Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei

Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei

 

”Este singurul mod în care îi pot spune României, Te Iubesc! Sună ciudat, dar România rămâne PARADISUL MEU”                                                         

Benoni Todică

 

            Este mărturisirea unui om care la începutul anilor 80 ai secolului trecut își asuma dramatica și periculoasa decizie de a îngroșa rândurile diasporei românești tocmai în Australia, deși intenția lui era să emigreze undeva mai aproape de țara lui natală, fără a părăsi tărâmul european. Este mai greu de înțeles mobilul acestei hotărâri, atâta timp cât înzestrarea naturală cu un talent promițător, mai ales în domeniul artelor vizuale și comunicării, îi adusese déjà o  largărecunoaștere la nivel local și național prin scenariile și proiecțiile sale cinematografice. Mai mult, își găsise o zonă în care se putea manifesta destul de liber, chiar boem, după propriile sale amintiri, nefiind încorsetat în chingile ideologice ale timpului și nici oprimat pentru ideile sale, care, e drept, erau încă adolescentine, dar pline de dorință, hotărâre și voință.

A vrut mai mult? a fost imboldul curiozității, al aventurii?sau a fost o chemare a destinului care implacabil netezește calea celui predestinat să găsească căi și să deschidă punți pentru semenii săi, aflați mai degrabă între două lumi, în căutarea reazămului pentru alegerea pe care au făcut-o și riscul pe care și l-au asumat.Nu a găsit mai mult și nici mai ușor, dar s-a descoperit pe el, și-a găsit și împlinit rostul la care a visat, devenind un adevărat lider al diasporei românești din Australia și asta pentru că posedă ca nimeni altul ”armele culturii”, cele adevărate,care dau sens vieții și garantează pașaportul pentru eternitate (pg 197).

Va descoperi curând că ceea ce lăsa în urma gestului său va deveni obsesia vieții lui, dominat de Iezerul mirific al vârstei mici (din ținutul vasluiului, comuna Puiești) și Ciudanovița (din ținuturile bănățene) -eterna lui dragoste, ale căror amintiri nostalgice îi conturează acel spațiu mioritic atât de râvnit când ești departe de țară. Conjunctură fericită pentru proaspătul sosit pe tărâmul celui de al treilea stat de imigrație (după Canada și SUA), de fapt o federație de cinci state (provincii) și două teritorii, care tocmai experimentau multiculturalismul inițiat în 1972 de primul ministru al acelor vremuri, Malcom Fraser, după eșecul politicii de asimilare forțată a celor 160 de grupări etnice care ajunseseră să reprezinte un sfert din populația Australiei.

Cei aproximativ 50.000 de etnici români (sau mai degrabă proveniți din România) sunt grupați în marile orașe (Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbao, Perth și New Castle) în 26 de asociații, societăți culturale sau în jurul bisericilor ortodoxe pe care și le-au construit. Multiculturalismul, promovat și supravegheat printr-un minister de resort (Department of Imigration and Multicultural Affairs) cu filiale în toate statele, a reușit să cuprindă toate grupările entice, reprezentate de câte un comitet coordonator (Steering Comitee) pentru fiecare etnie,ale căror întruniri lunare urmăresc să satisfacă nevoia de integrare în societatea australiană a noilor veniți, practicându-se în același timp și individualitatea etnică prin limbă, tradiție, cultură și spiritualitate.

În acest context, talentul și mai ales vocația multiculturală a maestrului Ben Todică (pentru că este un adeptconvins și practicant al multiculturalismului), va prinde contur și se va afirma prin scris, emisiuni radiofonice și televizate, căpătând notorietate națională până la nominalizarea sa ca”Australian of the year 2007”. Și iată cum astăzi, omul plaiurilor mioritice care a văzut lumina zilei pe pământul binecuvântat al Moldovei, forjat în adolescența ținutului de legendă bănățeană al Ciudanoviței, maturizat și împlinit în lumea emisferei sudice a planetei, recidivează în zona care i-a devenit de-a lungul timpului o adevărată profesiune de credință, cea a scrisului.

Este vorba de noua sa carte ”Cu brațele aripi” apărută de curând la Editura PIM Iași, prefațată de doi iluștri literați; Nicolae Mătcaș - poet și profesor universitar din Chișinău și Vasilica Grigoraș - poetă și prozatoare din Vaslui. Această carte completează, am spune noi, o frumoasă trilogie începută cu prima sa carte ”Între două lumi” (Ed. Atticea, 2009), continuată apoi cu volumul ”În două lumi” (Ed. Singur, 2011) în care cititorul, avizat sau nu, va regăsio adevărată odisee a exilului văzut prin prisma omului de cultură,pentru care fenomenul cultural capătă valențe definitorii, dominându-i gândirea și acțiunea în pofida vicisitudinilor vremurilor.

Astfel, dacă în primul volum dominantă este memoria trecutului cu parcursul său spre ceea ce i se părea libertatea absolută și mult visată,în cel de al doilea volum Ben Todică își găsește rostul pe noile meleaguri, nu fără dificultăți și eforturi pe care numai el le cunoaște. Așa încât, iată-l astăzi plutind maiestuos deasupra celor două lumi, pe care le survolează deopotrivă, cu nostalgia condeiului în expresia sa afectivă și a realităților vremurilor pe care le judecă prin prisma experienței și a înțelepciunii vârstei. Pentru că alegerea lui avea să ducă ineluctabil către zona în care trebuia să folosească ”cele trei puteri ale noastre” (pg 53) cu care am fost înzestrați; puterea gândirii, puterea emoției și puterea dorinței, pe care a trebuit să le practice de o manieră convingătoare.

Șansa lui a fost și existența unei diaspore adevărate, formată din oameni vrednici, creativi, cu dragoste de neam și țară, cu respect pentru cultura, tradiția și simbolurile naționale, în mijlocul căreiaavea să își găsească un rost activ și creator. O diasporă care l-a stimulat și în mijlocul căreia și-a dezvoltat personalitatea, ajungând să o reprezinte în ceea ce are aceasta mai scump – mândria de a fi roman și dorul de acasă.

Remarcabil este faptul că în toată scriitura sa nu privește înapoi cu ”mânie proletară”, ca să folosesc un termen consacrat istoric, și nici cu atitudine resentimentară, ci cu sănătoasa afecțiune și nostalgie caracteristică personalității sale, cu convingerea mărturisită că acea perioadă a fost parte din tinerețea sa, imposibil de a fi ocolită, pentru că este împodobită de chipul blând al părinților, de ambianța caldă a casei părintești, de figura luminoasă a dascălilor și prietenilor acelor vremuri.

Este vorba de acea diasporă, constructivă și purtătoare de ideal, care diferă substanțial de cea pe care o consideră autoritățile române astăzi, atunci când amalgamează adevărata diasporă românească cu emigrația economică (sau de altă natură), cu scopul evident de a-i reduce individualitatea etnicăși statutul social. Din fericire această situație estemai rară în Australia, dar foarte frecventă în Europa datorită realităților de pe piața muncii românești și comunitare. Ba chiar s-a mers până acolo încât și comunitățile istorice românești situate în jurul României (care l-au făcut pe Nicolae Iorga să afirme că ”România este singura țară înconjurată de români”), în perimetrul a ceea ce este consacrat istoric ca spațiul românismului (de fapt acasă pe pământul strămoșilor, ciuntit de vicisitudinile vremurilor și nesațul celor veniți mai pe urmă),  au fost assimilate în încercarea de includere a diasporei într-un  termen mai larg și lipsit de semnificație ”românii de pretutindeni”(vezi ”Diaspora între comunitățile istorice și românii de pretutindeni”).

Ideea era clară, dorința de a discredita diaspora care devenise oază de românism oriunde s-ar fi aflat pe mapamond, cu identitate proprie, practicându-și limba, cultura, tradiția și credința, prin urmare, adevărate ambasadoare ale spiritului românesc. Ben Todică trece peste aceste detalii (și bine face) punându-se în slujba comunităților românești devenind,el însuși, prin activitatea sa, un adevărat ambassador al spiritului românesc, pentru că el, prin preocupările sale în spațiul comunicării audiovizuale și creației literare,reușește să întrețină, să răspândească și să înfrumusețeze valorile culturii române pe îndepărtatul continent australian.

De ce scriu? se întreabă retoric Ben Todică. O întrebare la care nu mulți dintre cei în cauză ar răspunde cu sinceritate. Or, Ben Todică găsește, nici mai mult nici mai puțin, decât șase răspunsuri pe care ni le dezvăluie cu franchețe. Între acestea câteva pot fi considerate de pe acum ca fiind memorabile. Scrie pentru că amintirile îl revigorează, îi dă sentimental împlinirii în experiențele sale, iar ”în cazul în care stiloul este cinstit, voi sfârși prin a trăi de două ori în loc de o singură dată” (pg 30).

Scrie din datorie pentru trecutul său, ca ”un proces de intimitate” în folosul generației care vine, în căutarea unui viitor în primul rând uman și mai apoi dacă se poate mai bun. Și mai scrie Ben Todică pentru iubire ”într-o lume a despărțirilor și a singurătății”, impusă sau autoimpusă, în care ”comunicarea devine mecanică, care nu mai cuprinde; descoperire, provocare, cucerire, încântare, farmec sau curte…)(pg 35).

Prin scris autorul se eliberează și obține acea formă de contemplare care îi produce plăcere și satisfacție. Da, se eliberează într-o lume pe care a crezut-o liberă, dar a constatat repede și cu stupoare că în România dictatorială era mai liber și mai treaz. ”Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste” (pg 224). Constată repede că aici libertatea este îngrădită de noile lanțuri ale libertății ”bunurile materiale” pe care trebuie să le păzești, situație comună de altfel pentru fiecare imigrant, motiv pentru care nici fericirea nu mai are valențele ei colective și nu poate fi decât tot una individuală (pg 225). Această abordare îmi amintește de ceea ce spunea Eminescu cu privire la libertate”ce libertate este aceea când omul este robul trebuințelor sale sau celui care-i întinde o bucată de pâine?”.

Comparația pe care o face aici autorul cu viața aborigenilor, a căror existență  nu se derulează nici în trecut nici în viitor, ci doar în prezent, pare sugestivă, dar câți contemporani ar fi dispuși să-și coboare modul de viață la acest nivel? Pentru că aici operează ”ignoranța și naivitatea” care ar putea înseamna libertate absolută, dar, mai poate fi omul zilelor noastre ignorant și naiv? Prin urmare, conchide filosoful Ben Todică ”libertatea este o idée, care nu există” (pg 231). De altfel, preocuparea autorului în problema libertății occidentale, visată de generații de imigranți, va fi abordată în serialul ”Sweet and Sour Freedom”, o capodoperă în domeniu, reluat de nouă ori pe micile ecrane în decursul anilor.

Interesantă este pledoaria pentru credință, pe care Ben Todică o vede ca pe un act individual de conștiință a apartenenței, dezavuând corporatismul religios, fanatismul și bigotismul. În opinia sa credința capătă valoare atunci când este trecută prin conștiință, ”când gândești te reabilitezi, când crezi exiști, iar când îți folosești harul și talentul spre realizare și împlinire, atunci Dumnezeiești”, astfel și credința devine importantă pentru conștiință (pg 211).

Numai că Ben Todică alunecă încet, încet și cu tristețe către însingurare, către individuație,realitate pe care o deplânge pentru că eludează comuniunea, cea care a fost din totdeauna  liantul de bază al credinței, indiferent de confesiune.Însuși Iisus spunea cu privire la biserica sa ”unde vă adunați doi sau mai mulți în numele meu acolo sunt și eu”. Desigur, credința, sub aspect spiritual, este strâns legată de geneza conștiinței, iar omul nu pare să fie altceva decât o conștiință pură fundată pe o matrice spirituală. Și atunci, întrebările existențiale apar ca firești; cine ești?, ce ești?, ești doar animal sau ești mai mult?, ești conștiință sau bolovan?, trăiești prin trup sau suflet?(pg 58).

Răspunsul nu-l poate da decât credința și nu raționalitatea adevărului material. Petre Țuțea avea dreptate atunci când spunea”Fără Dumnezeu omul este un animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri”. Ba mai mult, sub același aspect al credinței, același Petre Țuțea spunea răspicat (ceea ce și Ben Todică citează) că ”în fața lui Dumnezeu bătrâna e om, pe când laureatul premiului Nobel e dihor și el așa moare.(pg 255).Prin urmare, în geneza conștientului important este cu cel hrănești din perspectivă spirituală. Cea mai aproapiată de adevăr rămâne totuși credința, pentru că te naști în ea, chiar dacă mai târziute regăsești sau nu în ea. Fără ea dispare iubirea de neam și țară pentru că fără ea ne îndepărtăm de adevăr și de identitatea noastră creștină.

Un loc aparte în expozeul autorului ”cu brațele aripi” îl ocupă spațiul mioritic, în care a văzut lumina zilei și care îl urmărește obsesiv în toate scrierile sale (pg 254). Apare într-adevăr ca un ecou îndepărtat, în care nostalgia trecutului transpare cu asupra de măsură în ”Dorul de acasă”, ”Plaiul strămoșesc” și eterna Ciudanovița, un veritabil laitmotiv al trăirilor sale pe tot cuprinsul trilogiei sale. Aș putea spune, cu toată convingerea,că ”Ecoul spațiului mioritic în exil” este cel mai frumos eseu închinat diasporei, în care se subliniază cu asupra de măsură valențele tămăduitoare ale limbii, amintirilor și tradiției, într-un cuvânt identitatea culturală (idem).

În acest context, limba ocupă un loc privilegiat. ”Dacă nu ar fi fost limba română aș fi murit demult în exil” (pg 258). Până și ruga la Dumnezeu în limba părințilorare alt înțeles, iar spațiul mioritic dominat de limba strămoșilor a rămas zestrea cea mai de preț a diasporeanului. Iată de ce Ben Todică și conaționalii săi au înțeles și au reușit o transpunere atât de convingătoare a acestui spațiu pe tărâmul patriei adoptive. De subliniat este și reacția autorului la penetranța ideei de cultură minoră în care ar putea fi încadrată cultura română, după evaluările lui Lucian Blaga și Mircea Eliade (la vremea lor când cultura română era în plin avânt), ei înșiși contributori de seamă la emanciparea și afirmarea culturii române.

Convingător și frumos argumentată,poziția autorului se bazează în principal pe maturitatea culturală a neamului românesc, maturitate fundată pe un solid eșafodaj spiritual-creștin (nonviolența ciobanului moldovan din balada Miorița), cu o puternică bază etnofolclorică și tradițională în port și obiceiuri  și o impresionantă bogăție a spațiului lingvistic, care cuprinde întreaga sferă afectiv-emoțională a existenței umane, în cele mai variate forme, unele dintre ele cum ar fi; dorul și doina, negăsindu-se în nici o altă cultură.

Am încheia prin a sublinia faptul că spectrul abordărilor eseistice ale românului prin excelență, Benoni Todică, este extrem de larg și se poate spune cu certitudine că de-a lungul celor 76 de eseuri nici o fațetă a vieții individuale, comunitare sau chiar planetare, nu a fost trecută cu vederea sau omisă. Deși inegale ca extindere, dezvoltările eseistice rămân la fel de profunde ca istorie, filosofie, actualitate și din  perspective viitorului, încât se poate spune că ”cu brațele sale aripi” Ben Todică pune sub lupă întreaga panoramă a existenței umane, iar prin modul de desfășurare al evenimentelor și sinceritatea abordării lor, cele trei volume pot fi considerate o adevărată trilogie a diasporei române.

                           

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

Aranjament grafic - I.M

 

 

 

 

 

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor