Omul de lângă noi – Interviu cu Valeriu dg Barbu

Omul de lângă noi – Interviu cu Valeriu dg Barbu

Argument

Lângă noi, este un om modest și generos în sinceritatea lui. Aici, lângă noi, chiar și de la mii de kilometri distanță, de la Roma, unde locuiește cu trupul, căci spiritul lui are rezervat apartamentul de lux dintr-un hotel situat la marginea zării, acolo unde, dacă întinzi mâna destul de mult, poți culege luceferi.

Eu nu-l cunosc pe Valeriu Barbu, cineva chiar își exprima mirarea pentru acest demers al meu în aceste condiții. Nu-l cunosc, dar, citindu-l în aceste ultime săptămâni, i-am văzut reflexia, mi s-a părut că o văd, căci poezia nu e o oglindă clară, nici măcar fixată într-o ramă. Și ce am zărit acolo mi-a schimbat toate ideile, nu despre poezie, ci despre cum să fii un om viu, fericit, cum să fii om, cum să fii.

Intri în poezia lui Valeriu Barbu ca într-o mare lină, într-o dimineață de august, și te avânți cu ambiția înotătorului debutant, care nu vede niciun val la orizont, să ajungi măcar la geamandură. Uiți, bineînțeles, că e nevoie de cealaltă jumătate de efort ca să te întorci. Și atunci, ca oricine în situații similare de viață, te lași dus de curenți. Numai că acești curenți din poezia de care vorbesc, își au drumul lor în cercuri, nu te trimit în larg, să te rătăcești, te readuc mereu în centrul omului, în pivnița cu oglinzi, sunt convinsă că ați identificat deja în ea această temă a ecourilor.

Nu vă așteptați să găsiți în acest interviu dezvăluri șocante, mărturisiri și relatări din viața lui, destul de mult încercată de altfel, după cum îmi mărturisea cu o altă ocazie, o viață care, ca să se lase trăită, i-a cerut multă ardere și consum. Poate acesta este și ingredientul secret în procesul alchimic ce a dat poezia lui. Nu e cazul să vorbim acum de multele volume de poezii lansate într-un timp foarte scurt de Valeriu dg Barbu și de mulțimea și diversitatea textelor în lucru, o va face probabil, cu altă ocazie, cineva avizat și care nu este la primul interviu. E vorba aici de o discuție amicală cu un om, un om pe care, citindu-l, sper să-l vedeți cu ochelarii mei, un om vorbind în stilul pe care cu siguranță îl veți recunoaște.


Am ales ca motto o poezie de-a lui, nu știu cum se numește și în ce volum a apărut.

Iat-o :
Vedeţi omul acesta?/ Ce vedeţi? Umbre, veşminte,/gesturi-ecou, lucrurile de care atârnă…/Vi-l imaginaţi înstărit, sătul, iubit,/sănătos veşnic, un bun-rău/şi nu vedeţi nicio clipă, oricât l-aţi privi,/oul/sub a cărui coajă dură, casantă, chircit stă/puiul de Dumnezeu/Privirile voastre (şi privirile oului în oglinzi)/adaugă alte şi alte straturi cojii… –/şi multe epoci puiul nu se mai naşte/Vedeţi omul acesta? Ce vedeţi?/

Interviu cu Valeriu dg Barbu


Pentru început trebuie spus că, în demersul meu, am citit haotic tot (de fapt, nu chiar tot, era imposibil în timpul scurt) ce am prins și găsit și, de aceea, ca pe un tot; fără titluri, fără ani de apariție. Și acum întrebările…

Anca Potinteu : O (și nu zero) : Valeriu, nu te întreb de la ce vine dg. Nu. Dar, în schimb, nici nu te pot împiedica să-mi spui.


Valeriu dg Barbu : Ideea unui interviu cu valeriu dg barbu este năstruşnică, cine o mai fi şi ăsta să i se ia interviuri ?!... dacă răspund precis, cad drept înfumurat, dacă nu, prea modest, iar eu sunt un ciudat amestec de modestie înfumurată… aşadar, valeriu vine de la cristelniţă, barbu de la dinastia buzăiană a tatălui, iar dg două iniţiale care amintesc despre bunici ramuri (dandeş-ganea), pentru a mă osebi între alţi valeriu barbu care au publicat cărţi sau texte… asta-i (sau valeriu DEGEaBArbu ?!!!


A.P. : Am găsit în poezia ta mai multe versiuni ale nașterii (naşterea aceasta/versiunea în română, ediţie limitată –/ceva sau cineva/mă tot traduce) Când și cum s-a născut Valeriu dg Barbu și de ce ? Și cum continuă să se nască ? De ce ex-ist ?


V.B. : Mă naşte fiecare Dimineaţă, ea suportând durerile de facere, eu lansând firescul întâi surâs şi orăcăi pe dinăuntru a mirare : « ce lume fantastică !... » şi păţesc asta din 30 Mai 1968 din meritul eugeniei care m-a buşit în lume… de tradus, mă traduc în limbi necunoscute vântul, ploile, flora şi fauna, dar mai ales himerele. Exist extrovertit, ex-ist… întors pe dos ca pe-o cămaşă, cu bunele şi relele la vedere…


A.P. : În tratatul tău despre neștiință, te numești chiar așa : om de neștiință. Cum ai ajuns să fii ? Și când ai început? Sub ce zodie?


V.B. : Păi mai multe neştiu decât ştiu, lumea deja musteşte de specialişti, la reputat om de neştiinţă era postul vacant şi l-am asumat... zodia? ...astrologii ăştia mă presupun Gemeni, dar bănuiesc un mic decalaj spre o altă zodie încă neconsacrată... că de ce să fie doar 12, şi nu 7 miliarde de zodii?! – tot atâtea câte burice ale pământului...


A.P. : Cu cine stai de vorbă când scrii? Spune-mi despre momentul în care te așezi la masă. De ce scrie Valeriu dg Barbu?


V.B. : Stau de vorbă şi la figurat şi la propriu cu orice, vorbesc de la opt luni şi de atunci nu tac chip, un fel de palavragiu galactic, cu fiinţe şi lucruri, reale sau surreale, din lumi nu îndeajuns de paralele, nu mă aşez la nicio masă, scriu oriunde şi creionul (şi tasta) mă trage de mână, vine ca o necesitate imperioasă, mai rău decât cele fiziologice, ştii, când îţi vine şi ai impresia că te scapi pe tine... nu-mi planific scrisul: „azi de la fără cinci până la şi-un sfert scriu”, nu merge... scriu în cele mai nepotrivite locuri şi poziţii, de asta şi scrisul meu adesea este strâmb. De Ce?... nu pot altfel... nu ştiu, doar sunt om de neştiinţă, nu ştiu un de ce, când iubeşti, trebuie un de ce?


A.P. : Cât de viu este un om viu? Povestește-mi despre viață.


V.B. : Viaţa este un amestec ciudat de sublim, splendoare şi excremente... mustul materiei proiectate de spiritul unic, unui om viu ca să fie viu îi trebuie naşteri cu frecvenţe uluitoare, îi trebuie nu spaţiu şi timp, cât traiectorii... şi sentimente cât mai multe chiar şi ireconciliabile, îi trebuie o credinţă, o dorinţă tare de a ieşi mereu din laţul dubiilor, are nevoie de risipe, irosiri, sacrificii, asumări, negări, să aibă receptorii reglaţi pe frecvenţele iubirii, să ştie să ofere, dar să ştie şi să primească fără să spurce darul, viaţa şi viul... îţi trebuie o viaţă ca să scrii despre viaţă... mă bănuiesc ba flăcăruie, ba adiere, ba undă-val, ba umbră... dâră, dar niciodată bob de nesip... nu avem atâta consistenţă, uite, un bob de nisip îl foieşte apa, vântul... şi tot bob rămâne, noi suntem mult mai fragili, ne modelează dihotomii şi...


A.P. : Am văzut în versurile tale câteva idei (nu știu cum să le spun altfel) la care te întorci mereu: consumul cu toate atributele lui, timpul cu fixarea pe cadran a clipelor, zadarul de lux, oglinzile etc. Să fie astea nodurile poeziei tale? Dacă da, cum le-ai găsit?


V.B. : Temele scrisului mă găsesc pe mine, nu eu pe ele... consumul ne consumă, timpul îl pierdem în loc să-l câştigăm, el fiind un ceva care se contractă-dilată în funcţie de sentimente, de acordare la spirit. Zadarul, dacă nu-i de lux, nu-şi merită faimă, şi cred că este unicul lux real, fiindcă totul sfârşeşte în burta lui... orice alt lux este părelnic. Unicul opus al zadarului este iubirea, iubim şi ne poziţionăm deasupra zadarului, ieşim din cuşca lui. Oglinzile înseamnă mult mai mult decât obiectele numite aşa, simt un soi de sonare, ca la delfini, de oglinzi dincolo de materie, şi toate acestea nu le-aş numi noduri... nici idei... obsesii, iluzii... probabil un tot împreună, cuiele unor pofte iniţiatice...


A.P. : Mi s-a părut că văd în poezia ta două orientări (recunosc că nu m-am uitat prea bine): una întoarsă înăuntru, hotărâtă să strivească eul, dacă ar avea vreo intenție de înălțare, de aceea punându-l mereu între oglinzi; alta ce dă spre afară, când, probabil, același eu, văduvit de iubirea de sine, iese să iubească toată lumea peste care se întinde deodată... Ce zice... eul?


V.B. : Orientări? Eul sporovăie acolo în barba lui, despre dezorientări, dar nu proprii, ca şi cum el stă fix (deşi nu stă) şi tot restul se dezorientează faţă de el, un fel de centru faţă de care tot ce mişună în jurul lui e deseori haotic... Înălţare? Fără credinţă, iubire... ne târâm ca râme oarbe, nu ne înalţă un text bun autentic, nu ne înalţă aplauze – cum nici nu ne coboară palme - ne înalţă doar focul iubirii când îi suntem combustibil... strivirea este o nevoie de (aspiraţie la) smerenie...


A.P. : Că tot vorbim de condiția poetului, în poezia Supapa lumii lui, am citit: arta pură nu elogiază instincte/arta pură e lumina divină/în miezul sufletului poetului/de-ar scrie-o, niciun cititor n-ar înţelege/nimic. Artă poetică mi s-a părut cam tot ce am citit din poezia ta. Există mai multe feluri?


V.B. : Unicul poet este Dumnezeu, El a făcut o singură poezie, Universul... noi ăştia pe aici, imităm stângaci... arta pură este spirituală fără trimitere la instincte carnale, secreţii, deşi ne place mai mult arta estetizării materiei care este un traseu spre arta pură... o etapă la care deseori... ne oprim autosuficienţi. Există pretutindeni o multitudine de expresii artistice, depinde unde şi pe ce se opreşte ochiul inimii artistului... Universul este muzică, poezie, imagine, culoare, noi percepem fiecare cât şi cum putem... de aici nasc alte lumi, din percepţii... şi zic şi eu aşa, ca să încerc un răspuns, dar, om de neştiinţă care să dea definiţii este un nonsens, nu?...


A.P. : Din oglinzile orientate spre exterior, cum se vede cealaltă poezie? Ce i-ai spune unui tânăr care vrea și poate să scrie? Ce poezie mai poate fi azi poezie?


V.B. : Mustim în poezie, e ca un al doilea aer, unui tânăr... îl implor doar să scrie, nu şi ce... să fie aşa: să-şi lase inima să curgă prin condei, să o odihnească pe albul foii, poezia deja există în carnea foii, poetul doar îi şterge albul cu propria lui inimă... precum în sculptură, înlătură plusul din blocul de piatră şi rămâne forma ce era deja acolo...
Să fie cât de cât el însuşi, autentic, şi până la urmă, eu nu pot învăţa pe nimeni, neizbutind să mă învăţ pe mine... eu fac doar texte, exerciţii, poezia rămâne undeva pitită prea înăuntrul şi chip nu-i să iasă dacă nu o trage afară ochiul cititorului...
Nu există azi, ieri, mâine, poezia e continua aspiraţie, împărţirea pe generaţii este părelnică, nedreaptă deseori, în vers alb sau clasic, contează doar să reuşeşti să te exprimi autentic, fără clişee, rime răsuflate, banalizare, miorlăit patetic, manelisme, multe alte canoane care plictisesc cititorul nemişcându-l cu nimic, fără să inducă o excitaţie în creier, inimă, un mesaj puternic şi limpede... uite, am trecut prin toate păcatele astea şi eu... şi aspir să scriu în viaţa asta măcar o singură poezie... nu doar versuri bunicele ici-colo prin texte slabe!... ar mai fi destule de adăugat neştiinţologic, desigur...


A.P. La întrebarea numărul nouă, autorul este rugat să dea glas unei alte întrebări așteptate poate și neadresate.


Autorul cui? Tu eşti autorul interviului... a, ai vrut să spui dacă aş fi preferat încă alte întrebări!... să mă fi întrebat, de exemplu, dacă sunt un om fericit.
Ţi-aş fi răspuns, cu riscul să nu fiu iertat de nimeni pentru asta, că DA, sunt un om fericit, nu chiar preafericit, că nu-s patriarhul vieţii mele, dar sunt fericit cu cotidianitate, chiar mai des... şi spun acestea pentru că ne aflăm acum cu acest interviu, fix alături de un text pe care îl scriam când am primit întrebările tale. Desigur, textul cu pricina va fi publicat. (un mare om mare spunea că: lumea îţi va ierta absolut orice, mai puţin faptul că eşti fericit)


„Pentru început trebuie spus că, în demersul meu, am citit haotic…” închei cu un citat de-al tău, păi cum altfel, dacă scriu haotic?!... deşi, paradoxal, trăiesc ordonat şi într-o normalitate socială impusă. Profit de prilej să las inima să facă o reverenţă în faţa măriei sale cititorul, colegilor, tuturor... fiţi vii...


A.P. : (Zece! Numărul potrivit pentru fericire?!) Că tot pomenești de un text în lucru pe subiect, deschide-i puțin porțile și spune-ne despre fericire...


V.B. : Poarta o deschide împărtăşirea cu bucurie firească a aceluiaşi cer, aer, pământ... nu eu; despre fericire a grăit frumos Gibran, apostolii învăţaţi de Iisus, sfinţii, pustnicii; io, ca om de neştiinţă, nu văd fericirea in neştiinţă, ci în generozitatea ta când dai, în felul cum te bucuri când primesti, fie şi necazuri... uite, aici, în interviul tău, împărtăţim cuvinte care nu noi le-am inventat; şi în miezul cuvintelor, dacă le spargi cu inima, nu cu dinţii, stau fericirile...


Cititorul poeziei lui Valeriu Barbu se retrage cu promisiunea revenirii, chiar și în alt interviu, mai... viu! Zâmbet! Până atunci, să ne regăsim cu bine!

liqueur de regăsiri – Valeriu dg Barbu

în arborele inimii cresc ramuri
privite abstract vezi mereu ramul încă inexistent

poţi face oricâte fotografii
chiar şi cu camera ascunsă, uneori prea ascunsă
a sufletului
preajma îşi reîmprospătează personajele
vin copii, copiii copiilor şi tot aşa…
arse carcase foste ramuri, acum lemne,
încălzesc un dedesubt genealogic

un om… aproape nimeni
îşi iubea cu măsură fără măsură oamenii
toţi oamenii
şi murea cu moartea fiecăruia şi creştea
în creşterea fiecăruia
nefăcând nicio fotografie
îi retrăia din întâmplări chiar şi neîntâmplate
absenţa celor morţi i-ar fi părut firească
dacă i-ar fi promis cineva, ceva, posibile regăsiri
dar nu
şi-l duru foarte tare definitivul absenţelor –
experimenta tot felul de uleiuri, esenţe, tincturi
în laboratorul inimii
doar-doar va reuşi să facă un liqueur de regăsiri
sau de nemoarte
cobora în elementele materiei şi aici
la un moment dat – doar dat l-ar fi putut avea,
sublim şi simplu, firesc precum o idee spirit
gustă luând pe deget un strop de rouă
avea parfumul întâiului sărut al mamei
întâiului sărut ştrengar, întâiului sărut iubirii
întâiului sărut copilului său – cum e posibil?!!!
am distilat liqueur de regăsiri?…
ţărâna întoarce filtrate daruri
din daruri, daruri toate iarăşi
în vinul, în grâul, în fructul zemos, în ierbi
ia, hai ia, frământă, pipăie ţărână, stoarce, bea
bei viaţa ta, bei din râul căruia tu, picătura,
îi lipseşti

poţi face oricâte fotografii
chiar şi cu camera ascunsă, uneori prea ascunsă
a sufletului
preajma îşi reîmprospătează personajele
vin copii, copiii copiilor şi tot aşa…
arse carcase foste ramuri, acum lemne,
încălzesc un dedesubt genealogic

în arborele inimii cresc ramuri
privite abstract vezi mereu ramul încă inexistent

Lectură plăcută! (n.a.)

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor