Orasul nostru este cunoscut in toata lumea. Despre Aleea Mare cu Castani au auzit pana si imparatii cei luminati de la capatul pamantului. Vara, cand organizam pe Alee concursuri de trotinete sau de role, sosesc aici o multime de printi si de printese, din toate colturile lumii. Ei se imbraca la fel ca noi toti – cu pantalonasi scurti si cu tricouri – ca sa poata lua parte la intreceri nestiuti de nimeni.

            Iarna, Aleea Mare cu Castani este complet alba. Chiar si atunci cand in restul orasului nu ninge, Aleea se umple peste noapte, ca prin farmec, de zapada. De multe ori, in iernile uscate, lipsite de zapada, strainii vin in orasul nostru ca sa admire minunea: castanii golasi le zambesc tuturor cu crengi stirbe si incarcate de nea proaspata. Sub poala lor, noi facem partie de saniute sau ridicam oameni de zapada cu nasuri din morcovi, in vreme ce in centrul orasului nu a cazut inca nici macar un fulg.

            Asa-i orasul nostru. Avem multe lucruri care te-ar umple de mirare. Avem insa si lucruri care te-ar putea speria, daca ai fi unul dintre copiii aceia fricosi. Ma gandesc chiar ca ar fi mai bine ca cei mai speriosi sa nu mai continue povestea. Cititi-o pe urmatoarea.

            Voi, cei care ati mai ramas, veti afla imediat despre Oamenii-cu-Doua-Feţe. Pana saptamana trecuta, orasul nostru era impanzit cu asemenea personaje. Oamenii-cu-Doua-Feţe erau la fel cu noi, toti ceilalti, pe dinafara. Dupa nimic nu-i puteai recunoaste. Iar asta nu era bine deloc. Multe incurcaturi s-au mai produs in oras din pricina lor. Pur si simplu erau mincinosi, vicleni, rautaciosi si nu puteai sa ai pic de incredere in ei. Numai ca toate acestea le aflai atunci cand era deja mult prea tarziu.

            Cel de-al doilea chip si-l purtau la spate, pe sub par. Daca ti-ai fi trecut degetele prin pletele unui Om-cu-Doua-Fete, atunci ai fi intalnit acolo nasul si gura, si ochii pe care si-i tineau intredeschisi. Acest al doilea chip al lor nu se arata niciodata la lumina zilei, ci numai dupa lasarea intunericului, si numai atunci cand de fata erau doar Oameni-cu-Doua-Fete. Unii dintre noi i-au pandit nopti in sir, atunci cand lucrurile incepusera sa devina foarte grave in oras, si au reusit sa-i zareasca in timp ce-si schimbau fata. Ei povestesc ca cel de-al doilea chip seamana intr-un mod tare ciudat cu primul, numai ca este foarte urat. Trasaturile fetei par a fi aceleasi, dar sclipirile rautacioase din ochi si zambetul batjocoritor ii fac sa arate infiorator.

            Acest al doilea chip al Oamenilor-cu-Doua-Fete cunostea mestesugul de a schimba intelesul cuvintelor. Noaptea se adunau toti in afara orasului, faceau un foc la marginea padurii si tineau sfat in jurul lui:

-Sa dam cuvantului „frumusete” un inteles nou! spunea unul dintre ei.

-Da, sa insemne si „hidosenie”, ii raspundea altul.

-Sa schimbam si cuvantul „drept”, propunea careva.

-Da, da! se entuziasmau ceilalti. Sa insemne si „drept” si „stramb”.

-Dar „harnicie”?

-Sa fie „lenevie”, raspundeau toti in cor, cu o bucurie rautacioasa.

-Si „adevar”?

-Sa fie si „minciuna” si „adevar”, amestecate.

Vedeti, dar, cu ce se indeletniceau noapte de noapte Oamenii-cu-Doua-Fete.

            Curand, orasul se transfoma intr-un haos de nedescris. Nimeni nu se mai intelegea cu nimeni. Din cauza incurcaturilor ivite, fiecare se certase cu fiecare, si bucuria se ascunsese intr-un pod de casa veche, speriata foarte tare de fetele incruntate ale oamenilor. Concursurile de trotinete si de role de pe Aleea Mare cu Castani incetara, iar imparatii din cele patru colturi ale lumii isi chemara grabnic printii si printesele acasa, speriati de cele ce se petreceau in oras.

            A fost inceputul unei perioade de grele incercari pentru noi. Nimeni nu voia sa mai aiba de-a face cu vreun locuitor al orasului. Din pricina ca intelesul cuvintelor noastre era amestecat si schimbat, incepusem cu totii sa semanam cu Oamenii-cu-Doua-Fete. Eram rautaciosi, mincinosi si tare vicleni, nu mai iubeam nimic si absolut nimeni nu mai gasea vreun prilej de bucurie atunci cand infloreau castanii. Nu era deloc frumos, va spun. Dar noi pe vremea aceea nu ne dadeam seama de toate acestea. Oamenii-cu-Doua-Fete cucerisera orasul, pusesera stapanire pe el si pe noi toti, si situatia parea a fi definitiva.

            Salvarea noastra a venit tot din partea cuvintelor. Ele, sarmanele, nu au mai putut suporta umilintele la care erau supuse zilnic. Cuvantul „hotarare”, impreuna cu cuvintele „demnitate” si „curaj” au organizat un consiliu la care au poftit pe toate celelalte cuvinte. Aleea Mare cu Castani se umpluse in noaptea aceea de un popor neobisnuit si foarte numeros. Toate bancutele de pe alee erau ocupate pana la ultimul loc de fel si fel de fiinte, care mai de care mai ciudate. Puteai vedea pe Zambet, care era pur si simplu o gura zambitoare, cam de inaltimea voastra. Puteai vedea pe Curiozitate, care era o pereche de ochisori deschisi mari-mari, tinandu-se de mana si privind in toate partile, sau puteai vedea pe Mandrie – un paun frumos, cu coada infoiata toata. Venise si Poveste – o batranica simpatica urmata pretutindeni de o ceata de ţânci care-i sorbeau vorbele din gura. Venise si Obraz, care chiar era un obraz obisnuit, doar ca avea proprii lui ochi si propria lui gura; venise Tacere – un pestisor auriu pe care-l puta intr-un bol de sticla un prieten al lui, cuvantul Ajutor.

            Castanii de pe alee facusera roata in jurul poporului pestrit al cuvintelor, aplecandu-si coroanele pentru a-l apara de urechile iscoditoare ale Oamenilor-cu-Doua-Fete.

            Primul vorbi, desigur, Hotarare:

-Viata noastra in acest oras a devenit de nesuportat, a spus el, de cand acesti monstri pe care-i numim Oameni-cu-Doua-Feţe ne-au schimbat intelesul! Nu putem sa stam cu mainile in san si sa lasam un intreg oras sa ne batjocoreasca!

-La arme! La arme! Sa-i provocam la lupta! sarira imediat Razboi si cu Necugetare. Sa le retezam nasurile ascunse la spate, sub plete!

-Potoliti-va! le spuse Intelepciune, un cuvant care intotdeauna aparea acolo unde era nevoie de el. In lupta ar putea fi schilodite sau chiar ar pieri multe dintre noi – cuvinte folositoare dar lipsite de aparare, asa cum este Zambet sau Poveste. Tu, Razboi, fa bine si nu te mai gandi numai la tine. Sa-l ascultam pe Hotarare.

-Multumesc, sora Intelepciune, spuse Hotarare. Batalia nu este o solutie pentru situatia in care ne aflam. Chiar daca ii vom invinge pe Oamenii-cu-Doua-Feţe, intelesul nostru ar ramane tot schimbat, iar locuitorii orasului nu-si vor mai aminti niciodata ce inseamna „frumusete” sau „prietenie”. Trebuie sa-i ajutam sa redescopere sensul cel adevarat al fiecaruia dintre noi. Numai atunci, Oamenii-cu-Doua-Fete ar fi cu adevarat si pentru totdeauna invinsi.

-Cum facem asta? intrebara intr-un glas Nadejde si Speranţă, prietenii nedespartiti.

-Ce spui, Idee? intreba Hotarare pe cuvantul care semana cu un bec aprins. Cum facem asta?

-Singurul lucru care-mi trece acum prin filament, spuse Idee, este sa ne incolonam si sa pornim cu totii la Zana Vorbuliţă. Dupa cate o cunosc eu, ne asteapta deja.

            Zis si facut. Cuvintele pornira, doua cate doua, supravegheate de Disciplina si conduse de Curaj, spre Biblioteca Centrala din mijlocul orasului. Acolo, pe cel mai inalt raft, intre copertile aurite ale celei mai pretioase si rare carti din biblioteca, isi avea salasul ei Zâna Vorbuliţă. Cuvintele toate intrara si se inchinara, asteptand apoi tacute sa vorbeasca Zâna.

-Ati sosit, spuse ea cu glasul bland, dupa ce fiecare isi gasise un loc. Va asteptam. Stiu ce se intampla in oras, si am suferit alaturi de voi de la inceput. Ati facut foarte bine ca nu ati pornit razboi impotriva celor care v-au facut atata rau. Ai avut multa dreptate, Intelepciune. Situatia nu s-ar fi rezolvat. Acum, pentru ca sunteti aici cu toatele, vom face asa: nu va veti mai intoarce in oras. Va voi ascunde in paginile cartilor si veti sta acolo, tacute si cuminti, pana cand locuitorii orasului va vor gasi si va vor invata din nou. Redescoperindu-va cu truda, va vor afla adevarata valoare, si nu se vor mai lasa amagiti niciodata de nimeni, fie ei Oameni-cu-Doua-Fete ori alte aratari.

Si Zâna Vorbuliţă ascunse cuvintele intre paginile cartilor. Peste oras, chiar de a doua zi, se lasa linistea. Nimeni nu mai putu rosti nici macar un „buna dimineata!”. Nedumeriti, am iesit cu totii pe strazi, incercand sa cerem ajutor unii de la altii. Dar ajutorul nu avea de unde veni: cu totii eram la fel, lipsiti de cuvinte si speriati.

            Cand am inteles ca napasta s-a abatut asupra intregului oras, ne-a cuprins panica. La cabinetele medicale se formasera cozi interminabile, iar farmaciile erau luate cu asalt de aceia care sperau sa rezolve problema cu antibiotice. Spre seara, obositi, ne-am mai linistit putin. Mi-amintesc si acum – si cred ca intotdeauna imi voi aminti – de acea prima noapte de tacere.

            Pe cei mici, mamele i-au trimis la culcare. Cel mai greu de suportat erau lacrimile care se scurgeau pe obrajii copiilor, intr-o liniste nefireasca. Dupa ce am ramas numai noi, cei mari, ne-am adunat cu totii pe Aleea Mare cu Castani si am ramas acolo pana dimineata, umar langa umar. Niciuna dintre certurile, dusmaniile si rautatile dintre noi nu mai pareau a avea vreo importanta. Luna de pe cer si castanii din spatele nostru ne-au privit toata noaptea, iar noi toti ne simteam – intr-un mod foarte ciudat – rusinati de privirile lor. Ne certau, sau doar ni se parea? Cine mai stie? Eram mult prea tulburati atunci, pentru ca amintirile sa fie clare astazi.

            Ca urmare a acestei nopti petrecute pe Alee, parca ne-a cazut o perdea de pe ochi. Ne vedeam din nou unii pe altii asa cum ne stiam de demult, prietenosi, zambitori si bucurosi sa dam o mana de ajutor. Nu intelegeam inca unde ne-au plecat cuvintele, dar daca asa stateau lucrurile, eram cel putin fericiti ca ne avem unii pe altii: frati, surori, vecini, colegi sau prieteni, si ne suradeam pe unde ne intalneam.

            Se vede treaba ca, intr-adevar, un necaz este mai usor de purtat daca iti sta cineva alaturi. Iar noi eram alaturi, in acelasi necaz, un oras intreg! Povara parca nici nu mai era chiar asa de grea. Catre miezul zilei, chiar si castanii care ne certasera mut pana atunci pareau a fi mai prietenosi.

            Iar seara s-a produs minunea!

            In parc, un copil citea o carte!

            Ametiti de spaima si nedumeriti de toate cele ce ni se intamplu, dadusem cu totul uitarii cartile, singurele care puteau adaposti cuvintele fugite de la noi. Cartile – ele singure ne puteau ajuta sa ne gasim cuvintele, sa le deslusim intelesul si sa asezam lumea noastra la locul ei firesc, asa cum era inainte.

            De prisos sa va mai descriu cu cat sarg ne-am aplecat asupra paginilor si cu cat nesat sorbeam fiecare cuvintel scris. Ori de cate ori vreunul dintre noi descoperea vreun cuvant cu greutate, el era scris mare pe afise, apoi ramanea zile in sir lipit pe ziduri si pe garduri, pana cand si ultimul locuitor al orasului il afla. Am avut afise pe care statea scris:

ONOARE

ADEVAR

INCREDERE

Multe afise am avut, pentru ca multe cuvinte ni s-au parut a fi importante. Afisele le mai avem si acum. Le pastram la Biblioteca Centrala din centrul orasului, in sala cea mare, pe cel mai inalt raft, alaturi de o carte cu coperti aurii.

            In sfarsit, povstea mea se cam apropie de final. Acum totul este bine in oras. Nu ne-a fost deloc usor sa invatam de la inceput, cuvant cu cuvant, exact ca pruncii cei mici. Dar stiu ca ne-a fost invatatura de minte.

            Oamenii-cu-Doua-Fete au plecat singuri, fara sa mai astepte sa-i cautam si sa-i scoatem noi din oras. Se vede treaba ca luasera de frica, vazand cu cat zel ne pazim acum cuvintele.

            Concursurile au reinceput pe Aleea Mare cu Castani. Ieri a iesit castigator la trotinete un pusti de cinci anisori, pe care nimeni nu a reusit sa-l intreaca. Duminica avem concurs de role. Sa veniti si voi.  

               

Vizualizări: 117

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 30, 2013 la 5:30pm

Stiti fetelor cum sta de fapt treaba? De scris toti stiu sa scrie, doar au invatat la scoala, dar de scris asa cu adevarat poti scrie doar cand ai ceva a spune. Recunosc ca mi-au venit de-a lungul anilor multe idei de povesti si   povestiri, dar au ramas doar idei, oricat am incercat nu le-am putut materializa. Probabil ideile voastre au trebuit sa se coaca sa dospeasca, Simona spunea ca de mica scria carti in minte, noi doua Aurelia am ales scrisul ca pe o terapie, ca pe o arma de supravietuire. Indiferent de momentul ales noua ne face bine sa scriem, iar faptul ca cineva mai si citeste ceea ce am scris e minunat, iar daca mai vin si aprecieri atunci inseamna ca n-a fost degeaba! Frumoasa poveste buna atat pentru cei mici cat mai ales pentru cei mari... da o poveste pentru oameni mari, ai putea s-o trimiti spre citire in Parlament, poate isi aduc si ei aminte de cuvintele magice! :)

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 26, 2013 la 9:02pm

Mi-aţi uns sufletul cu câteva cuvinte, domna Aurelia. Mulţumesc. Au venit la momentul potrivit. Vă citesc cu mare drag, la rândul meu.

Comentariu publicat de ALBU AURELIA pe Octombrie 26, 2013 la 8:50pm

unii se nasc dintotdeauna scriitori, doar ca isi dau seama de acest har putin mai tarzior. Dar stii ceva, important este ca ai ales acest drum, care iti era de fapt predestinat!

Poate ca daca as fi aflat si eu ceva mai devreme ca imi place sa scriu, as fi facut mai multe eforturi in aceasta directie..dar si asa, nu ma dau in laturi sa scriu atunci cand muza imi da tarcoale. Si ce daca nu sunt inca ”slefuita” in acest scop..asta inseamna sa imi refuz singura bucurie care ma poate indeparta uneori de adevarurile crude a le realitatii?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor