OAMENII DE AUR SAU OAMENII DE ARAMĂ ȘI DE FIER? - METAFORA FILOSOFICĂ A LIDERILOR AUTENTICI

          Nu există vreun aspect al vieții individuale sau al celei publice, pe care filosofia antică să nu-l fi atins. Despre iubire, despre creație, despre trup și despre suflet, despre bolile și terapiile sufle­tului, despre dreptate, bine, frumos, adevăr, despre zei și hrana lor, despre muzică și poezie, găsim aserțiuni în opera lui Platon. În Republica, într-un dialog maieutic cu Glaucon ‒ nume simbolic al celui care-și deschide  treptat vederea spre înțelesuri ‒ Socrates prezintă însușirile bărbaților care ar merita să conducă cetatea, numindu-i pe aceștia, nici mai mult nici mai puțin, decât oameni de aur. Vrednici de alte munci ar fi în accepțiunea  socratică cei de argint, de aramă și de fier. Detaliind sintagma, el arată cum se poate modela viața adolescenților pentru ca, la maturitate, să devi­nă bărbați vrednici de cea mai înaltă cinstire. În acest scop, educația lor cere discipline și metode dificile: sport, lupte, artă, logică, auste­ritate, dificultăți, plăceri. Trecuți prin aceste filtre, tinerii bărbați se vor căli precum aurul în foc iar cei care vor rezista, ieșind întăriți și cu sufletul curat din aceste experiențe, vor fi oamenii de aur, care se cuvine să conducă cetatea, pentru ca ea să prospere, viața publică să fie pe mâini bune, oamenii să fie fericiți. Socrates propune valorile individuale căpătate prin educație, ca funda­ment vieții publice. Pe ele se clădește binele comun  când cetatea e încredințată celor vrednici, educați anume, cu respect și grijă pentru ceilalți.

         E o eroare să credem că un ins fără valori etice și spir­i­tu­ale poate fi un cetățean sau un profe­si­onist de calitate, cu atât mai puțin, un bun conducător al treburilor publice. Defecțiunile de caracter  periclitează orice praxis, inclusiv pe cel politic. Din postura de „paznici ai cetății” ‒ sintagmă prin care îi numește Socrates pe cei creditați cu funcții publice ‒ deficitul de caracter e un pericol pentru viața comunității. Schițând profilul oamenilor de aur, el îi prezintă lui Glaucon implicit formula statului ideal care ar aduce fericire nu unui singur individ, nici doar grupului restrâns al condu­cătorilor, ci cât mai multor cetăţeni. Ce-i definește pe cei „potriviți” să conducă cetatea, spre binele comun, apărând-o de cei dinăuntru sfidători de legi și de cei dinafară tentați s-o prădeze? Socrates pretinde răspicat: „Trebuie aleşi acei bărbaţi care ni s-ar părea nouă, când am cerceta, că vor face de-a lungul întregii vieţi, cu toată silinţa, ceea ce foloseşte cetăţii.” Se cere ca ei să fie blânzi, chibzuiți și viteji. Contrar ideii că filosofia e pură teorie, anumite concepte și simboluri țintesc direct planul vieții publice, profilul inșilor ce se vor paznici ai cetății ‒ oamenii de aur, nu-i așa?

         Fișa de profil schițată de Socrates recomandă: „Să iubească armonia, să fie înzestraţi cu simţul grijii faţă de ceilalţi, să fie bine educaţi, să nu fie iubitori de aur, să reziste oricăror ispitiri, să fie cât mai puţin vătămători pentru cetate”. Socie­tatea – cetatea – va fi, astfel, întemeiată pe dreptate, încât nu doar un grup să fie fericit, ci toată cetatea. Prin urmare, scopul conducerii statului e fericirea obştii întregi iar cei ce păzesc se cere să fie artizanii fericirii comune, să sporească cetatea, încât orice cate­gorie socială să fie fericită. Ce-i revine în acest caz cetățeanului? Să vegheze „ca ei - cei ajunși paznici - să păzească acest principiu, fiecare să facă ce este mai bine pentru cetate”, afirmă Socrates. Cât de departe suntem de acest model schițat de filosoful ce a influenţat gândirea europeană modernă? ‒ e o temă de reflecție. Oamenii de aur, oamenii de argint, oamenii de aramă și de fier, cetatea, paznicii din textul platonian sunt, în fond, niște metafore filosofice ce reverberează subtil în actualitatea oricărui timp.

         Profilul etic al paznicilor cetăţii este punctul de interes al acestui text ce relevă esenţa guvernării eficiente și a binelui public. Cei care deţin funcţii politice şi administrative decid, în primă și în ultimă instanță, bunul mers al vieții publice, fericirea sau nefericirea cetățenilor. Ei apără cetatea și legile, asigură binele comun. Cum? Aşa cum spune Socrates: exercitându-şi cu bună credinţă rolurile, gestionând corect avutul public, făcând să funcţioneze bine instituţiile (nu subminându-le), trăind ei înşişi exemplar, după un cod etic clar. Aserțiunile lui Socrates trimit prin ricoșeu la profilul „pazni­cilor” ce conduc cetatea și republica zilelor noastre, cărora li se încredințează, prin vot, statul, li se dau pe mână instituţii, comune, oraşe, ţara – viaţa cetățenilor, prezentul și viitorul generaţiilor. În context românesc, spectacolul din jurul celor ce se vor conducători estompează esența lor de aur,  formată, desigur, și decan­tată îndelung, precum aurul în foc, prin disciplină și educație iguroasă. Nu se poate detecta aurul,  dacă ei au de oferit ceva – evident, nu bunuri materiale, ci competenţe, reușite personale în vreun domeniu, devotament, loiali­tate, valori şi principii care să asigure binele comun, dreptatea, prosperitatea socială. Li se exacerbează calități inexistente ori li se inventează defecte, încât nu se vede cât de potrivit e unul sau altul pentru înalta demnitate publică. Deruta optică, mentalul public confuz , precum cel al lui Glaucon, au dus adesea la percepții defectuoase și, în consecință, la alegeri eronate, precum în anii 90, când a fost ales sensul greșit al istoriei, în loc de cel bun, Iliescu în loc de Rațiu. Nu se știa oare pe atunci că o dată adoptat sensul greșit în istorie, nu te poți întoarce oricând dorești?

          La antipod opinei lui Socrates, înaltele funcții publice în context românesc se dovedesc profitabile pentru actorii din vârful puterii, și puțin sau deloc pentru comunitate și cetate. Formula propusă de Platon este nu jocul politic. Integritatea de caracter a celui care conduce este piatră de temelie a binelui comun. „Jocul” se dovedește, până la urmă, un bumerang, se întoarce împotriva cui l-a declanșat sau l-a jucat. După ani, vedem că „jucătorii” cu destinele cetății, ale indivizilor, cu timpul hărăzit omului o singură dată, cu ţara, cu destinul și avuțiile ei, cu istoria, aflați în postura de zei, nu aveau nimic din esența de aur a oamenilor platonieni. Înaltele funcții publice ocupate de jucători, de liber-cugetători, de inși deficienți etic și spiritual mai mult au dăunat societății noastre decât i-au adus prosperitate. Ba s-a și încetăţenit ideea, la fel de dăunătoare, că doar șmecherii, descurcăreții, jucătorii, yes-menii sunt mai potriviți pentru a conduce viața publică decât profesioniștii unor domenii. Cei cu principii, veritabili oamenii de aur, ar fi, chipurile, niște „naivi”, ce nu rezistă la...chefuri, bancuri, pocher de nopţi şi zile-ntregi. Cei fără n amante și unul-două-trei-patru divorțuri, fără tupeu şi cinism, fără afaceri oneroase, nu se potrivesc, vezi doamne. De ce? Fiindcă în mentalul nostru public s-a insinuat un alt tipar decât cel propus de Socrates. Se crede că în politică e mereu de aranjat ceva, de extorcat vreun bun, de escrocat pe cineva, cetățeanul, statul, avuția țării, e de trişat, de doborît ori de compromis pe careva din adversari ori – de ce nu? pe unul din amici. Cel modelat precum aurul în foc nu se dedă la astfel de „sport” politic. Unde a dus România o astfel de „filosofie” la antipod celei a lui Platon și oricărei etici ? - vedem cu ochiul liber: țară fără industrie, fără economie, fără cultură, fără instituţii credibile, căci corupția e flagel național. Țară părăsită de propriii cetățeni și de tineri care-și caută un sens și un loc de muncă undeva în Vest , nicidecum în răsăritul ce ne-amnință ca o maree.  Se vinde, se cumpără ori se compromite orice ar putea obsta­cula acest marasm: ideea de valoare, de personalitate, de cultură, de spiritualitate, de ordine, rigoare, corectitudine... Se banalizează tot ce ar periclita impostura și pe actorii ei: inteligența, competența, performanța,  onoa­rea, probi­tatea, încât ideea că vor răspunde de falimentarea țării cei cărora li s-a încredinţat autoritatea şi responsabi­litatea de un sfert de secol încoace e o iluzie. A nu cu confunda fierul sau arama cu aurul e proba alegerii valorii maxime.  A opta, precum în anii 90,  pentru un lider, nu de aur, ci de aramă sau de fier ‒ grecii susțin că aceștia instaurează răul în istorie ‒ ar fi o eroare istorică îndelung și greu costisitoare.

        Reținem din Platon cât de periculoși pentru cetate sunt oameni de fier și de aramă plasați în vârful puterii. Socrates avertizează ce pericol pândește o societate când aceștia conduc: „Paznicii cetăţii puşi să păzească turma, să apere cetatea, nu numai că nu vor apăra-o ci se vor repezi ei înşişi ca nişte lupi în turma ce li se dat spre îngrijire”.  Autoritățile din România anilor 48-50, dezlănțuind o politică extermi­nare, au umplut pușcăriile cu elite intelectuale și politice, și cu oameni simpli, cărora le promiseseră prosperitatea. Viața publică a fost ani la rând periclitată tocmai de cei chemați să o apere. Pericolele iau însă și alte forme, ele ating businessul, educația, sănătatea, ele pot fi falimen­tări și subminări economice ori de ordin cultural și spiritual etc. Divizați, ațâțați unii împotriva altora, suspi­cioși, îngrijorați și săraci, românii n-au reușit în 24 de ani să-și impună prin vot un ins de aur în cea mai înaltă funcție în stat, deși alegerile oferă de fiecare dată acest prilej ‒ e tot ce poate cetățeanul de rând într-un stat democratic.

         Seducător prin argumentație și sapiență, textul lui Platon i-ar deranja desigur pe cei ce, nefiind, se consideră totuși de aur și țintesc la cea mai înaltă demnitate publică. Statul  roman prăduit de un sfert de secol, devalizat economic și discreditat prin delăsare, jocuri politice și complicitatea unor inși de aramă și de fier, creditați ca paznici și, în mod eronat, considerați de aur, pare însă a fi atins o limită.  Profilul celor ce se vor azi, în România, oameni de aur, deci paznici ai cetății, rămâne în seama fiecărui cetățean. Dacă ambiţia, cum spun unii ori banii, cum cred alţii, ori  aranjamentele şi jocurile sunt căi sigure spre cea mai înaltă demnitate în stat, acestea nu dau însă și eficiență funcției. Doar oamenii de aur veritabili ‒ valorile ce definesc, personalitatea pretendenților la mâna României, prestația, calitatea lor umană și caracterială  pot vindeca România de patologia ce-o supliciază de un sfert de secol.

  Terezia Filip

 

Vizualizări: 295

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Mihaela Popa pe Septembrie 18, 2014 la 9:59pm

Un text de aur, cinste cui l-a scris!

Reverenţă!

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Septembrie 14, 2014 la 8:15am

Mulțumesc Domnule Hatos!  E problema modelelor. Socrates, personajul lui Platon, el însuși un model, propune un tipar social și uman infailibil, dar desigur, discutabil, care ar putea asigura o funcționare socială optimă.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor