar si infrigurata ca va avea, in sfirsit, barbat. Caci pe Virgil Rusu nu trebuie sa mi-l des¬crie nimeni, il cunosc ca pe un cal breaz, de cind a fost transferat de la alta subunitate de-a noastra, de constructii, aici, in compania mea. Iar pe sotia veterinarului am vazut-o, a iesit acum citeva minute de la mine din birou, dupa ce m-a rugat sa-i inleznesc o convorbire cu cei doi soldati.
   - Le sinteti ruda? am intrebat-o.
    - Nu, eu sint profesoara, aici in sat. Vreau doar sa... Sa ma conving de ceva…, a chinuit ea explicatia, terminind cu un zimbet, care i-a subtiat si mai mult buzele.
   Si numai dupa ce am vazut cit de false erau toate astea ale ei, numai dupa ce am condus-o afara din baraca in care-mi era biroul, mi-am dat seama ca ea trebuie sa fie persoana despre care mi-a vorbit cu un ceas inainte Sandru, banuind ca va fi cautat.
   Am privit dupa ea, cum se departa, gindita, peste zapada inghetata, spre punctul de control, unde urma sa astepte decizia mea. Am privit si inspre arestul unde erau cei doi. M-am scarpinat la ceafa si, ajuns iarasi in spatele mesei mele de lucru din biroul companiei, mi-am aprins o tigara si-am inceput sa-mi zic ca Sandru, s-ar fi putut sa aiba dreptate, in afirmatia ca ea e capul tuturor rautatilor. Ca poate atunci cind s-a casatorit cu veterinarul “o fi avut lumina, candoare, tovarase capitan, dar sentimentele se schimba, alte dorinti au luat locul iubirii si ele toate nu mi se par decit niste meschinarii: un frigider mai mare, sau, de ce nu, o lada frigorifica de la vreun svab care pleaca de tot in Germania, un televizor color, o blana de nutrie, ca nu numai primarita are voie sa poarte asa ceva… Dar a venit si Dacia, ca nu se puteau lasa mai prejos decit altii, s-au mai strins iarasi bani, ca un sef de ferma zootehnica cistiga, s-a largit cu citeva camere casa, dar si dorinta tot mai acuta ca Letitia aceea, sa nu mai locuiasaca acolo...”, cum zicea soldatul Rusu.
   Am început sa cred, ca si cei doi soldati ai mei, ca intrebata fiind, nici macar ea, profesoara, n-ar putea raspunde cu exactitate. Poate ca de la o vreme a auzit tot mai des ca cumnata-sa o ponegreste prin tot satul, ba ca in atitia ani de casnicie nici macar o mincare ca lumea n-a invatat sa faca, ca la celelalte treburi mai grele ale gospodariei, nici macar nu vrea sa se uite, ba ca i-a distrus fratele, din baiatul frumos si bun care a fost odata, n-a mai ramas decit un barbat in¬cruntat, artagos si total sub papucul ei, un am care doar atunci cind avea ceva la bord mai zimbea. “Sau poate ca cel mai mult a durut-o faptul ca amarita aia i-a zis in citeva rinduri stearpa, asta esti, o stearpa, ca n-au copii, tovarase capi¬tan. Si daca mai puneti si-un ton fonfanit la toate astea, poate ca nu sintem chiar asa de vinovati, tovarase capitan”, cum zicea Sandru, dupa ce celalalt, era deja la arest.
   - Dar cum arata Letitia asta, soldat?
   - O femeie din acelea cu broboada si sarace cu duhul, tovarase capitan, pe care le vezi ca intra in casa vre-unui vecin, se aseaza linga soba si incep sa indruge verzi si uscate si carora, daca le mai dai si un pahar, devin distractia serii, de-mi venea sa-l iau la palme pe Rusu. In rest, o balciza si laliie, vorba lui Ion Creanga, nepretuitul, caci numai cu ajutorul lui am iesit, cit de cit, cu obrazul curat, din casa lor.
   - De, mai soldat, eu v-am pus sa mergeti acolo?
   - Poate ca asa a trebuit, tovarase capitan. Poate ca m-am luat dupa Rusu. Cine stie? a zis Sandru, intorcind iarasi capul inspre fereastra.
   Si mi-i inchipuiam cum, iesiti ieri, in invoire, Sandru s-a oprit dincolo de poarta unitatii, a cules un pumn de zapada si topindu-l in palma a intrebat: "De-acum, incotro?". "La oras, la Arad. Ziceai ca ai o prietena acolo...", a raspuns Rusu. "Aveam o prietena. Acum o are altul" a raspuns Sandru, privind cum din zapada din palma, ii mai ramasese doar apa, care i se scurgea printer degete.
   - Scuze, a bombanit Rusu incheindu-si copca de la manta si incepind sa tropaie prin zapada. Ce zici de vinarsaria din sat? Poate ca dam si peste niste slanina si ceapa pe-acolo, ca tare mi-e dor.
   - Dar n-avem bani.
   - De-o jumate de tuica, avem.
    - Mie nu-mi plac lipituri, de genul asta, stii bine.
   - Da ce, mie imi plac? a ridicat celalalt, intr-un anumit fel, ochii spre prietenul sau.
    Si asta l-a clintit pe Sandru din loc. Pe drum, se pare ca Rusu i-a mai spus "N-am zis sa te lipesti. Tu stai locului, fa pe prostul daca vrei si las’ ca ma descurc eu". Ajunsi la vinarsarie, “o casa veche si doar cu o camera, undeva spre un cap al satului, tovarase capitan”, au cumparat de la taranul care era la rind cu fiertul, cite un pahar. Era plin de sateni, acolo. Se simtea si pe chipurile lor, ca sarbatorile de iarna sint pe aproape. Sandru s-a tras mai la o parte si, asezat pe o scindura care acoperea niste lazi cu borhot, “ am inceput sa beau incet, gindindu-ma ca nu mai imi amintesc bine, cum era in vacantele mele de copil, cind tata ma ducea uneori la bunici si chemat de rude sau prieteni, batrinul meu, intirzia uneori intr-o vinarsarie ca asta, doar ca erau altfel parca vremurile, decit acum”.
   Rusu, ciocnind cu fiecare dintre sateni, spunindu-le bancuri si rizind impreuna, i-a cam atras pe oameni in jurul sau. L-a privit, e drept, in citeva rinduri pe celalalt, dar vazindu-l cum tace, cum vrea sa taca, i-a dat pace. A raspuns unuia mai temator: “Da de unde, nene, nu-i agresiv, nu vezi ce faţa nevinovata are?” Dar mînat imediatde un gind viclean cit si de intuitia ca fiecare sat isi are o proasta, s-a apucat sa insire minciuni, cum ca Sandru ar fi dintr-o zona de munte necolectivizata, ca ar fi bogat nevoe mare, nu ca el, un amarit, colo, de pe Tirnava Mare. A ridicat apoi ginditor din umeri, tacînd o vreme. Pe urma, a început sa minta despre niste turme de oi, pe care familia lui Sandru le au, de cai, ba si de magarii pe care i-a vazut in fotografii, “ce sa mai vorbim de casa, de gradina, ori de celelalte acareturi”.
A mai ridicat o data din umeri, apoi, facind pe suparatul ca el nu poseda asa ceva, a dat paharul peste cap. I l-au umplut iarasi. Rusu a aratat cu capul si inspre colegul lui. Un tinerel cam de virsta lor, care era pe-acolo cu socru-sau, a întleles si i-a umplut si lui Sandru paharul. Cel care facuse pe tematorul, si-a asezat mai bine caciula tuguiata pe cap si s-a apropiat cu umarul de Rusu, intrebind din virful buzelor, citi frati are cel de pe lada.
   - Trei, a zis soldatul meu, pricepind imediat ca strategia lui de a incita spiritele si de a sugera ca Sandru ar fi bines a-si gaseasca o pereche, pentru casatorie, dadea roade. Asta e cel mai mic si singu¬rul neinsurat dintre ei.
   - Dar are vreo boala?
   - Platfus, a raspuns el batrinelului. Ca de-aia facem armata la constructii. Si nu prea stie carte…
Sandru l-a dojenit cu o privire. Rusu i-a raspuns cu o ridicare din umeri, un fel de “ na, ce vrei acum?” care desigur ca pentru ceilalti, a trecut, ca fiind cu totul altceva. Apoi Rusu a inceput sa-i dea mai departe cu laudatul “averii” celuilat “ mintind, asa, fara opinteli, tovarase capitan, de parca ar fi citit din ziar.” Paharele au inceput sa se umple tot mai des, “si cind ne-o fi mai rau sa ne fie ca si acuma”, unul a inceput cu un cintec, altul a continuat cu o colinda, “si poate ca asta a fost si o scuza pe care mi-am gasit-o mergind la veterinar, tovarase capitan. Mergeam la colindat, nu in petit, caci va spuneam ca eram cu gindul la alti ani. Recunosc ca paharele acelea mi-au dat ceva curaj. Sau indife¬renta.” Tigarile au inceput sa se termine tot mai repede, fumul din vinarsarie a devenit tot mai gros, vocile asisderea si se colinda in toata legea, cind sateanul cu caciula tuguiata l-a intrebat pe Rusu:
   - Da cu platfusul e grav?
   - Mai grav e cu tineretile, a ris Rusu. Nu-l vezi, nene, ca e barbat in toata puterea cuvintului? I-ar trebui si lui o nevasta. Nu cine stie ce. Poate sa fie si una mai pros¬tuta ca, sti si dumneata vorba aia, cu sacul si peticul. Numai de n-ar pati ca mine.
   Oamenii s-au aratat curiosi. Rusu s-a întors spre ei incepind sa-i minta ca luna trecuta “am fost intr-o permisie acasa” si impreuna cu un unchi, a ajuns in petite la o fosta colega de liceu, care n-a reusit la facultate, “dar care il are pe taica-sau, sef peste sefii de post de la noi”. Acesta a fost momentul cind taranul cu caciula tuguiata, a mai privit o data la Sandru si s-a strecurat pe usa afara.
   - La voi cu unchiul se merge la fete? a intrebat tinere¬lul.
    - La fete e una, in petit e alta, i-a raspuns, destul de dur, soldatul.
Dupa care, cu alt ton, le-a spus celorlalti: “Eu tata n-am. Si unchiul asta m-a crescut de mic”, dupa care si-a pus o clipa privirea in pamint si varsind citeva picaturi din pahar, ca sa fie si pentru morti, multi au bolborosit si ei acel “sa-i fie tarina usoara”. Rusu a baut din pahar. Tinerelul l-a intrebat, ca intr-un fel de impacare, daca se ia cu fosta colega.
   - Nu stiu, a raspuns el. Si o vreme, nu mai pot trece pe la ea, ca taica-sau imi rupe picioarele. 
   - De ce? s-au mirat oamenii. 
   - E vorba de un maior de militie, a inceput el sa povesteasca. Unchiul e prieten cu el. Cind am urcat la ei, credeam ca au terminat cu cina, dar nu era asa. Camere putine in bloc. Si strimte. Ne-au poftit sa ne asezam si noi, la masa din sufragerie, cu niste sarmale si vin pe ea. Stiau ca-mi scriu scrisori cu Anca, stiau ca am aflat ca tat-su i-a gasit de lucru la consi¬liu municipal, adica munca putina, bani destui. Se cam infiripasera discutii¬le: cind gat armata?, vreau sa fiu ajutat sa ramin militar?, ce am de gind sa fac dupa catanie?, ma rog, povesteam cind, deodata, s-a luat curentul...
   - Na!, au exclamat unii.
   Si cel de linga cazan, gazda, vazindu-l pe veterinar ca intra pe usa, adus de cel cu caciula tuguiata, l-a salutat. Au salutat si ceilalti. Unii s-au privit cu tilc, caci stiau ce cauta seful fermei zootehnice acolo. Stiau, cum in fiecare sat oamenii isi cunosc unul altuia necazurile si, unde se poate, se ajuta intre ei. Stia si Rusu, ca doar el a cam construit toate astea. Asa ca nu a asteptat ca taranul care la adus pe vetrinar, sa-i spuna de doua ori, la ureche, “ acum e momentul, du-l pe camaradul tau la domn doctor si pe cinste-ti spun, ca nu-ti va merge rau, cit stai pe-aici”. A aplecat din cap ca a inteles. L-a privit pe Sandru, ca sa vada cit a priceput din toate manevrele din jur si, intelegind de la acesta ca nu trebuie sa-si faca griji, “pentru ca intrasem in hora, tovarase capi¬tan”, a povestit mai departe cum mama colegei s-a grabit in alta camera, ca sa aduca o lanterna puternica si el, in loc sa aiba grija, pe intuneric, de un mîngîiat pe picioarele fetei, a avut grija de sticla de vin de pe masa.
  - Si?
  - Si trage pe gît, vere, dar cu grija, sa nu se auda, si-a continuat el povestea. Iar cind femeia a ajuns in sufragerie cu lanterna, maiorul a avut de rezolvat cea mai bizara enigma din cariera lui, de sef,  a sefilor de post.
   - Care? au vrut oamenii sa stie.
   - Cum a ajuns sticla, in mijlocul oalei cu sarmale?
   - Si cum a ajuns?, a intrebat seful feremei zootehnice.
   - Unchiul s-a prins primul, ca eu am baut pe intuneric si n-am mai nimerit locul unde fusese sticla, ci oala cu sarmale. Rusinat de isprava mea, m-a luat acasa zicind ca atita vreme cit imi place vinul, s-o las pe Anca in pace, a sfirsit el cu povestitul, vazind cum veterinarul s-a oprit in fata lui Sandru.
   - Hai sa vedem, daca si tu vei face la fel, a zis noul sosit.
Sandru parea ca se codeste. S-a ridicat de pe lazi dar a pus ochii in pamint si niste roseata i s-a strins in obraz. Veterinarul i-a intins mina.
   - Doar n-aveti fata de maritat? a intrebat Rusu.
   - Am o sora, a zis veterinarul.
   - Letitia, a zis careva. Fata de traba, de pe la noi…
   Palmele soldatului si a vetrinarului s-au strins, facind cunostinta, dar parea ca e vorba si de pecetluirea unui tirg. Dupa o clipa de tacere, satenii au vrut sa-i mai retina un timp acolo, dar seful fermei a scuturat din cap. Si mi-i inchipuiam cum au pornit prin inser¬are, cu inca citiva dupa ei, pe marginea soselei care imparte in doua comuna. Rideau, glumeau mai departe cu tinarul acela, sau ascultau cum incepea cel cu caciula sa se mire teatral de norocul care da asa, din senin, peste unii, ori despre faptul ca e foarte important e sa pornesti in viata, cu un ajutor linga tine, pe care un sef de ferma nu pregeta sa ti-l dea...
   - Dar si a unei directoare, ca si doamna, acolo, la scoala, cum a continuat incurajarile socrul tinerelului, cind au inceput sa urce pe o ulita in panta, rasuflind greu cei mai batrini dintre ei, dar gindind fiecare la ale lui.
Cind grupul s-a despartit ca sa ocoleasca un morman de zapada din drum, Sandru a apucat sa-l intrebe pe celalalt, daca isi dadea seama ce faceau.
   - Ai fost de acord...
   - Mi-a sarit betia…
   -Sa nu te-aud! a suierat Rusu, facind apoi in asa fel, ca atunci cind grupul s-a reunit, sa mai zica: Si-apoi, sa vezi tu peste ce mindrete de fata dai, ca toti sa auda îndemnul acesta.
   Mai la deal, pe aproape de casa veterinarului, satenii s-au despartit de soldati, cu scuze de genul “ vedeti domn’ doctor, eu si cu ginerele mai avem ceva de lucru, dar noroc sa va dea Dumnezeu” ori cu acel “ multimesc domn’ sef, nu intru, ca-s cam de mult plecat prin sat” cum a zis, citeva case mai sus, cel cu caciula, stringind apoi mina lui Rusu. Si, dupa ce si-au scuturat bocancii de zapada, in lungul cimentului din curte, cei doi soldati ai mei, s-au vazut intr-o camera pregatita la repezeala ca pentru oaspeti si cu o profe¬soara care ii servra cu de toate, “dar cu un zimbet pe buze tovarase capitan, ca al unei ospatarite care trebuia sa-si dea silinta”. Letitia sedea si zimbea. Tatal veterinarului a fost pus in capul mesei “si era ceva in jur, care m-a facut sa simt, prima data in viata, ca penibilitatea poate sa si doara”, cum a spus Sandru.
   - De !, am zis.
   Si-am auzit ca de la o vreme, privind tot ce se petrece in jur, a inceput sa simta ca mila, care pina atunci i-a dat tircoale, a inceput sa se transforme in sila. O sila fata de tot si de toate, dar mai ales fata de el insusi, asezat, asa cum se cuvine unui viitor mire, in celalalt capat al mesei si linga Letitia, care si-a tras de mult scaunul linga al sau. Vocea lui Rusu, tinind isonul veterinarului si amindoi unui casetofon, l-au asurzit. Imaginile unui televizor, caruia ii fusese oprit sonorul si care rasturna tot mai repede speech-ul conducatorului supremem, peste cap, l-au ametit. Falsele mirari, compasiuni sau bucurii pe care profesoara le juca, in functie de discutiile fiecaruia, l-au agasat. Felul in care Letitia se stringea tot mai tare in el, scuturata de fiorii dorintei, l-au ingretosat.
   Dar ceea ce la facut pe Sandru sa de prima data paharul peste cap, sa-si stearga cu dosul palmei gura si sa inceapa sa puna capat acestei mascarade, a fost privirea tot mai goala a batrinului, care cu fiecare privire în jor, parea ca se intreaba: la asta au ajuns? sa-si dea fratele, sora, afara din casa? “Apoi a plecat de-acolo, dar ca si batut, tovarase capitan”. Sandru a mai baut un pahar. Si tot pe nerasuflate. A facut imediat semn profesoarei,  sa opreasca televizorul. Cînd si casetofonul a tacut, “am zis ca o iau pe Letitia de nevasta, si-am pus paharul pe masa, dar cu gura-n jos, tovarase capitan”. Aceea s-a strins in el. Directoarea a inceput sa clipeasca des, veterinarul a ramas cu mîna in aer si Rusu, avea gura cascata de mirare, pina cind a inteles, dintr-o privire a celuilalt, ca trebuie sa fie atent. Dar , mai ales,  pe faza.
   - Cu o conditie, insa, a continuat Sandru. Incepind cu saptamina care vine, un nepot al meu, sa fie acceptat, prin transfer, la scoala din acest sat. 
    - Asta nu-i nici o problema, a raspuns veterinarul, pri¬vindu-si, in fuga, sotia. Ori nu crezi ca o directoare de scoala, are ceva putere, in astfel de probleme?
   - Cred, a zis Sandru. Dar trebuie sa stiti, ca vorbesc de un baiat mai deosebit. A facut o gramada de rele…
   - Doar n-o fi omorit oameni, l-a intrerupt veterinarul.
   A batut apoi aerul cu palma, in semn ca e vorba de o nimica toata. A pus iarasi mina pe paharul cu tuica si chiuind o alta poezioara de-a lui, a lasat sa se inteleaga ca totul e ca si rezolvat.
   - A omorit doar niste ciori, dar asta mai incoace, a continat Sandru. Pina cind sa traga cu pusca dupa ele, a facut insa o gramada de alte chestii. Eu vi le spun, ca sa n-avem discutii pe urma. E vorba de furt din avutul obstesc si tentativa de comercializare a obiectului furtului. A mai furat si din avutul personal al cuiva. E vorba de un unchi. Astuia i-a deteriorat si cinepa din gradina. O alta fapta, e distrugerea. A darîmat casa unei femei, pe numele de Irinuca. Cam astea ar fi, daca as mai adauga ca s-a preumblat, intr-o vara, gol-pusca, prin sat. Nu stiu daca faptul se numeste eshibitionism, dar lucrurile s-au petrecut intocmai.
   Auzind relatarea, doctorul parea ca se dezmeticeste. Surîsul de pina atunci al profesoarei, s-a transformat încet, ajungind de-acum o linie dreapta, tremurinda. Iar cind Rusu a prins din zbor ideea, a zis celuilalt sa fie cinstit, sa spuna tot, sa vorbeasca si despre faptul ca copilul a carui fapte le-a descries, a fost contaminat cu o bola lumeasca.
Directoarea s-a prins de spatarul scaunului. Din cauza strinsorii, incheie¬turile degetelor i s-au albit. Sandru a aprobat din cap, ca spusa celuilalt e adevarata, iar veterinarul si-a trecut palma peste fata, apasat, incit toti au auzit cum barba nerasa de citeva zile, se freca pe piele.
   - Si dupa toate astea, mai ti la el?, a intrebat apoi.
   - Da.
   - Dar ce virsta are baiatul? a intrebat directoarea.
    Sandru a incruntat putin sprincenele facind un calcul. Apoia a zis ca e vorba de un copil de vreo 12-13 ani.               

   Directoarea s-a simtit imediat nevoita,  sa se aseze pe o dormeza. Veterinarul a golit un pahar de tuica si apoi a inceput s-o lalaiasca, zicind ca, totusi, n-ar fi nici o problema cu acel transfer, doar ca s-ar prea putea ca parintii sa-l vrea pe Iustin Sandru si pe Letitia,  in satul cu turme de oi si nu departe de casa. Dar, oricum, daca nepotul e in impas, vor face ei tot posibilul ca sa-l scoata, cumva, la liman.
   - In nici un caz!, a strigat directoarea, cu toate semnele discrete pe care sotul incerca sa i le faca. Un asemenea element, in scoala pe care eu o conduc, n-are ce cauta!
   Era rosie la fata “ si, va rog sa ma credeti, tovarase capitan, acesta a fost singurul moment cind mi-a placut de ea”, cum a zis soldatul Sandru. Dar pina la poarta,  i-a condus Letitia si macanitul cîtorva rate. Nu era nici vesela, nici trista. Le-a spus celor doi soldati, sa mai treca pe la ea. 
   - Dar, spune-mi, soldat, chiar ai un asemenea nepot? am intrebat.
   - Vorbeam despre o pupaza din tei, tovarase capitan. Despre niste cirese furate. Vorbeam despre Ion Creanga, a raspuns el, si a intors iarasi, jenat, capul spre fereastra.
   Am simtit ca-mi pica fruntea in palma. L-am trimis si pe Sandru,  dupa celalalt, la arest. Apoi a venit ea. Si vrea sa stea de vorba cu cei doi. Sa se “convinga de ceva”, imi ziceam, aprinzindu-mi o noua tigara. Cu ea intre buze, am pus mina pe telefon, cerind la punctul de control a unitatii noastre, unde directoarea astepta un raspuns. Mi-a raspuns caporalul de serviciu. I-am cerut sa mi-o dea la telefon.
   - E bai, i-am spus femeii.
   - De ce?
   - Cei doi, au intirziat, aseara, dintr-o invoire, i-am zis. Sint pedepsiti cu arest. Nu-i puteti vedea acum. Mîine însa, pedeapsa le expira. Aveti ocazia sa stati de vorba cu ei, pentru ca fac parte din plutonul care o sa lucreze la largirea salii de sport, de la scoala din sat. O luna, o sa-i puteti întilni zilnic. Unul dintre cei cautati de dumneavoastra, e comandantul de pluton, care conduce lucrarile. Sandru se numeste.
   - Asta era! a exclamat ea.
   - Care?
   - Am simtiti eu ca nu-i vorba de un analfabet, a raspuns directoarea. Ca nu e prostul satului, cum se dadea in vinarsarie…
   Cu astea spuse, am auzit-o inspirind lung, atit de lung, încît vocile celor doi militari de la poarta, care vorbisera mereu in surdina, au inceput sa taca. Pe rind. Apoi am auzit rîsul ei. N-am putut sa-mi dau sema daca era vorba de o descarcare nervoasa, sau de un ris cu pofta, pentru ca dupa citeva hohote, mi-a inchis telefonul. Am întors si eu capul spre fereastra. Am vazut-o parasind punctul de control, dar era prea departe ca sa-mi dau sema daca rîsul acela îi scutura corpul,  sau frigul de afara. Cert e ca a pornit, pe jos, spre sat.

Vizualizări: 447

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Aprilie 27, 2013 la 9:12pm

Da, e un text echilibrat, bine întocmit. Și nici nu-i chiar de mirare că n-a fost publicat în anii 70, nici în 80, tot d-aia. Cunoaștem... Bine că-i bun! Felicitări.

Comentariu publicat de HELENE PFLITSCH pe Aprilie 26, 2013 la 3:21pm

Ufff, revistele. 

Am citit cu placere.

Comentariu publicat de Claudia Cioca pe August 3, 2012 la 10:19pm

Citit cu mare placere. Astept si urmatoarele

Comentariu publicat de Viorel V. Langa pe Iulie 24, 2011 la 9:57am

         Fluiditatea naraţiunii ne introduce, gradual şi profund, fermecător efectiv, în atmosfera cazonă autohtonă tipic antedecembristă, iar povestirea, un recviem egalmente izbutit şi intempestiv, permite o lectură rapidă, continuă şi acaparantă.                                                             

         Aşteptăm de la autorul Ovidiu Dan, prozator şi publicist  impus deja pe scena literară, şi incursiuni în actualitea policromă.

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor