OMULEŢUL ŞI FLOAREA

Ben TODICÃ

 

În România, pe vremuri, văzusem un film, alb/negru, de desene animate cu un omuleț care plantase o floare albă pe marele și rotundul pântec al planetei și o uda mândru din stropitoarea sa. Era omulețul marelui regizor Ion Popescu Gopo. Acest filmuleț este, poate, cea mai potrivită metaforă pentru relația mea cu Vasilica Grigoraș. Ea, omulețul din România, iar eu, floarea la antipozi, botezată cu rouă de când a descoperit-o cu grija devenirii spirituale, boaba de apă care să ostoiască văpaia dorului dintre oameni. A aruncat sfoara de aur în adâncuri precum marele înțelept, cuvinte balsam, frumuseți perenice spre vârful himalayan al iubirii mele cerești.

 

Împreună cu prietena ei, Elena, Zânele au reînviat plaiurile copilăriei mele de pe meleagurile Puieștilor și locurile primilor mei pași în satul Iezer, unde, pentru întâia dată mi s-a dezvăluit imaginea lumii și am cunoscut vocea Domnului prin bătăile clopotelor bisericii ortodoxe din sat. Această vibrație intensă mi-a trezit conștiința, instinctul. Curiozitatea s-a născut din această amorsare inițiată de Vasilica. M-a pus în contact cu momentul prin imaginile satului și împrejurimilor. M-a ajutat să-mi retrăiesc primii ani, care dispăruseră odată cu plecarea noastră pentru o nouă viață în Banat, la exploatările miniere din Amelia, Ocna de Fier și, în final, Șantierul Uranifer Ciudanovița. În explozia uriașă de viață multiculturală a naționalităților și românilor din toate colțurile țării, cu toate cântecele, jocurile și obiceiurile lor, am uitat de viața liniștită și plină de poezie a Iezerului, de cântecul păsărelelor, de zumzetul gâzelor și a orătăniilor curții, de liniștea sătucului meu moldovean în care ai mei plecau la munca pământului lăsându-mă în grija Vioricăi, sora mai mică a mamei. Nu o uit pentru că ea avea un ibovnic care venea întotdeauna pe la ferestrele camerei în care se căznea să mă adoarmă cu un purceluș care mă speriase o dată de am căzut cu fundulețul pe pirostiile fierbinți din curte. Aduse acest purceluș îmbrobodit într-o cămașă albă sau cearșaf ca să mă sperie, „uite bau-bau”, ca să mă retrag sub plapumă și să adorm. După aceea, Hăis – Cea, chefuri!

 

Retrăiesc toate aceste imagini cu străduțele înguste și pline de colb, da colb, nu glumă, de îmi adânceam în el piciorușele când erau verile fierbinți sau se ridica în văzduh, precum ceața, când trecea vreun călăreț sau caleașca în galop, plăcerea de a defila în urma fanfarei care mărșăluia prin sat pentru a chema lumea la hora din Puiești, trestiile și florile de pe marginea iazului/lacului care se umfla după ploaie de apa cărată de pârâiașele care se formau din deal. Mama mă ținea strâns în brațe când se porneau tunetele prevestitoare de ploi, se întorcea repejor cu băietanul ei drag de la câmp și îi vedeam salturile spectaculoase în cizmele de cauciuc peste șiroaiele adânci, proaspăt pornite. Acel pământ, tare și plin de

 

 colb, devenea dintr-o dată mâl, care îți îngreuna mersul și, în care ți se adânceau pașii. Te sugeau ca o ventuză, iar la extracție, sunetul semăna cu cel pe care îl făceau pumnii mamei când frământa pâinea. Mama a fost o femeie tare frumoasă ca, de fapt, toate moldovencele noastre. Floricelele, Româncuțele Daciei.

 

Toate aceste cadouri sunt Mâna Moldovei Creștine, care, apoi, s-a întins prin sufletul Vasilicăi până în Australia și a împlinit, a plămădit și tors toată dragostea și dorul spiritului creativ al inimii mele, din sufletul meu de român, de copil înstrăinat.

 

Vasilica Grigoraș este o mamă și bunică de neegalat. Reiese din multele ei cărți de poezii și povestioare scrise pentru copiii și nepoțelele ei. Îmi este ca o soră, învățător și demn tovarăș de drum, așa cum erau Eminescu și Creangă plăcuți Domnului nostru în sân, iubitoare de neam și de cultură, mare cunoscătoare și îngrijitor de slovă, de om și Divinitate. Are o pereche de ochi fermecători și un suflet vulcanic care arde și încălzește după respect, justiție și demnitate. Gingașă ca o floare, însă fermă precum granitul, te simți în siguranță în mâinile ei lucrându-ți materialul literar pentru carte. Am învățat multe din intervențiile ei și am retrăit de fiecare dată experiența textului.

 

Vasilica e un original și un mare cunoscător de valori. Ea nu are nevoie de înțelepții trecutului ca să-și justifice credința și experiența profesională. E foarte delicată în vers și frază, a găsit precum firicelele de apă, care se scurg în Iazul Iezerului, calea efectivă și afectivă de a evolua și evalua viața. Da, viața! Mare dar de la Domnul. Cultura neamului e hrana conștiinței vii. Ea trăiește pentru a cunoaște, pentru a iubi și dărui, pentru țară, familie și pentru aproapele ei.

 

Cine știe pe ce țărm aș fi naufragiat, ars de dorul de țară daca nu ar fi fost ea și mulți apropiați ai neamului meu,

 

adunați de Dumnezeu, spic de grâu, ca să ne înfrățim creând o horă, un brâu internațional în jurul pământului.

 

Vasilica, precum omulețul lui Gopo care a luat multe premii internaționale, merită toate onorurile din lume, Oscar-ul recunoștinței.

 

La Mulți Ani, Draga Noastră!

 

GAUDEAMUS IGITUR!

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor