Din două universuri, care ți-e cel mai sfânt;
Necunoscutul nimeni, râvnit din neștiință,
Sau semenii ce-i știi culcați demult, pământ,
Rămași de rădăcini, să ne sorbim conștiință?

La praf stelar țintim, ne căutând origini
Și apăsat călcăm, strivind uitate vise
Sub tălpile-n oglindă, pe luciul spart de spini,
De la săgeți solare se răcorind ’n abise...

Ne retopim perpetuu, din sevele străfunde
Resuscitând nutriți de-un însămi canibalic,
Ne pogorând la rând meteorite arzânde,
Înfrățind zbor, cu scormon de sapiens animalic.

Nici nu-i mister, în esență e punctul de plecare
De unde raza-ncepe, se percepând privire
Ce-ar releva ce suntem; noi, Univers se pare!?...
Arar ne amintind că-i suntem contopire.

Ne creștem trupuri noi din vechile schelete,
Culegem mere roșii din cărnurile-n humă
Și pâinea o plămădim din brațele de fete...
Ne parfumăm de roze din lacrimi-ochi de mumă!

Suntem o coajă groasă pe astrul planetar,
Călătorind în vid, stingheri, neplânși, uitați;
Niște orfani, doar mintea cătându-și un amnar,
Ce s-a aprins scânteie din palmele de tați...

Pe coapsele de mame... Copii sacrificați!
19.02.2012

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor