FERICIREA PURĂ CU PEISAJ MARIN ŞI NUD

 

 

Cornel Nistea[i] marchează peisajul literar cu romanul Întâlnirile mele cu Orlando[ii], un roman solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989, un an de referinţă şi pentru scriitorii din România.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în câmpul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale, pe de altă parte. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Romancierul ştie şi poate să realizeze atmosfera vieţii în sine ca viaţă, trăirile personajelor sunt reale, necesităţile omului sunt clar definite, forţa sa este pusă în lumină. Rezultatul, însă, depinde de societatea în care trăieşte artistul, strict determinat în timp şi spaţiu.

Sunt puse în lumină destinul artei şi al artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentrucă declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un moto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură.”

Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură. Dacă resorturile sunt declanşate, găsire ei în starea pură, pare o problemă intangibilă pentru artist. Şi, iată, iubirea este cea care dă forţă omului şi în special artistului, îl maturizează prin suferinţă.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu – romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando- pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea, tensiunea dintre iubirea ideală aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică aşa cum o trăieşte Orlando se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le limitează mereu.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel.”

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care formatează un destin.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, pictează nuduri pentru că este divin, lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în background este creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentrucă sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va şti că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului. Motivaţiile ţin de orgoliul feminin, uneori cu argumentele credinţei, ipocrizia pare a fi semnul acceptării paradisului pierdut: trupul este templul Duhului Sfânt.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare…peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui - pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec, epoca se schimbă, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan.

Romancierul se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective momentane care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.    

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, timpul petrecut în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo. Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune, devine inamic. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul, viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la … Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare…

Cornel Nistea reuşeşte să descrie perioada grea din netimpul comunist, privaţiunile cetăţenilor, dramele scriitorului, compromisul zilnic care devenise mizerie morală, o lumea fără Dumnezeu. Într-un fel autorul reuşeşte o sinteză a epocii, lăsând deschisă oportunitatea unei viitoare analize a vieţii artistului după anul 1989 în România şi temele par a fi extraordinare: ce mai înseamnă nudul într-o lume a pornografiei, dar dependenţa artistului de sistemul de putere şi de jocul pe piaţa liberă a artei, dar impactul informaţiei în viaţa de zi cu zi, apoi diferenţele dintre indivizi…

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva, înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Dar şi întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăreşte epoca în toată goliciunea ei (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească, ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun.” – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…” – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…” – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi.” – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând.” – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare.”

Cornel Nistea a fost în atenţia criticii[iii] şi este privit ca un important romancier. Tudorel Urian notează: „Bruscarea unei conştiinţe prin revelaţia produsă de o schimbare radicală şi ireversibilă, petrecută în planul cotidianului, devine astfel leit-motivul povestirilor lui Cornel Nistea. Această iluminare de conştiinţă este întotdeauna dublată de o trăire emoţională foarte înaltă. De altfel, afectivitatea este simţul la care apelează în primul rând Cornel Nistea, scrierile sale fiind, din acest punct de vedere, apropiate de poezie. Ca şi în cazul poeţilor, la autorul în discuţie scriitura este, în acelaşi timp, revelaţie şi trăire afectivă a acelei revelaţii.”

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire… Cornel Nistea a simţit că tema centrală a vieţii este iubirea… O temă creştină, universal valabilă şi luminoasă. Artistul o are la îndemână, totul este să o intuiască la timp şi să o poată trăi ca experienţă într-o relaţie unică, divină, în mediul social concret care i s-a dat…

 

Constantin Stancu

Octombrie 2012.

 

   



[i] Cornel Nistea, scriitor român, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Cornel Nistea s-a nascut la 6 august 1939 în satul Valea Larga (comuna Salciua, pe Valea Ariesului). Licentiat in litere al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj. Este profesor de limba si literatura româna la Alba Iulia. Redactor la revista de cultura Discobolul (dupa 1990). În anii '80 publica proza scurta în mai multe reviste ale Uniunii scriitorilor, debutează in volum în 1984 cu Focuri in septembrie (Editura Cartea Româneasca), drastic subţiata de cenzura de atunci. În iulie 2008 a ieşit de sub tipar romanul Ritualul bestiei. Amintiri din şezlongul albastru (initial intitulat "Amintiri din sezlongul albastru"). Proză scurtă, nuvele: Colonia de vulturi - Ed.Teognost, Cluj-Napoca, 2004; Papagalii mei adoraţi, - Ed.Context, Cluj-Napoca, 2004

 

[ii] Cornel Nistea, ÎNTÂLNIRILE MELE CU ORLANDO, Editura Unirea – Alba Iulia, 2012. Roman, apărut cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba.

[iii] Proza aceasta, lipsita de artificiile genului, s-ar putea încadra în ceea o teoria literara numeşte autoficţiune, prin impresia transmisa cititorului d-abolire a frontierelor dintre ficţiune si non-ficţiune. (Mircea Muthu)
În fiecare lume ficţionala din prozele lui Cornel Nistea exista un narator mai mult sau mai puţin implicat în aceste lumi, cu un mandat moral evident de unde provine si vocaţia sa de căutare a adevărului. De obicei, acest nara tor are voluptatea retrospecţiilor destinate sa vindece răni mai vechi sau mai noi, fie ale sale, fie ale altora. (Aurel Pantea)
Orlando este un alter-ego al autorului- dubitativ în perimetrul estetici: iscodind prelungirile acesteia în modalităţi de comportament, de unde rezulta un grad de sinceritate auctoriala demn de cel mai înalt interes. (Titu Popescu)

 

 

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor