-          Domnule judecător, clientul meu nu a intenţionat să privească conţinutul acelei bucăţi de hârtie.

-          Domnule avocat, inculpatul nu numai că a văzut sau a privit acea mizerabilă bucată de hârtie, dar chiar a îndrăznit să o admire cu pasiune.

-          Dar…

-          Şedinţa se încheie. Juriul va delibera, iar în douăzeci de minute vom pronunţa sentinţa.

În sala de judecată se făcu întuneric. Aikin se trezi. Visase. Era dimineaţă. Lumina soarelui pătrundea prin ferestre, după ce cu greu străbătea norii groşi şi otrăvitori  ce învăluiau oraşul. Se ridică din pat şi opri alarma care anunţa că tuburile de oxigen erau complet încărcate. Pe un ecran era atenţionat că în câteva minute va trebui să servească micul dejun, iar într-un colţ al camerei, dintr-un difuzor ascuns, o voce metalică îl avertiza că mai are oxigen în tuburi pentru opt ore, treizeci şi şapte de minute şi zece secunde. Privi pe fereastră. Totul era învăluit într-o ceaţă gri cu o consistenţă acidă. Aşa era şi mintea lui tulburată de visul în care era unul din avocaţii apărării care polemiza cu judecătorul.

Brusc îşi aminti de Clara. Plecase într-o secţiune învecinată în interes de serviciu. Urma să se întoarcă peste câteva zile când aveau fixată de către autorităţi ziua căsătoriei. ,,Dacă se va întoarce teafără, îl va mai găsi pe el viu?”, era întrebarea pe care el şi-o punea în fiecare dimineaţă de câteva zile. Începuse să îi pese, iar el nu ştia asta sau nu îşi dădea seama ce înseamnă acest lucru, tot aşa cum nu ştia că lipsa lui înseamnă nepăsare. În Oraş, viaţa era nesigură. Nimeni nu ştia când Congregaţia care guverna de mai bine de un secol va porni acţiuni de pedepsire a rebelilor. Asta se întâmpla când ei ocupau o zonă întreagă şi populaţia era decimată şi înlocuită cu imigranţi din teritoriile învecinate. Oraşul era împărţit în sute de secţiuni în care oamenii trăiau într-un automatism perfect. Nu aveau voie să părăsească secţiunea în care locuiau decât cu aprobarea specială a administraţiei. Cine nu respecta decizia era acuzat de rebeliune şi condamnat la moarte. Aikin se linişti. Îşi aminti că acolo unde locuia nu mai fusesese semnalată o activitate a rebelilor de mai bine de cincizeci de ani.

     Un sunet metalic îl trezi din contemplare. În nişa din peretele sudic îi fusese adus micul dejun. Hrana locuitorilor era asigurată de către Congregaţie, iar în schimbul muncii pe care aceştia o prestau în cadrul diverselor companii li se asigurau energia electrică şi oxigenul necesar supravieţuirii în oraşul toxic. După ce servi micul dejun, Aikin mai verifică o dată buteliile de oxigen şi aparatul de respirat. Erau în regulă, iar astăzi era liber şi voia să facă o plimbare pe plaja ce se întindea de-a lungul  laturii estice a secţiunii. Îşi puse costumul antichimic, apoi reglă masca şi aparatul de respirat. Verifică pentru ultima oară nivelul oxigenului şi işi încheie fermoarul de siguranţă. Reglă la un debit minim aparatul care alimenta locuinţa cu aer proaspăt. De la ultimul război chimic, aerul devenise letal. Concentraţia de gaze otrăvitoare era aşa de mare încât un om ar fi murit în câteva minute dacă s-ar fi plimbat neprotejat în Oraş. Doar în interiorul clădirilor se putea trăi fără costum şi mască de respirat, deoarece erau protejate împotriva infiltrării aerului  de afara, iar sistemul de alimentare cu oxigen era singurul lucru bun ce părea că mai rămăsese după instaurarea dictaturii în Oraş.

   Aikin ieşi din clădire şi se îndreptă spre zona portului vechi, acum o ruină. Travesă artera principală, după care intră pe prima stradă ce şerpuia în jos, spre ţărmul oceanului. Se gândea la Clara şi nu ar fi trebuit. Ştia că încalcă legea, dar mai ştia că guvernul încă nu îşi permitea să monteze dispozitive de scanare a gândurilor, aşa cum se întâmplase în oraşele învecinate. Acesta era şi motivul pentru care Oraşul era încă asaltat de imigranţi. Nu ştia ce înseamnă faptul că se gândea aşa des la ea, dar era neliniştit.  Nu avea voie să se gândească decât la propria persoană şi la nimeni altcineva. Codexul definea aceste lucruri ca slăbiciuni ale speciei umane şi le pedepsea ca atare. Totuşi nu se putea abţine să nu se gândească şi asta îl făcea să simtă ceva plăcut în toată fiinţa. Totul a început când a primit de la guvern ordinul de căsătorie pe care bărbaţii de vârsta lui erau obligaţi să îl îndeplinească. Acesta conţinea numele, vârsta şi fotografia persoanei cu care urma să se căsătorească, data şi numele reprezentantului Congregaţiei care oficia căsătoria.  Cei doi trebuiau să locuiască în aceeaşi secţiune, iar la o perioadă de câţiva zeci de ani erau permise căsătoriile între indivizi din secţiuni diferite pentru a se evita consangvinitatea. Durata căsătoriei era de cel mult zece - douăsprezece luni până se năştea primul şi unicul copil al cuplului. Atunci copilul era preluat şi crescut de către guvern, iar cei doi primeau ordinul administrativ de divorţ. Mai demult, copil fiind, cineva îi povestise prin semne că, în vechime, oamenii se foloseau de un cuvânt pe care îl denumeau ,,iubire”, iar în unele zone ale planetei acesta se numea ,,dragoste”. Nimeni nu găsise vreodată un astfel de obiect, aşa că în conştiinţa lor totul rămăsese o legendă  interzisă. Se gândea că în curând se va naşte o nouă fiinţă care va avea aceeaşi viaţă chinuită. Se întristă şi nu ştia ce înseamnă asta. O viaţă trăită între patru pereţi şi în interiorul unui costum greu  pe care de cele mai multe ori nu îl suporta. Uneori ar fi vrut să spargă geamurile sau să rupă costumul de pe el, dar asta ar fi fost sinucidere sigură. Se calmă la gândul că oricând i se poate întâmpla asta dacă Congregaţia considera că este necesar, iar el, Aikin, nu mai este de folos sistemului.

La marginea oceanului vântul bătea intens, iar valurile se izbeau puternic de ţărm. Ceaţa acidă învăluia cea mai mare parte a platformei continentale. Apa  căpătase o nuanţă cenuşie, iar pe o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi, în apropierea ţărmului, nu mai trăia nicio vietate de cel puţin o sută de ani. Prin ecranul panoramic al măştii de respirat, Aikin privea în depărtare şi încerca să îşi imagineze cum ar fi viaţa dincolo de ocean, împreună cu Clara şi pentru totdeauna... Îşi dădea seama că îşi permitea prea multă libertate şi îşi propuse să-şi cenzureze gândurile. Era conştient că risca totul dacă cineva i-ar fi scanat sentimentele. Ultima oară când se plimbă pe plajă, un amic îi povesti desenând cu degetul pe nisip că în partea cealaltă a oceanului, pe pământurile vechiului continent ar mai exista câteva zone în care mai trăiesc şi alte vieţuitoare în afară de oameni şi şobolani. În Oraş, doar şobolanii se adaptaseră la mediul toxic şi reuşiseră să supravieţuiască. Pe străzi puteai vedea doar autovehicule, oameni îmbrăcaţi în costume antichimice şi şobolani. Undeva în laboratoarele de cercetare se studiau factorii care au dus la supravieţuirea şi adaptarea lor în acest mediu. Savanţii sperau că în urma acestor cercetări vor putea face acelaşi lucru cu oamenii şi nu va mai fi nevoie de incomodele costume de protecţie. Aikin era unul din aceşti savanţi. ,,Vom deveni asemeni şobolanilor dacă vom continua în acest fel. Imuni la orice rău din jurul nostru. Oare este bine?” Simţi din nou că încalcă legea şi îndrăzneşte să gândească prea mult. ,,Oare cum era dincolo?’’ Nimeni nu ştia acest lucru pentru că nimeni nu mai îndrăznise să evadeze dincolo de foarte mult timp. Şi asta se întâmpla de mai bine de un secol. Acest gând era una dintre cele mai mari crime incluse în Codex. Brusc renunţă să mai gândească. Trecea pe lângă el un grup de oameni. Se mai plimbă o vreme pe malul oceanului, după care se îndreptă spre casă pe alt drum. Intră pe o stradă largă, cu clădiri înalte şi ferestre multe ce semănau cu ochii unei creaturi ucigaşe. În spatele lui auzi un zgomot de motor şi un claxon scurt. Se dădu într-o parte, iar vehiculul trecu  pe lângă el lăsând în urmă o perdea de fum. Prin praful toxic, zări un obiect cu formă pătrată. Era o carte căzută din camionul care ducea la crematoriu şi ultimele volume confiscate din zonele controlate de rebeli. Se aproprie de aceasta. În acel moment o rafală de vânt o deschise, iar dintre paginile cărţii se desprinse o filă care căzu la picioarele lui Aikin. Acesta se aplecă şi ridică bucata de hârtie, o desfăcu şi o privi atent. Văzu desenat cu o mare fineţe şi precizie un trandafir roşu sub care era scris caligrafic: ,,Rosa Linnaeus”. Roşul petalelor îl tulbură şi simţi cum ţepii de pe tulpina în dreptul căreia ţinea degetul îl răneau. Pe obraz i se scurse o lacrimă. Se simţea rănit şi devastat. În spatele lui, undeva la una din ferestrele ce semănau cu ochii unui animal de pradă, cineva îi urmărea fiecare mişcare.

 A doua zi a fost condamnat la moarte pentru că îndrăznise să admire o roză.

 

Alexandru Şerban

 

*

*           *

O nouă viziune SF inclusă în acest număr,

     În schiţa Oraşul, două teme distincte absorb substanţa epică: poluarea catastrofică a globului pământesc şi permanenta supraveghere instituită de ‚,Congregaţie”. Între ele, personajul principal descoperă fiorul necunoscut al celei dintâi iubiri şi sfârşeşte tragic.    Alexandru Şerban creează imaginea artistică a unei posibile lumi viitoare, aflată sub apăsarea extincţiei. O dramă individualizată şi un limbaj expresiv vestesc un posibil nou nume în universul ficţional al prozei autohtone.

Prof. Univ. Dr. Ion Bălu

Vizualizări: 89

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Alexandru Serban pe August 2, 2015 la 4:35pm

Multumesc mult!

Comentariu publicat de Mihaela Popa pe August 2, 2015 la 12:17pm

semn de admirație

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor