La unu și un sfert a.m., ultimul autobuz spre Piața Franței a plecat deja din stația de la Universitate.
― Dacă tot l-am pierdut și nu mai trebuie să mă grăbesc, te conduc acasă și de acolo iau un taxi.
― Ajungem în trei minute. După liceul Enescu, exact treizeci de pași la stânga. E pe-aici vreun coș de gunoi în care să-mi arunc țigara?
― Stinge-o cu tocul. Poți?
― Arată-mi cum să fac. Îmi place când mă înveți chestii din astea.
Se apleacă, degetele lui în jurul gleznei mele, țigara se stinge sub apăsarea micii suprafețe de metal. Apoi, deschizând poarta de fier a școlii, așteptând să intru:
― Margareta?...
― Azazello?
Facem câțiva pași în bezna completă. Cineva apare, brusc, în fața noastră. Continuăm să mergem spre ușa principală cu aerul unor oameni cu scaun la cap, așteptăm să se îndepărteze, ne uităm unul la celălalt,
― Ce naiba caută ăsta a-ici la o-ra as-ta? șoptind amândoi în același timp, izbucnind în râs.
― Și noi?
În curtea liceului au înflorit trandafiri portocalii. Pe întuneric par decolorați, niște fâșii de piele răsucite. Păcat că ușa e închisă. Un taxi trece lent prin fața blocului meu.
― Foarte utilă ideea cu beculețul verde deasupra mașinii. Așa știi sigur că taxi-ul e liber.
― Nu aveau dintotdeauna piramida cu lumină verde și roșie pe care scrie „taxi”?
― Aa, nu! Abia acum patru ani s-au gândit să o pună... Ela, povestește-mi ceva despre tine.
Dinspre clădirea punctului termic, la cinzeci de metri în dreapta noastră, vine un bâzâit continuu; suprafața portocalie și rece a geamului de la dormitor intensifică lumina becului de la stâlpul de pe trotuar, pe bordura căruia ne-am așezat și noi, cu niște foi xeroxate sub fund.
― Ce vrei să știi despre mine? Nu sunt o persoană interesantă în momentul ăsta; cineva care povestește despre o obsesie de la doi’șpe ani, nu are cum să nu plictisească. Mă gândesc cum ar fi dacă eu și Levi am sta unul în brațe la celălalt. Ar fi ca și cum un puști de trei ani ar găsi, sub bradul de Crăciun, cel mai mare urs de pluș de pe planetă. Ultima oară l-am văzut acum șapte ani, într-o duminică în care eu și maică-mea ne-am oprit să ascultăm corul de la catedrală și, după douăzeci de minute, ea a ieșit în parcul de vis-à-vis să fumeze. El stătea, ca din întâmplare, pe una din bănci, fără ca eu să știu atunci că ne aștepta, iar pe mine m-a întrebat cum merge cu școala, „în ce clasă ziceai că ești?” și toate celelalte. În ultima vreme, m-a sunat aproape în fiecare zi. Ieri, când îmi povestea la telefon despre revelația lui, îi răspundeam monosilabic – aproape mă sufocam luptându-mă să nu râd, fiindcă trebuia să mă feresc de degetele gâdilicioase ale lui Alex care, abia ieșit de sub duș, alerga după mine prin cameră – deși simțeam un tremur în vocea lui Levi, la celălalt capăt al liniei, când ajungea cu povestea la Saul și Pavel. „Și? I-ai zis că ai un barbat gol în baie?” „Nu, Alex. Sunt total lipsită de imaginație.” Am pariat, nu mai țin minte ce, pe două sticle de Angelli și cred că a câștigat Alex. „Vara asta seamănă cu fotografia în care erai cu tricoul lung, roșu, și lumina cădea pe tine dintr-o parte, și pe pachetul de țigări mototolit de la picioare. Înainte de a-ți fi făcut poza, băuseși deja tot ce aveai prin casă, de aia nu-ți mai amintești.” Alex e foarte drăguț când vorbește așa. De fapt, e drăguț în general. Când l-am văzut prima dată, stătea pe treptele de la statuie și privea umbrele lungi ca gratiile de la pușcărie de pe dalele din bătaia soarelui. Ca să scăpăm de o țigancă ghicitoare care vroia să-i arătăm palmele stângi, ne-am ridicat de pe trepte, el și-a dat jos cămașa cu mâneci scurte, tricoul negru, și-a pus înapoi cămașa, iar tricoul și l-a înfășurat în jurul capului, ca pe un fel de turban. „Băi, de ce se uită toată lumea la mine și râde?” „Fiindcă-s proști. Lasă-i.” „Da’ tu de ce zâmbești?” „Nu zâmbesc. Pe unde traversăm?” „Nu știu. Pe unde am traversat când am venit.” Jacky, eu îl iubesc pe Alex?
― „Jacky, eu îl iubesc pe Alex?” mă maimuțărește.
Azi dimineață am uitat geamul deschis la bucătărie. Simt în palmă răceala brichetei, aș vrea să fumez, dar nici eu, nici Jacky nu mai avem țigări.


A doua zi, pe la zece – „es ist der Morgen danach” (versuri de Lacrimosa – Jacky ascultă un fel de gothic nemțesc destul de accesibil, pe motiv că, traducând versurile, învață limba germană într-un mod mai plăcut) – ieșim după țigări, nu fără a ne umple, mai întâi, buzunarele cu pietre pentru câinii care mișună pe lîngă tomberoane, Jacky fredonând tot drumul până la magazin „Bella, ciao!” și cântecele despre Isus (în care nu crede, dar îi plac) cu un băț lung în mâna dreaptă cu care bate măsura prin aer. Gesticulăm și vorbim tare, convinși, în mod inexplicabil, că nimeni nu înțelege ce spunem – sau, poate, fără să ne pese – fără să dăm atenție sunetului ușor de pași din spatele nostru, pașii profesorului de clasică germană. Ne salută – în română – cu o umbră de zâmbet, lăsând impresia că încearcă să-și ascundă amuzamentul. Îi răspund la salut, Jacky mormăie un „Gute... bună-ziua!”, roșind până pe gât, își duce, blocat, mâinile la gură, dar, după ce ne îndepărtăm, râde cu strâmbături până-l dor maxilarele. Hohotele lui îmi amintesc de râsul lui Mozart. Jacky nu are părul roșu ca focul, nici un colț lung și ascuțit, ca Azazello; nu ochii cafenii, ci liniile fine ale pleoapelor sunt, într-adevăr, frumoase, iar buzele subțiri capătă uneori o expresie copilăroasă de mirare și exaltare. La început, când rămânea la mine, îmi plăcea să-i dau să se îmbrace cu cele mai fistichii haine și el mă lăsa să mă amuz de pantalonii flaușați de pijamale, cu genunchi și fundițe, de tricoul lung cu imprimeuri, care mie îmi era larg, dar lui, mulându-i-se pe corp, îi dădea aerul unei gospodine bine făcute care tocmai și-a scos bigudiurile – până în seara în care s-a săturat și și-a adus de acasă o pereche de boxeri. E mai mic decât mine cu treișpe luni.
Alex e mai mare decât mine cu o lună, ochii de un verde-turcoaz trec uneori în albastru sau în nuanțe de brun, părul e exact ca al meu. Aproape că îi invidiez gura senzuală, și el o știe. Mai spune, pe jumătate luându-se la mișto, că orice tipă ar trebui să-i invidieze circumferința exagerat de îngustă a taliei. Mai demult, a scris un scenariu în care era personaj principal. Un băiat foarte slab, pe un pat de spital, cu ace în brațe, calculează durata de viață a corpurilor cerești. Mi-l imaginez la liceu, în ora de gramatică sau de religie, ori în pauze, cum umple pagini întregi cu formule prost alese care îl duc în punctul din care a plecat; mă imaginez și pe mine, aplecată deasupra foilor proaspăt scrise ca să le miros, unele mine de pix miros a marțipan, dar Alex folosește stilouri made in China pe care le umple direct din călimară, nici nu știam că se mai fabrică, așa că nu e marțipan. E, totuși, de acord că există pixuri cu pastă care miroase frumos, a sâmbure decojit de măr. Spune că, de multe ori, visează ca un mendebil chipuri și străzi pe jumătate în lumină, pe jumătate în întuneric. O să-i aduc albumul cu Giorgio di Chirico. Mâine, dar asta numai dacă Jacky nu o să vrea iarăși să treacă pe la mine. Ba și dacă o să vrea. Chiar, ăsta mai stă mult în magazin? Să se ducă odată la el acasă, am chef să devorez un pachet de Pim’s cu căpșuni și, poate, o cană de ciocolată caldă. Mi-e frig și mă doare gâtul de la țigările de ieri. Vorbesc în continuare cu Jacky, dar numai din inerție. Zice:
― Așa crezi tu, că Jacky vine la Ela să se uite pe Youtube? Că eu n-am Youtube și-acasă?
― Auzi, eu mă întorc singură.
― Fiindcă așa-ți place ție, să tai trandafirii.
― M-a sunat maică-mea mai devreme și și-a anunțat vizita peste jumătate de oră. Vrei s-o cunoști?
― Nu.
Se întoarce cu o mișcare largă, teatrală, și pleacă. Un câine zgârie, din mers, asfaltul. E praf și nu se întâmplă nimic. Dacă aș lua acum trenul spre Neamț și m-aș duce la Levi, ce i-aș putea spune? Că vreau să ne-o tragem, sau ce? Ar crede că nu-s zdravănă sau, cel puțin, ar zice că nu trebuie să ne mai vedem. Oare ce față ar face maică-mea dacă ar ști? E foarte imprevizibilă în reacții, în cel mai bun caz se face că nu aude și schimbă subiectul, în cel mai rău – e în stare să mă încuie la ea în casă. N-am chef acuma. Și, de altfel, timpul în care nu mă gândesc la el e ca zăpada pe care se poate desena, fiindcă abia a nins, stratul e nou și strălucitor, și miroase ca aerul seara. Levi e martorul imaginar, înlocuitorul, în mintea mea, al unei persoane ale cărei idei – în cele mai puțin de trei ore însumate în care am stat de vorbă – m-au scos din sărite. Totuși o fi vina mea că mă plictisesc. Alex...
― Alex! Ce bine că ai venit!
― Hai sus, să-ți pun o piesă faină. Ce faci cu bățul?
― E așa, de chestie. Ai adus Angelli?
― Adus. Ai fost în părculeț? Ține, îmbată-te.
― Am luat țigări și după aia m-am plimbat. Da, cu Jacky.
― Ce mai zice geniu’? De fapt, cred că el te întrebă ce zic eu, și eu te întreb ce zice el, și tu te simți la femme fatale...
― Chiar vrei să-ți povestesc? S-a întâmplat ceva foarte amuzant, dar mai bine nu-ți spun, că dacă n-ai fost de față ...
― De ce dracu’ începi să-mi spui, dacă tot n-o faci până la capăt?
― Îți zic mai târziu.
― Lol.
― Bine, ascultă! Știi că Offret, al lui Tarkovsky e filmul lui preferat.
„Dacă aș înțelege, într-adevăr, filmul ăsta, aș găsi răspuns la toate întrebările.”
― Aha, Tartakovsky! Și de aici pasiunea ta pentru filmele europene.
― Tu nu te poți abține! Nu vezi că mă enervezi?
― Și ce dacă te enervez? Ai, cumva, un obiect contondent în geantă pe care să mi-l arunci în cap?
― Bine, cum vrei. Am pus un film și ne-am băgat în pat.
― Dezbrăcați?
― Numai eu.
― Lol, băi. Și care era faza amuzantă?
„Ai prezervative?” Scot o cutie cu prezervative din sertar și o arunc pe pat. „Am vrut doar să văd cum o să reacționezi.”
― Chiar așa a zis, că nu poate trăda dragostea.
― Bine, băi Ela, și eu ce ar trebui să spun acuma?
― Nu știu. Tot ce știu e că mi-a fost tare dor de tine.
― Hai să-ți pun o piesă.
― Din aia păienjenoasă?

În noaptea aia am adormit, ca de obicei, la șase dimineața. Ne-am trezit la unu jumate, ca să avem timp de o cafea înainte de a merge la școală, fiindcă aveam cursuri de la trei la opt, iar la opt am mers la un pub cu muzică blues, jazz, and more..., noi și încă doi cunoscuți.


***


Sunt în oraș de o săptămână și mi-am făcut câțiva amici printre oamenii întâlniți întâmplător, care mi-au explicat cum să ajung la o cafenea drăguță în care mi-aș putea trece orele când nu sunt la școală. În faţa mea, un copil păşeşete pe strada cu piatră cubică căutând să-şi păstreze un echilibru caraghios, imită, râzând, o femeie cu mişcări prudente, care se teme, parcă, să nu cadă pe gheață. Intru și rămân o oră într-o cafenea în care fumatul e interzis, dar se poate scrie sau desena în cărbune la mesele așezate ca într-o sală de clasă, deși nu sunt așezate ca într-o sală de clasă, profitând de lumina amiezii, atât de diferită de lumina din orașul lui Levi.
Închid ușa de sticlă și încep să citesc plăcuțele de pe clădiri, inscripționate cu numele străzilor, încercând să-mi dau seama în ce direcție ar trebui să merg ca să ajung acasă.

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Helena Patricia pe Ianuarie 10, 2011 la 9:38pm
Multumesc pentru apreciere. Necunoscutul - prin vreun dialog cu alter ego-ul - nu a stat in intentia mea.Bucata de mai sus aproape ca imi pare o simpla poveste cu ceva atmosfera.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor