Max Jacob   
1876–1944
                           
Omagiu pentru Max Jacob
 
Domnul Jacob și-a rătăcit umbrela 
Doamna Jacob și-a pierdut umbrela
vântul a întors o umbrelă pe dos
cineva are un vârf de umbrelă în ochi
mânerul umbrelei Domnului Max este din fildeș
Buddah se odihnește la umbra unei umbrele
elefantul îi face vânt cu urechile sale blegi
la plajă se plătește pentru o umbrelă de soare
O femeie frumoasă în alb
va purta întotdeauna cu ea o umbrelă albă
asortată cu soarele negru...
AG

 

                                  Jacob pictat de Modigliani
 
Poet, artist și critic Max Jacob s-a născut în Quimper, în Bretania, Franța. În anul 1897, s-a mutat în cartierul Montmartre din Paris, unde a împărțit o cameră cu Pablo Picasso și a aderat la comunitatea boemei artistice.  Ca să-și permită anumite îndeletniciri artistice, Jacob a  acceptat să presteze o serie de munci ciudate, fără a scăpa  niciodată   de sărăcie. În cele din urmă, greutățile financiare l-au obligat să părăsească Parisul. În opera sa, Jacob a oscilat între simbolism și suprarealism, cu încercări ocazionale de cubism. El a fost considerat o figură oarecum marginală, chiar în timpul vieții sale. Criticul Sydney Levy oferă o interpretare alternativă a identității literare a lui Jacob. „În loc să-l consider pe Max Jacob un cubist eșuat, un suprarealist eșuat, un evreu eșuat sau un nenorocos  în orice face, propun să consider marginalitatea lui ca un front, o graniță îngustă care nu aparține niciunui sistem, ale cărui componente artistul le separă, fără sa le încorporeze. În  toată opera sa, există  semnele fiecărui sistem, care anunță noul, dar păstrează urmele vechiului.” Cel mai cunoscut volum al operei  lui Max Jacob, este "Paharul cu zaruri" (1906), care exemplifică stilul său unic de poezie în proză.

Max la  Bateau Lavoire
"Vapor Spălătorie" - botezase  Max Jacob  o casă în paragină aflată  în strada Ravignan la numărul 13, Montmartre. Locaţia este faimoasă pentru că a găzduit între 1890 şi 1914 tineri artişti ( ulterior vor deveni faimoşi) care trăiau şi lucrau în studiouri închiriate. Clădirea era mizerabilă, întunecoasă şi murdară. Max Jacob a locuit acolo un timp, casa este pomenită adesea de poet. Într-o conferinţă ţinută în 1937 el spune:
" Picasso a produs la "Bateau" cea ce mai târziu a căpătat numele de "Perioada Albastră" imitându-l vag pe El Greco. Ne plimbam spre vârful colinei Butte Montmartre. Bântuiam toate atelierele de artă şi apoi seara, ca să ne amuzăm, improvizam scene de teatru fără spectatori, care se terminau cu explozii de râsete.
Vecinii lui Picasso erau spălătorese de rufe, un vânzător de legume şi fructe, oameni sărmani care se plângeau de scandalul făcut nopţile de căţeaua lui Picasso, Frika, legată afară cu un lanţ. În memoriile datate 1933 Jacob scrie şi mai detailat: "Ca un hambar este studioul lui Picasso, cu grinzi golaşe, pereţi de placaj şi o podea pe care nu poţi merge fără să trezeşti vecinii. Doamna Coudray, portăreasa cea dulce la închirieri, devenea un zbir şi ne astupa gura când eram gălăgioşi. Ah ce zile de sărăcie, muncă, prietenie şi bucurie".
Datorăm lui Jacob marturi despre viaţa în jurul lui Picasso: prietenie, ironie, flagelare, iată un text datat 1931:
 "Picasso era un om cunoscut, dar vizitat doar de Manolo şi de un "sărman evreu"  (aşa îl numea Vollard pe  Jacob)  care nu crede că este un poet capabil.
Eu locuiam atunci (1904) la Barbès. Am ajuns în stradă Ravignan devreme dimineaţa. M-am trântit în patul meu fără cearceafuri, mi-am privit masa de lucru şi coridorul care ducea spre uşa lui Picasso, decorată cu aforisme şi sfaturi. L-am strigat pe nume. Încă buimac de somn, Picasso mi-a deschis uşa. L-am chemat să vadă treptele de piatră ale Parisului hat până departe în Montmartre. Oraşul era ca un ocean văzut de sus."
*
 Relaţiile dintre cei doi nu erau timide. Jacob îşi asumase rolul de prieten mai copt, avea iniţiativă  şi aer apărător,  îl strigă pe tânărul pictor "micuţule". Prietenia  lor se reflectă în multe desene făcute de unul celuilalt. Un portret făcut în cerneală  de Jacob lui Picasso, ne arată un cap exagerat de mare cu păr negru, ochi sfredelitori, şi o mustaţă subţire care va dispare curând. La rândul său Picasso face un desen lui Jacob pe hârtia cu antetul unei cafenele, poetul apare din profil privind inteligent printr-un monoclu, cu gura ferm închisă, şi o bărbie puternică, masculină, Este un portret al puterii, nu al patosului, fără dominanţa vreunei părţi.
 "Nu mai eram un biet funcţionăraş comercial" îşi aminteşte Jacob care scrie versuri îndemnat de Picasso care găsea că are talent poetic. Nu credeam atunci că proza şi poezia mea vor avea succes mai târziu . Scriam poveşti pentru copii, trăiam în extremă sărăcie dar nu mai vroiam joburi. Picasso a jucat un rol eliberator pentru Jacob. Robert Guiette descrie scena astfel: Picasso sosit din Spania îl găseşte pe Max disperat de pierderea serviciului de funcţionar. "Ce viaţă e asta? Trăieşte ca un poet! Rade-ți barba, fă rost de un monoclu decent. Nu mai arde gazul. " Astfel, Jacob devine poet. Scrie poezie şi într-o scrisoare adresată lui Tristan Tzara în 1916 declară:
Am decis să fiu poet în 1905 când am publicat 5 poeme în Les Lettres Modernes. Într-adevăr Jacob devine rapid un adevărat modernist folosind o geografie mobilă, discontinuitatea tonurilor şi a registrelor, controlând cu fineţe  conştiinţa cititorului.  Iată fragmente din textul "Scris în 1904" , un bun exemplu de artă fragmentată:

Dacă îmi amintesc mormântul lui Pilat
e în Vienna or poate în Draguignan
fii lui Abd-el-Kader  au făcut poze acolo
ofrande atârnate în aerul proaspăt
Zeiţele ţes mătasea lor din spuma oceanelor
se las vânate ca să devină peşte aurit în lacul din parc
spălătoresele bat orele ca să treacă timpul
Iar Loira îşi dezveleşte sufletul
cu fiecare meandră...
Deși s-a născut și a crescut ca evreu, Jacob s-a convertit la catolicism în 1909 după ce a pretins că a avut o viziune asupra lui Hristos. Mai mult, el spera că această convertire  îi va oferi un paravan pentru  tendințele sale homosexuale „involuntare”. În 1944, în timpul ocupației naziste a Franței, Gestapoul l-a arestat pe Jacob și, în cele din urmă, a fost trimis în tabăra  de detenție de la Drancy. A murit acolo de pneumonie la 67 de ani.
 
 

Picasso - portretul lui Max Jacob 
Max Jacob  rămâne unul dintre marii inventatori ai poeziei moderne. Puțini poeți, înainte sau după el, au folosit vise și jocuri de cuvinte atât de reușite pentru a genera un vast corp de poezie. Visele, reale sau inventate, cu cotituri și întoarcerile lor bruște, iar limbajul, cu conexiunile sale misterioase, aparent aleatorii, devin două căi de a traversa   convenționalul și de a vedea straturile cele mai expuse ale realității. Pentru Jacob, poezia în proză este mediul excelent pentru limbaj, pentru a realiza metamorfozele schimbătoare de formă. Poeziile ingenioase, inventive, imprevizibile, poeziile lui Jacob pot fi un joc până la un punct, dar niciodată nu sunt doar un joc. Colecția postumă a lui Jacob, Derniers poems (Ultimele poezii), scrisă  sub ocupația germană, până la moartea sa la Drancy în  martie 1944, relevă seriozitatea sa morală ca poet, acel amestec de vulnerabilitate, umor întunecat, credință religioasă și dăruire pentru poezie.  Capodopera sa din 1917, este "Paharul cu zaruri", dar merita sa-l citim pe Jacob cel matur.  Poeziile finale, ca de exemplu "Ultimele poeme" , evidențiază profunzimea viziunii sale exterioare, o claritate a mesajului care este acum departe de suprafața superficială din lucrările anterioare.
 Aspectul viselor, cel mai evident în poeziile de proză ale lui Iacob, arata tendința  de a prolifera oameni, peisaje, sinele însuși, scos din interiorul individului, și de a construi cu aceste elemente prin intermediul unor idiomuri literare, cu un efect tulburător. În „Page d’histoire” („Pagina istoriei”), de exemplu, eleganța se transformă în bestialitate și într-un marele puț subteran care canalizează bolboroselile iadului într-o curte interioară, în timp ce demonii redactează anunțuri de presă și radio. În poemul „Roman d’aventures” (Roman de aventuri), motivul visului clasic de a fi dezbrăcat în public, suferă o serie de schimbări rapide. „Banii cash ai poliției secrete” care par să protejeze goliciunea naratorului ar putea fi „fondurile politeței secrete”, dar în altă traducere ar putea fi și fondurile poliției secrete sau poate  „fondurile secrete ale poliției de stat" și de ce nu subsolul poliției statului secret, o probabilă realitate întunecată. O astfel de lectură anacronică sau înșelătoare ar fi plăcut fără îndoială autorului, care credea sincer în forța profetică a poeziei. 
  Și astfel, călătorim de la Philoctetes până la țărmurile Angliei rușinoase, până la umbra Germaniei naziste, știind că fiecare cuvânt ascunde alte cuvinte și alte lumi. Sensibilitatea finală a acestui poem conține o frază care acționează ca un indiciu asupra întregii poezii a lui Jacob: „Nu prea am înțeles”. Această stare de a nu înțelege, de a fi la îndemâna forțelor confuze și a schimbării unei realități cu alta, apare frecvent în poeziile sale. Ele sunt construite din percepția stării de a te rătăci, sau mai curând, reprezinta o imersiune în propria ignoranță umană.
Prevalența calamburului și a ecourilor verbale în poezia lui Jacob nu este redată cu ușurință în limba română. Există totuși locuri, în care engleza și franceza sunt suficient de aproape pentru a lăsa cuvântul să răsune în toate limbile. Propoziția de închidere a „Le soldat de Marathon” („Soldatul Maratonului”) este un exemplu, cu variațiile sale pe cuvântul „prezent” și „prezență”. „Le Cygne ” -„Lebada  este un text -eseu glumeț care prezintă mai multe provocări. Atributul" glumeț" este o aluzie critică la celebrul  pisoar de porțelan expus de Marcel Duchamp.
 Suntem atrași în mare măsură de poeziile în proză ale lui Max Jacob, datorită formelor bine finisate, ca poezii pe deplin funcționale. Ele nu sunt plachete de proză, marcate ca poezie doar de o oarecare „intenție poetică” vagă sau pur și simplu de prezența unor materiale asemănătoare visului. În multe dintre ele domină secvențe ritmice. Luați în considerare, de exemplu, „Rebatissons” (Reconstruire) din "Ultimele poeme".  Desigur, este o poezie în proză, dar o putem ușor traduce astfel:
 E necesar
un drăguț de copil 
în vârstă de cinci ani, 
în bluza lui albastru pal,
 pentru a desena
 într-un album,

pentru ca o ușă 
să se deschidă în lumină, 
și castelul să fie reconstruit

iar vârful pleșuv al dealului 
sa  fie acoperit cu flori.

 
Sunetele se repetă, aliterarea abundă, pauzele și mișcarea sunt încorporate. 
Sonor, concis și structurat ca o propoziție imensă care ne ghidează până la sfârșit, „Rebatissons” are perfecțiunea unui sonet Shakespearian. Nimic nu este irosit. Dacă Jacob ar fi compus-o ca proză, aceasta are foarte multe de-a face cu dilema generală pe care o are îndepărtarea de la formele obișnuite de versuri - în poezia franceză.  În mod clar, există multe alte căi de expresie.
 
 Max Jacob  
O poveste fără vreo morală (traducere AG)
 
 Odată a existat o locomotivă, atât de politicoasă, încât se oprea pentru a lăsa pietonii să treacă.
Într-o zi, un automobil a trecut obraznic peste șine.
Fochistul i-a șoptit în ureche: „Nu ar trebui să-l luăm la poliție?” 
"Este tânăr", a spus locomotiva, "nu știe." 
S-a mulțumit să scuipe disprețuitoare un pic de aburi pe „mașina sportivă" care a respirat ușurată.
 AG 2020 text si traduceri
Editura SAGA

surse :Peter Boyle’s translations of Max Jacob  

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor