Old age                                            

 

                                                                                  „My friends are gone, and my hair is grey

                                                                                                                            Leonard Cohen

 

Suntem doi culbeci bătrâni, trăind în aceeaşi cochilie. Căsuţele pe care fiecare le-am purtat în spate fiecare s-au năruit când digul maturităţii s-a surpat. Ne suportăm cu greu. Doi chiriaşi vremelnici ai aceleaşi celule. Viaţa. Uneori, ne spunem cuvinte care dor. Pe care a doua zi le regretăm. Din suflet. Sau, poate, ne prefacem că aşa este... Nimeni nu poate şti, în afară de noi. Facem lucruri inexplicabile. Pe care nu le mai recunoaştem. Şi asta doar pentru a da vina unul pe celălalt. Ne contrazicem de dragul unei iluzorii dispute filozofice. Sau sociale. Sau culturale. Ne încăpăţânăm să credem că deţinem adevărul universal şi nu de multe ori aceste dispute se colorează în ofense. Care însă nu mai dor. Ca în tinereţe. Am devenit imuni la ele. Ziua a devenit obositor de lungă. Incoloră. Inodoră. Insipidă. Din septiculorile curcubeului nu am păstrat decât o tuşă de violet princiar, care azi a devenit un negru stins. Am stors din măduva cerului şi ultima picătură. Şi l-am lăsat ca pe un papirus gata să se fragmenteze în propoziţii şi litere ciudate. Ilizibile. Pentru noi luna a pierdut pospaiul ei auriu, mirific, şi a rămas ca o seceră ştirbă. Stelele s-au calcinat sub indiferenţa trăirilor noastre. Şi zac cu o aripă-n noroi. Poate şi de aceea nopţile noastre au devenit atât de scurte. Un somn de două-trei ore. Atât. Apoi ne afundăm în mlaştina cugetărilor şi al întrebărilor fără răspuns. Oare ne va ieşi bine ecografia abdominală? De ce lucrarea dentară, pe care am dat un credit luat de la bancă, se clatină, riscând să ne lase iar ca pe două păpuşi stricate, fără glas? De ce florile din grădina casei nu ne mai par decât nişte alcătuiri fanate. De ce copiii ne vizitează atât de rar? Şi numai atunci când au nevoie de ceva? De ce am pierdut dreptul de a visa şi spera la atât de multe lucruri, pe care altădată ni le puteam dărui ca pe nişte ofrande existenţiale? De ce nu mai ştim ce gust are libertatea? Era o vreme când libertatea avea pentru noi gustul cerului. Şi mirosul împlinirii. Astăzi totul a rămas pustiu şi stingher în jurul nostru. Totul s-a destrămat ca puful rar al păpădiei. Cei mai mulţi dintre prieteni au plecat dincolo de razele soarelui. Ca nişte albatroşi de lumină eterică. Singurul glas pe care-l auzim ţipând tragic dinlăuntrul nostru este cel al bătrâneţii. Bătrâneţea este un prunc lepădat la poarta unei mânăstiri. Un prunc ce plânge şi pe care nu-l mai aude nimeni.

Vizualizări: 15

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor