Prima dată când am aflat că nu sunt un om frumos am murit.

       De ce se năpustesc şoimii asupra mea? Doar pentru că am obrajii deformaţi, denivelaţi? Vag, pe suprafaţa lor încă se zăresc vechile câmpuri de luptă şi petele de sânge, tranşeele eşalonate pe câţiva kilometri şi urme de ciumă.
       De ce îşi întorc oamenii privirea de la mine? Doar pentru că am buzele mucegăite?  Ele se descompun într-o simfonie din re major şi miros înţepător a pustiu. Sunt neimbratisate, le e frig şi greaţă când se aşterne zăpada peste ele.
       Am nasul puţin strâmb, zâmbind zeflemitor normalului. L-a modelat vântul când mi-a izbit faţa, grăbit să-şi prindă trenul, şi-n urma lui a lăsat stropi de ploaie, murdarindu-mi nările, patandu-le. Poate de aceea fug de mine fericirile.
       Ochii mi-s orbi de realitate. Sunt anemici şi flămânzi de gol. Pupilele sunt defecte, iar pe retină au apărut umbre pale de durere făcând nervul optic să se încordeze şi să se pregătească de un final măreţ. Să cuprindă ca ultimă imagine o naştere de stea şi nu zborul meu în jos. Poate de aceea nu mi se vindecă nici sufletul. El încă supurează.
       Mi-i coloana ondulată, în valuri parcă, modelându-mi hidos spatele, subţiindu-l pe partea stângă. Lipseşte puţin din mine pe partea stângă. Sunt mai săracă pe partea aceea. Şi tot ea îmi ondulează şi gândurile. Coloana. Gândesc în formă de s acum. Strâmb.
       Picioarele mi se depărtează sălbatic unul de altul. Sunt dornice să se despartă, să-şi ia rămas bun, ca partea stânga să fie independentă de partea dreaptă. Dar eu? Eu unde mă duc? În ce direcţie?

     A doua oară, când mi-am adus aminte că nu sunt un om frumos, mi-am dorit să mai pot muri o dată. Să mai uit pentru un timp.

     Uneori îmi imaginez că sunt un om frumos. Cât timp clipesc. Până mi se ridică pupila spre sprâncene. Mai mult n-ar suporta inima. Atâta fericire i-ar amesteca atriile şi vetriculele. De aceea îmi imaginez foarte rar. De teamă. Mi-e teamă ca nu cumva să ajung să cred că sunt un om frumos. Mi-e teamă ca nu cumva să cred cu atâta tărie că sunt un om frumos şi să devin unul. Nu mi-ar plăcea să fiu un om frumos. E plictisitor.

      Acum, când îmi reamintesc voluntar şi insistent că nu sunt un om frumos, ca nu cumva să cred altceva despre mine şi să-mi deformez realitatea şi aşteptările, nu-mi mai doresc să mor. Ar fi prea uşor şi deloc sângeros. Şi care mai e farmecul de a fi un om nefrumos dacă nu mai suferi?

Blog personal, Scars and Souvenirs

Vizualizări: 105

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Puiu Paraschiv pe Decembrie 27, 2013 la 11:17pm

Prima oara cand am aflat ca nu sunt un om, frumos am murit!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor