Omida nătăfleață / Fabulație - autor Aurora Luchian

Zeci de ciori îndoliate,
Crispate și gârbovite,
Pe la aripi năpârlite,
Stau pe creci aliniate.

Pe-un dudău, într-o hlamidă,
Făloasă ca împărații,
C-un cinism ca diplomații,
Pieziș, privea o omidă.

Nu știa ce se-ntâmplase,
De ce-i zarvă-n colonie,
Ba și-un cârd venit din vie,
Tot în doliu se-mbrăcase.

C-o crâșcare din măsele,
Emigră pe-o crisalidă,
Lipită de-o pălămidă;
S-ar fi dus înspre vâlcele...

Frăfuindu-se o vreme,
Pe o floare de scaiete,
Îmboldi un știr: -Băiete,
Hai, vorbește, nu te teme!

Ciorile parcă-s cărbune,
Ici, pe colnice, în vie,
Și nu știu fir-ar să fie,
Ce-au pățit. Nimeni nu-mi spune!

Toate rudele-s în jale,
Năzuroase și cernite,
De la cap, în tălpi smolite;
Strigă de se-aud din vale!

-Ce știu eu? Lasă-mă-n pace!
Se răsti fără cruțare.
Ea se-ntoarse c-o sforțare,
-Ai o limbă ca de ace...

Poznaș, un gândac pe coate,
Pe o frunză cam aridă,
Îi răspunde făr* obidă:
-Nu-s cernite, așa-s toate!

Nu prea ai citit în viață,
Și-ai picat de nătăfleață!

Vizualizări: 35

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor