M-am trezit înainte să sune ceasul. Am ştiut imediat că n-o să mai pot închide ochii la loc, aşa că m-am ridicat din pat şi am umblat ameţit până la baie. De când cu ameţeala asta, care mă ţine de câteva zile, nu mai simt nevoia să mă îmbăt. Să fim de la început înţeleşi: nu-mi place să umblu beat, nu mă bat cu pumnii în piept că pot să duc nu ştiu câtă băutură pe picioare şi prostii de astea. Doar că îmi plac discuţiile care se nasc uneori în jurul unei sticle cu băutură. Eul ţi se dizolvă aproape complet şi dezinhibarea lasă loc unor confesiuni de-a dreptul geniale. În sfârşit, n-am să intru în detalii despre apropiere, libertate, râs. Suntem tineri.

Am văzut pe faţa mea în oglindă că nu va fi o zi ca oricare alta. Nu pot să spun că lucrul ăsta m-a încântat. Urăsc schimbările. Până-ntr-acolo încât am ajuns să stau înţepenit la televizor în loc să-mi schimb poziţia. Îmi plac lucrurile cu care m-am obişnuit, zilele cu care m-am obişnuit, oamenii cu care m-am obişnuit, băutura cu care m-am obişnuit. Îmi place să spun "futu-i...", aşa, fără nicio legătură cu subiectul.

Spuneam că am simţit că nu va fi o zi ca oricare alta. În primul rând, nu puteam să ţin ochii larg deschişi. Aveam pleoapele căzute ca unul care doarme în picioare şi nu aveam nicio explicaţie logică pentru asta. Nu eram mahmur, nici bolnav. Paradoxal, nici adormit. Dimpotrivă, treaz lumină. Apoi, drept între sprâncene , aveam trei riduri adânci pe verticală. Dar n-aveam timp să stau să le admir, autocarul meu pleca peste puţin timp iar drumul ăsta trebuia făcut, futu-i. Chiar nu mai suportam s-o aud pe maică-mea întrebându-mă când merg după diploma de licenţă.

Am plecat din casă cu un fel de curaj căruia nu-i găseam niciun sens. Am fugit puţin până-n autogară ca să mă încălzesc. Dimineaţa devreme, când fugi cu ochii mijiţi spre autogară, deşi autogara e ultimul loc unde ai vrea să ajungi, când aerul e răcoros şi te pişcă de parcă ai toată faţa tăiată cu lama, când nu întâlneşti pe nimeni să-i ceri un foc ori să-l întrebi dacă a văzut meciul de ieri, parcă  te simţi deodată cel mai nenorocit om de pe faţa pământului, deşi eşti om întreg, cu două mâni, două picioare, eşti tânăr şi sănătos şi toată viaţa înainte. Dar, nevrednic poate de lumina zilei, te simţi cu atât mai nenorocit cu cât conştientizezi că-ţi lipseşte un motiv cu adevărat întemeiat să te simţi astfel.

 Abia când s-a pus autocarul în mişcare m-am relaxat. Îmi place să fiu pe drum. Nu-mi plac plecările şi sosirile, îmi place drumul. Pe geam imaginile se derulau când mai repede, când mai încet, după cum mergea autocarul. Uneori se opreau pentru scurt timp. Cam aceleaşi lucruri. Blocuri, oameni, magazine. Apoi case, garduri, oameni. Pe urmă mai apăreau şi câmpuri cu maci. Uneori câte-un câine strivit pe şosea. Nu mă uitam atent, dar îl vedeam. Câteva minute după aceea mă întrebam cum e moartea. Fără să mă tulbur din cale-afară.

Am făcut un scurt popas, undeva prin apropierea Buzăului. Am intrat în vorbă cu un individ mic şi slab. Se ducea la Fundeni. Avea un mic diplomat pe care nu-l lăsa deloc din mână şi în timp ce îmi explica de nu ştiu ce analize medicale, eu mă întrebam dacă îşi pusese în diplomat pijamale şi periuţă de dinţi. El mă privea suspicios. Mi-am scos atunci din buzunarul de la geaca de blugi ochelarii negri de soare. În apropierea mea un individ cu căşti în urechi a izbucnit în râs. Probabil asculta ceva nostim, doar nu râdea de mine, chiar dacă arăt ca un imbecil cu ochelari. Am o frunte enormă, de şapte palme, eu şi Ştefan cel Mare. Şi un nas gigantic. Ca Depardieu. Altfel, chipeş în felul meu, ce să zic, genul carismatic.

 

Nu s-a întâmplat nimic notabil până când am ajuns în Bucureşti.  Am coborât la Gara Obor. Nu mi-am putut cumpăra bilet de tramvai pentru că nu mai există aşa ceva. Acum se circulă cu o cartelă. Evident că mi-am încărcat-o doar cu două călătorii, dus-întors. N-am avut chef să intru imediat în facultate. Am rămas în Cişmigiu. Soare, copii, porumbei. Şi oameni. Inconsistenţi. N-am înţeles niciodată de ce porumbeii sunt folosiţi drept simbol al păcii, purităţii şi chiar iubirii, "se iubesc ca doi porumbei", pentru că mie păsările astea îmi par stupide rău. Au acelaşi aer nătăfleţ al găinilor. Foarte mulţi "turişti" în Cişmigiu. Dorm pe bănci sau sub câte-o tufă, la umbră. Mereu am fost ameninţat că ajung în stradă dacă nu învăţ. Am învăţat. Dar nu văd care-i diferenţa. Nu ştiu la ce mi-ar folosi diploma de licenţă. Numai mama mai poate crede că-i pasă cuiva. Şi apoi de ce le este lor rău în stradă?  Se lăfăie în tot soarele şi verdele ăsta iar alţii-s închişi prin birouri. Sunt ca sub o anestezie care nu şi-a făcut pe deplin efectul. Continui să văd, să aud, dar nu pot să deschid larg ochii, nici să-i închid. Aştept să mă obişnuiesc.  Doar că eu sunt curios ca o babă proastă. Îmi place mie să mă fixez cu privirea de ceva. Sunt în stare să contemplu un bilet de autobuz jumătate de oră. Citesc ce scrie pe el, iau literă cu literă şi văd cum se formează încet cuvântul cu fiecare literă adăugată, apoi inspectez alene hârtia, o frec uşor cu degetele, să-i simt textura, culoarea hârtiei mă face să caut asociaţii cu alte chestii de aceeaşi culoare, uneori mă prefac că-mi şterg ceva pe obraz ori că mă scarpin pe vârful nasului ca să miros acel bilet. M-am găsit  să dau exemplul ăsta cu biletul de autobuz tocmai acum când biletul nu mai există. Dar e uluitor, dacă stai să te gândeşti bine, că lucrurile chiar există. În Cişmigiu fiind, mă cuprind un fel de efuziuni lirice. Vreau să ţin ochii deschişi, să deschid cu adevărat ochii şi să privesc până în fundul pământului şi al oceanului, să privesc oamenii în ochii, în străfundul corneei lor, să-i ţintesc cu privirea până văd tot ce văd ochii lor, până ei ar vedea tot ce văd eu. Şi câinii s-ar opri din lătrat când aş trece printre ei privindu-i atent, atent. Mă gândesc la corpul meu cum mă poartă după el ca un câine credincios. Are amintirile lui şi propria lui vedere. Mă gândesc la corpul meu şi mă mir a nu ştiu câta oară că îmi este atât de apropiat şi atât de străin în acelaşi timp.

- Hei, nu adormi aici!

Nu ştiu de unde a apărut. S-a aşezat lângă mine pe bancă şi mă zgâlţâie de umăr. E aproape blondă şi fragilă ca o puştoaică de 12 ani. Habar n-am dacă o cunosc.

- Nu dorm.

- Nu dormi pe naiba, sforăiai de-a dreptul!

- Cine, eu?

- Tu, cine altcineva, mai e cineva pe lângă noi?

- Ne cunoaştem de undeva?

E scundă şi agilă, poartă o rochie plină de flori de câmp şi câţiva pistrui în decolteu şi pe umeri. În sandale, degetele-i de la picioare se mişcă ritmic şi nervos.

- Nu ne cunoaştem, evident.

Îmi dau ochelarii jos de pe nas şi îmi simt cele trei riduri dintre sprâncene adunându-se mănunchi.

- Şi ce, dacă oamenii nu se cunosc, nu pot vorbi între ei?

- Sigur că pot. Doar că mă miram şi eu de ce...

- Pentru că adormisei aici şi m-am gândit să te trezesc. E prea plin parcul de oameni care dorm, nu vezi?

Şi braţul ei descrie un semicerc larg prin aer, parcă vorbeşte cu toată lumea şi cu nimeni în mod special.

- Da, s-a încălzit, e o zi foarte bună să dormi pe o bancă în parc.

Nu râde. Nu i se pare o glumă reuşită. Îmi ia ochelarii de soare din mână şi îi duce în dreptul ochilor fără să privească atent prin ei, ci mai curând la ei. Îi şterge apoi cu poala rochiei, dezvelindu-şi genunchii rotunzi, întunecaţi.

- Sunt foarte prăfuiţi, cred că nu vezi nimic prin ei, îmi aruncă un reproş scurt în timp ce mi-i înapoiază.

- Nu văd foarte bine nici fără ei oricum.

Şi tot nu râde. Şi nu ştiu de ce mai pierde vremea cu mine.

- Vrei să vii cu mine la un medic?

Cred că pentru prima oară azi ochii mei se deschid larg.

- La un medic veterinar vreau să zic. Mi-am dus câinele să-l eutanasieze. Era foarte bolnav. N-am putut să stau să-l văd cum îl omoară. Dar acum trebuie să mă duc să-l iau, vreau să-l îngrop undeva aici, în Cişmigiu. Mă ajuţi?

- E departe?

Întreb ca să fac pe interesantul. Ar putea spune că-i la capătul lumii că tot aş merge.

- Nu e foarte departe.

- Şi în ce-l luăm? Ai o geantă, un sac, ceva?

- Nu m-am gândit. Cumpărăm o sacoşă. E un câine mic.

Pornim. Mă ţin după ea ca o umbră. Merge repede şi foarte hotărâtă. Vântul îi umflă din când poala rochiei. Are picioare frumoase.

Se opreşte la un chioşc. Cumpără o sacoşă. Îşi mişcă foarte mult mâinile pe lângă corp atunci când păşeşte. Şi nu-mi spune nimic, de parcă nici n-aş fi.

Am ajuns în faţa cabinetului. Nu ştiu dacă vrea să intru cu ea să luăm câinele sau s-o aştept afară. Ea nu zice nimic. Deschide uşa şi o ţine larg deschisă fără să intre. Atunci eu o împing uşor înainte şi intru după ea. În sala de aşteptare nu-i nimeni. Aerul e greu ca după o crimă. Ea păşeşte de-a lungul sălii ca spre altar. Bagă capul pe uşa cabinetului şi o aud întrebând:

- Bună ziua, am venit după câine, cel eutanasiat...

- Teckelul?

- Da.

- Intraţi şi-l luaţi. Vi l-am pus aici, într-o cutie.

Ea intră. Şi nu mai aud mare lucru pentru că închide uşa în urma ei. M-aştept să iasă din clipă în clipă. Trec cinci minute. Alte cinci. Apropii urechea de uşă. Nimic. Bat la uşă uşor. Nimic. Apăs clanţa. Uşa nu se deschide.

- Hei, te-aştept aici, ai uitat? strig oarecum indignat.

Apăs iar clanţa uşii. Mă izbesc cu putere în uşă. Veterinarul ăsta coace ceva acolo, prea e linişte. Şi ea, cine o fi ea? De ce m-o fi cărat după ea dacă oricum avea de gând să se închidă cu veterinarul în cabinet?!

Sau Dr.Killer i-a făcut vreo injecţie şi ei...?

În cele din urmă uşa cedează. Noroc că era o uşă veche din lemn, cu una de termopan nu ştiu dacă m-aş fi descurcat.

Cabinetul arată de parcă nimeni nu a intrat de foarte multă vreme în el. Peste ordinea suspectă  zace un strat de praf gros de o palmă. În încăpere mai este o uşă care dă spre baie, iar o alta care probabil dă în vreo magazie sau în stradă ori cine ştie în ce magazie dubioasă.

Deschid mai întâi uşa de la baie. Nimeni. Merg apoi la uşa cealaltă. Acolo dau peste ea. Stă ghemuită într-un colţ, are genunchii strânşi sub bărbie şi cutia, în care probabil zace câinele mort, în faţa ei.

- Ce se întâmplă aici? Ce faci? Şi unde e doctorul? De ce stai aici?Futu-i...

- O să ţi se pară o nebunie, dar pe doctor l-a strigat cineva la geam. El s-a dus acolo şi nu ştiu ce s-a întâmplat, a ieşit pur şi simplu pe geam...Mi s-a părut că a fost ...ca un fel de răpire. Mi-a fost frică să mai ies, mă gândeam că aş putea păţi acelaşi lucru...

- Ce tot spui? Cine să-l răpească pe veterinar? Şi de ce?

- Habar n-am. Îşi spun doar că s-a întâmplat ceva ciudat.

- Eu zic să plecăm de aici. În cutia asta e câinele tău?

- Nu ştiu. N-am avut curaj să mă uit.

- Vrei să mă uit eu?

- Da, te rog...

Ridic uşor capacul de carton. Înăuntru e corpul unui câine care încă miroase a câine.

- Era un şoricar maro?

- Da. Un teckel.

- El e. Hai să mergem în Cişmigiu. Dar ia stai puţin, nu înţeleg ceva. Uşa de ce era închisă? A trebuit să o sparg ca să intru.

- După ce doctorul a dispărut, am închis iute fereastra şi uşa. Şi m-am ascuns în magazia asta cu medicamente. Nu m-am mai gândit şi la tine, iartă-mă.

- Ce tâmpenie...Şi praful? Ce-i cu tot praful ăsta peste tot?

-  Asta nu ştiu. Nu era când am venit mai devreme şi am lăsat câinele.

- Hai să ieşim mai repede de-aici.

Îi întind o mână şi o ajut să se ridice şi plecăm grăbiţi. Punem cutia în sacoşă şi mă ofer să o duc eu dar ea nu vrea să mi-o dea. Zice că măcar aşa să mai fie puţin cu câinele ei.

Maşinile zumzăie pe stradă, e foarte cald şi mobilul îmi sună întruna în buzunarul de la geacă pe care-o ţin atârnată pe degetul arătător. Ştiu că e mama, vrea să ştie dacă am luat dimploma. N-am luat-o, umblu ca nebunul după un câine mort  să-l îngrop în Cişmigiu. Cel puţin asta cred  că mi se întâmplă, dar nu sunt foarte sigur pentru că nu pot să deschis ochii prea bine.

- De ce nu răspunzi la mobil? Poate cineva are nevoie de tine...

- Ca să mai îngrop un câine sau de ce?

- Poate să fie vorba de ceva şi mai rău de atât.

- Nu eşti foarte optimistă.

- Ba da. Am doar o zi pesimistă pe an. Din nefericire m-ai cunoscut chiar în această zi.

Zâmbeşte. Străluceşte ca un ciob de sticlă pe fundul unui râu plin de mizerii. Iar eu o privesc cu pleoapele căzute şi tot văd cum străluceşte.

- De ce eşti tu singură într-o zi ca asta? N-a fost nimeni care să te ajute în...povestea asta cu câinele?

- N-am vrut să chem pe nimeni. Am vrut să fac asta cu cineva străin căruia să nu-i pese prea tare de moartea câinelui meu. N-am vrut să-i dau atâta importanţă morţii, înţelegi?

- Cred că da.

- Uite, vreau să-l îngropăm acolo, chiar sub copacul ăla.

- E plin de lume...Şi cu ce săpăm?

- Uff, da..Nu avem cu ce. Vrei să-mi spui cum te cheamă?

- Narcis. Dar ce importanţă are?

- Narcis, vrei să săpăm cu mâinile? Era o întrebare pe care am simţit că trebuie să ţi-o pun rostindu-ţi numele...

- Mda, te-ai gândit că dacă îmi rosteşti tu frumuşel numele, eu m-apuc de scrijelit cu unghiile pământul...

-Cam aşa ceva. Am putea căuta pe undeva o lopăţică, dar nu simţi câteodată nevoia să răscoleşti pământul cu mâinile goale?

- Sincer să fiu, nu.

- Hopa, cred că l-am văzut pe veterinar.

- Răpitul? Unde ?

- Uite-l acolo, fumează pe banca aia.

- Să ne ducem să-l întrebăm ce s-a întâmplat.

- Nu vreau. Mi-a omorât câinele.

- Nu fi copil, poate are nevoie de noi.

- Nu sunt. Dar pare în regulă, de ce să mergem?

- Eu merg. Trebuie să-l întreb ce s-a întâmplat.

O las scormonind pământul cu seninătatea cu care şi-ar face patul. Doctorul fumează şi priveşte în gol în timp ce învârte pe arătătorul mâinii stângi un inel pe care atârnă multe chei şi cheiţe.

- Domnule doctor, vă rog să-mi spuneţi ce s-a întâmplat în cabinetul dumneavostră. Eram cu o prietenă, venise după câinele ei, pe care dumneavoastră l-aţi....

- Nu s-a întâmplat nimic. O cunoştinţă de-a mea m-a rugat să vin repede să-i dau o mână de ajutor. Am fugit pe geam pentru că am vrut să economisesc timp. Uşa de la intrarea în bloc se deschide foarte greu, aţi remarcat?

- Să înţeleg că aţi reuşit să ajungeţi la timp, era ceva urgent...?

- Da, am ajuns la timp. De asta îmi permit acum să mă odihnesc puţin.

- Nu înţeleg un lucru, domnule doctor. Ce era cu tot praful ăla din cabinetul dumneavoastră?

- Asta m-am întrebat şi eu mereu. De ce se lasă aşa repede praful după plecarea mea.

- Îmi puteţi da şi mie o ţigară, vă rog?

- E ultima. Pot să-ţi dau să tragi câteva fumuri dacă vrei...

- Nu, lăsaţi...Mai bine plec. Şi eu am de ajutat pe cineva.

- Cum doreşti...

Dar fata cu câinele mort plecase. Nu ştiu dacă reuşise să-l îngroape singură sau se răzgândise în privinţa locului ales şi plecase în căutarea unui loc mai bun. Am răscolit tot parcul dar n-am găsit-o. Îmi lăsase un bilet acolo, sub arţar, pe care-mi scrisese "Nu dormi !"

Mă gândesc să nu mă întorc acasă în seara asta. Poate mâine îmi ridic şi diploma. Poate mâine o să pot ţine iar ochii deschişi, fiindcă nu ştiu, futu-i, ce-a fost cu ziua asta. S-ar putea totuşi ca viaţa să fie în altă parte, cum am citit undeva, dar nu mai ţin minte unde.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 104

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de dinu deleanu pe August 22, 2011 la 4:54pm
sa mai scrii,eu de abia astept sa mai citesc :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor