I. Manifestul osiric

Arta osirică îşi doreşte ca publicul să deosebească sunetul produs de un om de acela produs de o maşină…cultivă o acuitate fină şi mai ales un proces de devenire, ieşirea din contextul sufletelor
albinotice, ochiul olfactiv şi percepţia lichidă asupra dimensiunilor
temporale, o ecologie a cerebralului şi a afectului.
A apus epoca perpendicularelor, e timpul diagonalelor lasser în artă…a unui totus congruent.

Dincolo de zodia mecanicii si a hazardului, de dizlocarea spiritului,
de Vacuum-ul intelectual, Sufletul este o aptitudine pentru divin, de
aceea propunem analiza spectrală a dorului, gândirea în vocabule
mitice, elementul naţional stilizat.
Tot aud postromantism, postmodernism, post-, post-, post-! M-am săturat
de post! E timpul să mai mâncăm şi carne! Artistul e un arc-en-ciel
între tradiţie şi modernitate.

II. Osiricul. Despre gândirea osirică. Conceptul muranic al devenirii.

Când eram copil, am învăţat să alerg după tiparul altora, într-un timp dat să fac lucruri cuantificabile într-o viteză exterioară propriei fiinţe. Din afară, eram o maşină alimentată de obsesia acelui
prim clasat, cu frică, eram un motor turat la maximum, sub cilindrul
unei voinţe de fier, nivelând totul. Obosisem. Mă dezgusta ideea
defilatului în pas de cadenţă. Înainte, maarş! Sângele suna ca un şirag
de monezi, nu mai avea clipocit de fluviu. Obosisem poate cel mai mult
pentru că voiam să am înot înapoi, ca racul, să merg încet cu riscul de
a rămâne în urmă. Nu voiam nordul şi nici cu turmele. Cirezile de
oameni au ochiul înfricoşat, gura încleştată să nu le scape vreun urlet
sau vreun geamăt. Mersul le e umed de transpiraţie, un tropăit, dar
până şi în orchestra aceea simfonică de suflete desluşeşti un murmur
necantonat, un pendul de trioleţi, o inimă cu o pulsaţie nouă. Timpul
şi apa sunt una. Amândouă curg. Timpul e lichid…un lichid pulverizat
peste bronhiile noastre.

Mă-ntreb de unde vine sentimentul de aservire pe care-l avem faţă de străini, această veşnică treaptă a doua. Suntem un fel de cetăţeni de rangul doi în propria ţară, sentiment explicabil la un popor dominat
istoric de invadatori şi de o pseudoaristocraţie aservită propriilor ei
interese. Ce ne lipseşte azi, ca şi în veacurile trecute…o anumită
viziune asupra vieţii. Nu suntem o cultură minoră şi nu suntem o
cultură ce se vrea cu orice preţ integrată în Europa. Poporul meu a
fost mereu în situaţia de a da foc rădăcinilor casei şi să-şi
otrăvească fântânile. N-am avut condiţiile dezvoltării artelor, ne-am
limitat la necesar, la minimal, dincolo de spaţiul casnic, sanctuarul
şi mormântul au fost punctele prin care am trasat linii în univers,
cărturarii noştri au odrăslit capodopere mai mult pe la curţile
străine, au ales exilul pentru că aici n-aveau tihna de a scrie. Poate
că azi, deşi alte furii se abat asupra noastră, e un timp în care ne
putem afirma identitatea culturală, autenticitatea, trăirile. În noi a
existat mereu latentă sămânţa geniului dar ea s-a uscat fără să
rodească decât greu iar oamenii, dezobişnuiţi cu miracolul, n-au ştiut
să-şi protejeze valorile. Noi purtăm vina pentru asta, nu alţii. Am
avut mereu predilecţia de a distruge cuibul păsărilor rare. E un semn
rău că n-am avut vreme a scrie cărţi dar ele ar fi fost inutile unui
neam învăţat să nu-şi depăşească pisihic condiţia de trib. N-ar fi avut
cum să le apere, cum să le adăpostească, ar fi trebuit să le ardă şi,
decât să ardă pergamente, mai bine să nu fi fost scrise niciodată. E ca
şi cum ai renunţa în adevăruri la care crezi. Cărţile erau o comoară
care nu trebuia să ajungă în raza ochiului viclean. Generaţii întregi
au creat poveşti, mituri, basme, poeme şi cântece şi le-au dăruit
viilor doar prin grai, împreună cu lăzile de zestre şi gândul bun.
Poate acum e timpul ca ceea ce nu s-a scris, să se scrie!
Pomii care n-au rodit, să rodească, să ne câştigăm demintatea în faţa
propriei instanţe. Noi, aparent suntem o cultură minoră, pentru că
tehnologia noastră pare a fi legată de arhaic, de mit. Oamenii de
spirit par a fi blestemaţi să rodească în alte cetăţi şi poartă în ei o
nostalgie vecină cu depresia, privesc spre ţară ca spre un pământ al
făgăduinţei. Exilul îi poartă ca o mamă vitregă, iar cei ce rămân acasă
se topesc în tristeţe, conştienţi că vor muri anonimi, măcinaţi de o
istorie scrisă pe pietre arse.
Românii nu se revoltă când sunt umiliţi în ţara lor, când sunt un fel
de negri lipsiţi de drepturi, ei înşişi călcându-se în picioare,
acoperindu-se unii pe alţii cu noroi ca nimeni să nu le mai descopere
coloana. La noi, s-au perpetuat tiranii, nu despoţii luminaţi, barbaria
redusă la dememnţă, bogaţi ce-şi preling desfrâul cu surle şi trâmbiţe
în decoruri ce erau odată sacre. Cruzimea naşte cruzime.
În oasele noastre s-au macerat mai multe culturi, una romană, văzută,
şi alta dacică, a misterelor, unii au iubit scrisul, alţii tăcerea.
Grecii şi slavii ne-au îmbogăţit humusul dar în acelaşi timp ne-au
creat sentimentul complicităţii, complexul de cultură duală. Pentru noi
a fost mai uşor să cioplim săgeţi decât trupuri de vioară sau condeie.
Suntem bântuiţi de un perpetuu sentiment al efemerului: sunt cărţile
trebuincioase pentru mântuire? Poemele care ne reprezintă spun tot: …şi
de-o fi să mor…’’ copleşitoare frază: florile se vor ofili, frunzele se
vor gălbeji, zidurile se vor clătina, dulceaţa zilei se va înnegri,
apele vor mâli. Reacţia în faţa acestui ,, şi de-o fi să mor’’ e
abisală: mioriticul îşi sapă mormântul, porneşte o cruciadă din lumea
de aici spre cea de dincolo. Dă indicaţii eshatologice aproapelui, îşi
încredinţează mama celor apropiaţi…cumva e o reeditare în spaţiul
profan a crucificării? o metaforă a mielului sacrificat, o alegorie cu
simboluri esenţiale…turmele de oi, de oameni, răscrucea, prezumtivul,
condiţional-optativul, păstorul care se lasă în mâinile călcătorilor de
lege. Mult timp pentru mine, lipsa lui de reacţie a fost un mister,
aproape o laşitate. Nefuga baciului moldovean e foarte adâncă, dacă vom
judeca prin prisma istoriei…pare a fi asumarea responsabilităţii de
a-şi trăi destinul până la capăt. O acceptare a morţii într-o situaţie
limită. Suntem noi gata să murim? Suntem noi gata să trăim? Să scriem?

Ca să schimbi ceva trebuie să-ţi iubeşti sincer poporul, nu să accezi spre un ţel pur personal, folosindu-te de capetele lor precum de nişte spinări de cămilă. Să-ţi faci o scară pentru a parveni din
cefele strivite ale fraţilor tăi e o crimă.
De asta, politicienii nu sunt credibili.
Cea mai frumoasă formă de apărare e spinul. Tineri, fiţi precum cactuşii…sunt flori samuraice, cu kimonouri şi sabie.

Locuiesc în ţara uşilor închise: în fiecare casă, vei găsi un meşter al porţilor închise. Le construiesc precum lutierii vioara dar nu se deschid şi nu cântă niciodată. O Românie aşa se ridică, din
aproape în aproape.
Calitatea unei idei nu stă în renumele
celui care o spune, până şi păcătosul poate spune adevărul, picanteria
are nevoie de chromă, seriozitatea, de clasicul alb negru. Românii vor
culori aşa cum hainele unui copil sunt pline de rococcouri. Ideea
plictiseşte, senzaţia îmbogăţeşte. Poarta de cunoaştare e senzaţia din
noi, ceva care ţine de măduvă. Culorile sunt bune, dar nu orice
combinaţie hidoasă, nu salata de guaşe, un amestec incoerent de culori
fără sens. De ce dăm roade doar altoiţi în alte locuri? Pentru că
suntem arizi şi stârpitori în acelaşi timp.

Tot timpul arta va fi între joc şi canon. Caracatiţele şi păianjenii au fost croiţi după acelaşi tipar: păianjenii sunt replica terestră a sepiilor. Pânza fiind înlocuită de cerneală. Să vezi cu ochiul stâng umbra iar cu ochiul drept, fluturele.

Vrem o literatură în care unele poveşti vin clar, cu contururi groase de şnur, altele se agaţă de crengi ca o panglică, ori ca un lemn dus de val încet şi cufundat pe jumătate în nisip. De multe
ori partea care nu se vede, povesteşte despre care pe care o vedem. Sau
invers.

Mai bine o corabie plutind pe ape decât un zid în care îşi dă suflarea cineva. E timpul pentru altfe de jertfe. Cât despre lipitori şi umbre…ambele sunt bune, primele sug sângele bolnav, ultimele te
apără de arşiţă. Scriitorii scriu pentru vremea lor…În timp, valorile
se perimează iar non-valoarea devine valoare. Nu vorbim noi o latină
vulgară? Suntem predilecţi pentru aşa ceva. Suntem o naţie cameleonică.
Trăim fenomenul Zangra: am tot exersat şi ne-am tocit puterea aşteptând
duşmanul apoi, îmbătrânind, am abandonat lupta iar fortul a fost supus
în lipsa noastră. Concluzia e tristă: noi nu vom fi eroi.

Mă simt uneori în afara oricărui cerc, nu-mi pasă de cercuri căci oamenii se adună în haită dar sunt şi momente când solitudinea e dureroasă.

Poporul nostru nu are o poveste de genul Romeo şi Julieta, Tristan und Isolda, literatura noastră e lipsită de un astfel de roman. Romeo sau Tristan au parte de iubiri fundamentale, nu fazice, episodice şi
nici de femeia trofeu. În structura genetică a naţiunii nu e şi gena
unei iubiri fundamentale, ci doar de conjunctură, la noi s-a perimat
cuvântul amor din latină şi italiană. Amorul vine după carul cu boi şi
putina cu slănină, îmbibat de conotaţia peiorativă, e asociat unei
gândiri mai mult libertine decât liberale datorită ochilor din vârful
coarnelor melcului pe care-l purtăm pe retină, printre coamele
sălbatice ale cailor pădurii şi ale urii…minţim la propriul recensământ
spiritual…suntem un popor de clovni…suntem conduşi de un clovn. Ochiul
demult nu mai e ochi, e ochean. Vivat căderile în tranşee şi luptele
pierdute!

E ceva magic chiar şi într-un artist mediocru, fie şi numai pentru că el crede şi munceşte să devină într-o zi genial însă e straniu să mori înainte de a-ţi contura traiectoria. Îmi simt oasele
galbene ca de cal, m-au topit. Acum aş închide ochii pe un umăr şi-aş
stinge reflectoarele să nu se audă în întuneric decât cum respiră
timpul. Îmi plac lucrurile mari, lucrurile fantastice… aleg
singurătatea decât să intru în mediocru. Poţi muri un necunoscut şi să
te remarce într-o zi, talentul e o condiţie necesară dar nu şi
suficientă.
Pot face multe lucruri însă mă sufoc şi nu-mi justific umbra fără artă.
În ultimă instanţă, sunt strugurii pe care-i culeg să-i duc într-o buna
zi lui Dumnezeu

aşa că ce buni suntem să dăm sfaturi. Şi la topoare suntem buni dar să
punem umărul…ne doare. Fugim. Vorbim cum ne-au învăţat să vorbim, de pe
catalige.

Ştii ce e cel mai greu în viaţă şi în artă? Să faci mărul asemeni celor două pâini şi cinci peşti, să regenereze. Crizele şi tristeţile sunt bune, sunt un haos premergător unei ordini superioare. Orice iniţiere implică o pierdere a inocenţei. În ceea ce
ţine de Psyche, noi suntem vracii. Noi sau aproapele sau departele…până
când cineva ne izbeşte şi ne scoate din latent spre starea de graţie.

Azi nu am măşti, nici farduri, propriu-mi chip e cea mai bună mască.

Prefer Dali sau Goya. Depinde de câtă lumină am în suflet să-i percep. Niciodată la fel, niciodată aceeaşi însă nimic frumos, nimic pur, chinezării între oameni, un negoţ cu mătasea din suflet. Sunt în
căutarea unui regizor…suntem maeştri la mimă. Adică impostori. Un lucru
e cert, încă nu scot sunete de lebădă, ele cântă doar înaintea morţii.
Spune-mi tu, aproapele meu, Te-a umilit cineva? Ţi-a uns uşile cu tină?
Curaj, ce-i cu tine? Renunţi? Tocmai acum? Caută să ajungi sus, n-ai
stofă de argat, nu mai eşti ucenic. E vorba de noi, de tine, de viitor,
de speranţe. Vino cu idei uluitoare, adu culori, sparge gheaţa, scoală
din morţi şi învie. Ai rădăcini de aur dar nu sunt de ajuns. Ţine
minte, eşti mai puternic decât un copac. Când te apropii de lemn, să-l
faci să-ţi vorbească. Şi el a iubit. Lemnul a fost cândva un om, cu un
destin ca al meu ca al tău. Din seva lui şi dintr-o sămânţă purtată de
vânt şi de ape a ajuns aici, sub forma asta care-l vezi acum. Apoi,
dragul meu, oamenii din jurul nostru sunt buni ca o pâine caldă. Noi,
suntem problema, suntem pe jumătate nebuni, ne macină ceva, nu ne mai
ajunge. Suntem ceea ce suntem, arta e nebunie şi înţelepciune. Arderile
unui artist sunt mai mari decât ale unui om obişnuit. Dăm mult şi
consumăm enorm. Aşa că, dacă vrei să te descarci, fa-o. Vrei să dai cu
barda? Dă! Văzut de departe, omul e ca şi pământul, are fondul
albastru. Cine ştie dacă nu tocmai misterul ne atrage la celălalt,
inaccesibilul, neîmplinirea din noi…Dacă putem modela piatra, de ce
nu-l putem modela şi pe aproapele după chipul şi asemănarea noastră?
Ieşirea din ţarc se plăteşte scump. Cu pierderea inocenţei…îs cum îi
taurul cu ochii plini de sânge dar totuşi taur! Am înnobilat oamenii
din jurul meu. Pentru mine sunt într-un fel sacri, se nasc din mine,
din nou…fiecare zi e o carte pierdută, o carte prost jucată. Până-ntr-o
zi, când ne izbeşte cineva şi ne scoate spre starea de graţie. Până
atunci, îmi plac viciile bine practicate, nici măcare viciile nu ştim
să le practicăm. Nici răul nu-l facem ca lumea, suntem delăsători în
orice. Ne lipseşte o mişcare lucidă în ochi. Şi, uneori,
contemplaţia…Curajul înseamnă demintate, punerea în ecuaţie fiinţială
cu noi înşine, o ecuaţie fără necunoscute. Ne degradăm sufleteşte.
Pentru mine, somnul e o trahee cu hieroglife. Iar omul? Omul e un ventricul al lui Dumnezeu. Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei.
Conceptul muranic: dacă pereţii unui castel irlandez sunt înveşmântaţi
în arborele lui genealogic, pereţii casei mele poartă în chip nevăzut
mâinile întinse şi gurile-nsetate ale strămoşilor. Într-un târziu,
ajungem părinţii propriilor noştri părinţi. Creşterea lor dincolo de
moarte depinde de torsul rugilor şi al ofrandelor de aici. Se aşează ca
nişte prunci în leagănele palmelor noastre, părinţii redevin copii,
copii ai propriilor copii, rămaşi pe pământ să le poarte de grijă.

III. Contextul apariţiei curentului osiric

Sunt 20 de ani de la Revoluţia română din 1989 timp în care ne-am jenat să mai vorbim despre România cu demnitate. În primul rând, pentru că arta sub sloganul comunist a adus un grav prejudiciu însăţi noţiunii
de ţară, pentru că a asociat arta la kilogram cu noţiunea de patrie şi
patriotism, festivităţile de genul ,,cântarea româniei’’ sufocând
libertatea şi diversitatea de expresie, fiind un mijloc de propagandă
politică, de preamărire a liderilor zilei, adevăraţi faraoni, despoţi
prin micimea lor intelectuală şi prin barbarismul lor şi lipsa de gust.
Asistam la o schizoidie a artei din cauza cenzurii. Numărul celor
închişi pentru curajul de a protesta nu va intra corect în arhive,
fiind cu mult mai mare. Arta osirică îşi doreşte recuperarea acelor
nume, reabilitarea lor, vrem să aducem la lumină literatura care încă
mai aşteaptă să vadă tiparul netrunchiată pentru că cei despre care se
scrie şi sunt acuzaţi, sunt încă vii. Luptăm împotriva amneziei
conştiinţei, luptăm pentru libertatea de a spune lucrurilor pe nume.
Mai mult decât atât, dacă în momentul 1989 eram o ţară de mâna a treia,
acum suntem o ţară second-hand; dacă înainte aveam o industrie lipsită
de noutate tehnologică şi oamenii improvizau pentru a da randament,
acum nu mai avem deloc industrie. Trăim din împrumuturi externe. Un
mesaj pentru tineri: deschideţi bine ochii şi citiţi. Pretutindeni în
lume, cei ce îşi doresc puterea vor un învăţământ slab, pentru a
conduce mai uşor prin dezbinare şi prin cultivarea ignoranţei. Fiecare
generaţie are lupta ei. Fiecare generaţie are misiunea ei de a clădi un
teren prielnic celor care acum nu se pot apăra, pentru generaţiile de
mâine. Nu vreau să emigrez pentru a trăi mai bine, nu vreau să fim
umiliţi pentru a vieţui aici. Imaginea actuală a României, cultivată cu
mijloace mass media şi cu aportul considerabil al unora dintre noi, e
că această ţară e o sursă inepuizabilă de infracţionalitate pentru cei
din jur. E un efect al învăţământului slab şi al mizeriei, omul redus
la stadiul de animal. La funcţiile primitive, de a-şi asigura hrana,
adăpostul, supravieţuirea, perpetuarea speciei. O viaţă redusă sumar la
limita dintre normal şi nebunie. O inducere a sentimentului de
neputinţă, de ratare, de obedienţă pentru un ban în plus, o slugărnicie
revoltătoare. Continuând astfel, ne distrugem. Arta osirică doreşte a
fi formatoare de opinie. Arta osirică înseamnă iniţiere. Suntem şi nu
suntem o generaţie de sacrificiu. Am avut intelectuali care au sfârşit
în exil, deportaţi, în închisori, la canal dar cu toate acestea
spiritul lor viu a continuat să triumfe, mesajul lor nu a fost ucis. E
timpul să privim cu luciditate această ţară suferindă, să-i îngrijim
rănile, să i le pansăm, să îi aducem zâmbetul. Nobleţea să se
reîntoarcă acasă. Ospitalitatea noastră a fost prost înţeleasă de
străini. A sluji pe aproapele din dragoste nu înseamnă a fi slugă. Mai
mult decât atât, avem un altfel de a merge decât Occidentul. Nu mai
greoi, dimpotrivă. Niciodată n-am fost greoi, dovadă mulţimea celor
care reuşesc să se integreze în alte societăţi. Am fost mereu la
marginea unor imperii şi am fost un for îndepărtat de veghe pentru ca
cei ce şedeau în interior să aibă tihnă de a zidi. Ei au creat pentru
că noi eram de pază. Şi se bazau pe noi. Deşi noi nu ne-am putut baza
pe ei niciodată. Ne-au trădat, ne-au vândut, ne-au dezbinat ca să nu
conştientizăm că putem deveni o forţă prin ceea ce avem în interior.
Ne-au măcinat şi ne-au ademenit. Era şi simplu pentru că avem inocenţa
celor care abia veniseră din rai. În contextul mozaicat al zilei de
azi, trebuie să ne definim coordonatele. Cine suntem noi? De unde venim
şi încotro mergem? Care e rolul nostru azi pentru că în trecut ştim
care a fost. Eram câinii de pază cei mai fideli ai stăpânului. Cei care
luptau să apere şi să moară pentru el. Dar azi, azi cine suntem? Suntem
doar un loc de depozitat deşeuri, o piaţă de desfacere a bunurilor de
import, suntem doar o ţară donatoare de creiere pentru instituţiile
occidentale sau suntem o oază în deşert? Nu suntem o cultură minoră
doar pentru că ei ne-au catalogat astfel, nu suntem o cultură
periferică. Dacă vom raporta nucleul la inima sistemului actual, suntem
la fel de europeni ca şi tanzanienii şi la fel de civilizaţi, dacă vom
raporta nucleul la inima viitorului sistem, noi suntem în centru. Ne
trezim din somn ca uriaşii. Am dormit destul, mai bine spus, am fost
drogaţi să nu înţelegem ce ni se întâmplă. Să nu fim capabili să luăm o
atitudine şi mai ales, am fost mai tot timpul vulnerabili. Şantajaţi.
Viaţa e o chestiune de onoare, de atitudine. Arta osirică îndeamnă la
luarea unei atitudini demne faţă de cei care vor să şantajeze pe cei ce
vor să schimbe un sistem. Sunt oameni care au talent şi sunt oameni
care au talent de a-i împiedica pe primii să îşi ducă misiunea la
capăt. Ţara noastră are resurse inepuizabile în sare şi creier. De
asta, asistăm la o hemoragie a tinereţii. Le dăm aici sentimentul
ratării, îi obligăm să plece pentru că nu e loc pentru ei, îi trimitem
în Occident unde se vor adapta greu şi unde doar vârfurile vor
contribui la bunăstare. Dacă pleci în America, prima generaţie va spăla
vc-uri, a doua va învăţa bine limba şi abia a treia generaţie va
beneficia de cele mai bune şcoli. Iar într-o zi, le va fi ruşine să
spună ca s-au născut aici, într-o ţară care nu le-a oferit nimic.

IV. Filosofia osirică

Lumea e compusă din formaţiuni spaţio-temporale suprapuse ce îşi desfăşoară existenţa simultan, intercalându-se. Visul nu e o utopie, ci o realitate paralelă, nu o defulare şi nici un uzufruct al
realităţii. Când visăm, intrăm într-o altă secţiune a realului, privim
în oglindă cum într-un spaţiu de care nu eram conştienţi, oameni
identici nouă trăiesc ceea ce noi doar ne imaginăm. Punem semnul egal
între real şi vis, între real şi utopie, între fantezie şi real.
Universul e structurat asemeni unui compus chimic, dintr-o catenă de
molecule spaţio-temporale dispuse aparent amalgamic însă cu o logică a
cărei complexitate uneori ne depăşeşte şi ne rămâne să o descifrăm pe
parcurs, în urma unor procese iniţiatice. Nu avem certitudinea că
realitatea noastră e cea mai reală din toate formulele acestei
probabilităţi. E posibil să fim la fel de virtuali ca şi visele
noastre.

Faptul că atingem materia nu semnifică şi faptul că o stăpânim. De
asemeni, graniţa dintre anorganic şi organic e foarte flexibilă.
Materia aparent inertă se poate trezi la viaţă după cum şi materia vie
poate parcurge procesul stingerii. Devenirea e ceea ce caracterizează
lumea în aspectul ei fundamental. Arta osirică e o artă a devenirii, o
artă cameleonică, o artă ce reciclează aspectul fetid al mediului fizic
şi psihic, îl converteşte estetic, îi lărgeşte spaţiile de dezvoltare.
Devenirea poate lua un aspect ascendent sau descendent, anabasic sau
catabasic, spre rai sau spre iad. Arta osirică e o artă a tinderii spre
perfecţiune, spre esenţe, un heraldism. Pe măsura acumulărilor
intelectuale, omul îşi reformulează concepţiile despre lume şi
raportarea lui vis-a-vis de ea. Artistul osiric e un umanist profund
implicat afectiv şi un atent veghetor la pulsul febril al lumii. E un
taumaturg. Vindecă prin arta sa, înghite puroiul şi scoate miere, e o
amibă care purifică apele sufleteşti ale consumatorilor de artă. E un
manufacturier de talie mare, nu un industrial. Îşi caută rădăcinile
poporului în care s-a născut, îi restabileşte demnitatea. Încearcă să
înţeleagă de ce i-a fost dat să se nască într-o anumită zonă a lumii,
într-un anume context socio-politico-economic şi cultural, îşi asumă
achiziţiile tehnologiei dar le raportează strict valoric la un sistem
puternic dpv spiritual, îşi ia din tot ce îl înconjoară acele lucruri
care îi servesc devenirii. Procesul lui are aspectul vegetalului din
coloana infinitului de Brâncuşi: prin noduri, prin parcurgerea unor
crize succesive, prin înţelegerea mecanismelor vii şi artificiale. El
nu îşi induce crizele prin consumul unor substanţe, e provocat de o
lume în veşnică schimbare, nu agonică, ci haotică. O lume ca o fiară ce
se cere a fi disciplinată. Dacă lumea e un deşert, arta osirică e o
oază în acel deşert cosmic. Căutăm armonia între ştiinţă şi artă, e o
artă şi o ştiinţă a trăi printre oameni. În viziunea osirică, Omul e o
Indie, o adevărată perlă a coroanei.
Pilitura de fier din fizică e echivalentul vocalei din literatură, a
sunetului primordial din muzică şi a punctului din artele plastice.

Postulate fundamentale ale muzicii osirice:
*corespondenţa între modul de concepere al materiei în fizică şi sistemele de scriitură muzicală (modal-tonal-pantonal //
cuantic-newtonian-cuantic)
Uneori cred că nici soarele cromatic cu 12 sunete nu e perfect şi nu e
ultimul. Într-o zi se va zămisli o altă conştiinţă sonoră, o nouă
mutaţie chiar dacă ea va îmbrăca fie aspectul unei întoarceri
(aparente) la matcă, fie va explora galaxii nedescoperite astăzi.
Întoarcerea la matricea originară nu mai e posibilă pentru că însăşi
spaţiul-mamă, uterul sonor se metamorfozează perpetuu, având atributele
unui organism viu.

*cultivarea unei muzici boreale (confluenţa muzicii vechi, mitice in turbioanele simfonismului modern fără oripilarea sau violentarea mesajului, o muzica transcedentală, un mithos convertit
estetic)
*Sonoritatile instrumentelor tradiţionale convertite în zone ale
elevaţiilor (proiectul ,,Balkanic Zeppelin’’ al lui Mike Godoroja şi
Marius Mihalache, în care întâlnim un ţambal psyheldelic, cu sonorităţi
de dulcimer hammered şi chitară electrică, o rafinare a vocalului uman
şi instrumental)

În arta plastică, sigla mişcării o constituie Copacul văzut ca
un axis mundi în viziunea lui Sorin Ienulescu (,,pluralul de la copac e
pădure’’) pe un fond auriu în care e inscripţionat logo-ul fără
rădăcini nu ai viitor (no roots, no future). Osirismul şi copacul au în
comun renaşterea, regenerarea, Osiris, cândva un rege drept, a fost
ucis aşa cum e şi viaţa noastră acum. Osirismul (egipt.USER-puternic)
cultivă multitudinea formelor de exprimare artistică, simbolizează
moartea şi învierea naturii umane şi vegetale, întoarcerea la momentul
0 al creaţiei, clipă ce pulverizează prin densitatea ei axa dinspre
trecut, prezent şi viitor, realităţile paralele, catenele
interdisciplinare în artă, poemele vizuale.O artă românească îmbibată
de universal.

Sincretismul fenomenului estetic permite configurarea unor noi simboluri grafice menite să poarte cu sine încărcătura semantică a aserţiunilor expuse anterior. Unul dintre acestea-Lumea ca un
bonsai – constă în reprezentarea grafică a umanităţii sub forma unui
bonsai sokan (trunchi dublu) şi este inspirat de conceptul cromatic
uzitat în tehnica de compoziţie dodecafonică, soarele cromatic.

De multe ori cred că tragedia culturii noastre derivă la un anumit nivel încolo din incompatibilitate spirituală…în aparenţă e o cultură a cetăţii, a decorativului urban ori dimpotrivă, românismul se hrăneşte
în structura lui ultimă din alte esenţe-un pat, o cană, o masă, o casă,
un drum, un munte, un păstor. Grădinile lui sunt interioare,
impalpabile pe când apuseanul va căuta basoreliefurile şi augmentările
exteriorului, arhitecturade tip Baroc. În ultimă instanţă, aici se află
o tâlcuire a afirmaţiei lui Kiplling: ,,Orientul e Orientul iar
Occidentul e Occidentul şi cele două nu se vor întâlni niciodată’’.

Cultura şi spiritualitatea românească se apropie enorm de sensibilitatea extrem orientală printr-o aceeaşi aplecare spre miniatural, spre arhaic, conservarea lui nu în muzee, nu în zona veche
a unui oraş, ci în ritualul vieţii de zi cu zi. Până în preajma celor
două războaie mondiale, regăsim o aceeaşi adâncire a spaţiului interior
în defavoarea celui exterior, în însăşi arhitectura miniaturală a casei.
Filigranarea o vom găsi în miniaturile ce împodobesc manuscrisele
bisericeşti, în ferecăturile din argint ale odoarelor sfinte, o
centrare în jurul sacrului şi, în mod straniu, un liant al întregului
Orient îl vom afla în familia spiritualizată a vegetalului: pornind de
la cedrul biblic (vom fi surprinşi de varietatea speciilor de brad care
se adaptează perfect creării artei bonsaiului).

Dacă ar fi să trasăm o linie în spaţiu, vom întâlni pe aceeaşi axă cedrul libanez cu bradul românesc şi bonsaiul japonez. Consider bonsaiul o formă de manifestare a disciplinei interioare, o
modelare a spiritului în condiţiile vitregirii firii. Iată de ce e
posibilă o sinteză a sensibilităţii orientale cu cea creştină din
haiku-urile lui Şerban Codrin pliate pe muzica lui Theodor Grigoriu.

În ciuda arhitecturii minimale a arborelui, florile sunt păstrate la
dimensiunea lor naturală ca o matrice a genezei. Iniţiaţii în arta
bonsaiului ştiu faptul că dimensiunile florilor unui bonsai rămân
normale în ciuda miniaturizării trunchiului şi ramurilor. Florile nu
pot fi pitice, orice bonsai fiind un exerciţiu de spiritualitate, un
hai-ku vegetal, un trup supus rigorilor samuraice, un arbore reflectând
în esenţă codul existenţial extrem-oriental, dovedind că, în ciuda
restricţiilor, principiul vieţii interioare rămâne neafectat, sănătos.
Limitarea spaţiului terestru compensându-se prin spaţiul celest,
cerebral, spiritual. Culoarea fondului şi a spicelor e de miere, aurie,
în partea de jos regăsim o întrepătrundere de mozaic şi vitralii, punct
de goblen, broderii de pe cămăşile tradiţionale. Fagurele înglobează
celula motivică din coloana lui Brâncuşi, coloană în care Noica vedea
un simbol al întrepătrunderii, al simbiozei tridimensionale.
Alte exemple de artă osirică: Oraşul cozilor de păun, Când Iaşi vine de
la Iago, Am văzut viori care aveau umbră de amforă, am văzut oameni
care au umbră de animal, Poveştile viermelui trandafir.
Dacă Balcanii sunt o sinapsă de falii, una occidentală şi una
orientală, osirismul propune primul curent cultural european de
sorginte românească valorifcând falia orientală.

Exemple de artă osirică:

Generaţie în reflux

lui SGB

Din ora asta au mai rămas câteva chibrituri
Sunt cubu-n care sfera ta-ncape perfect
Scapăr din podul palmei un catren de metan
din ora asta au mai rămas câteva chibrituri

În fereastră apar rând pe rând ciocuri smulse
cocori cu hemoragii nazale
Cineva a transformat măştile într-un carnagiu venezian
Mansardele sunt antecamerele unui ospiciu
Aud în spate furtunele cu apă ale poliţiştilor
o turmă de elefanţi furibunzi

suntem o generaţie în reflux

libertatea e o portocală pe care EI au tăiat-o-n două
şi o mănâncă-n faţa noastră felie cu felie
şi salivăm

reflexul lui pavlov se termină uneori cu un pumn în gură
pe pielea mea nu scrie sac de box

în fiecare fişă de post sunt şi alte date trecute…confidenţial

adun ca un gunoier într-o raniţă anii şi cred în posmagii duri
care-mi rănesc gura când încerc să rod bucata mea de cer
o cer în avans
o s-o plătesc în rate
suntem şi nu suntem eroi din întâmplare
un simplu r ca o marcă înregistrată ne desparte de a trece graniţa dinspre ero(r)i în eroi
şi-mi fac antirabicul înainte de a privi ştirile

am plecat de lâng-o fereastră care-ncepea să ardă
o mână ţinea cercul alta biciul iar eu trebuia să sar
raiul se câştigă strângând din dinţi

când scriu poezie îmi scot un sân în afară
read in flash

pe fluviul musonic al poeziei plutesc leşuri
reinventatorii geniali ai lumii, simboliştii, au abandonat abatoarele deschise
suprasaturate de arderi
din despicătura clipei vin, tropăind ca o armată chineză, congelatoarele
s-adoarmă-n ele carnea împuţită a lumii refuzată de katarsis
versul meu are un gust coclit de plombă
deschid frigiderul şi mă izbeşte mirosul de b.u.
în ziua de târg a cărnii umane primeşti o sacoşă tabu
şi câteva picături din sângele lui bach
soutine picta vite însângerate uitându-se la trupuri de femeie
privesc boii lui grigorescu şi gândesc
ce bărbaţi aş fi pictat din ei
trupurile lor grele şi albe peste mine
trăgând carul vieţii
cu sute de copii şi o matcă
spre alte abatoare
spre alte îngheţuri

în labiile poeziei a pătruns un picior gros de vită
şi iată poeţii, pe jumătate sălbateci
pe jumătate nebuni
minotauri liberi ştanţaţi sub epidermă
la uşa crematoriilor minţii
portari ai abatoarelor universului:

sub un iceberg următorul transport fără etichetă
aici nu mai e loc în congelatorul
de nervi




Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ion Burhan pe Iulie 11, 2010 la 9:44am
un manifest total al unui nou și în același timp, vechi,umanism dar și un abecedar complet al redefinirii condiției nostre de romăni.Un text antologic. Felicitări e puțin spus.
Traian Craciun Comentariu publicat de Traian Craciun pe Iunie 11, 2010 la 7:28pm
Felicitari..pentru perceptia subtila a realitatii romanesti

off..curat adevar
"Românii nu se revoltă când sunt umiliţi în ţara lor, când sunt un fel
de negri lipsiţi de drepturi, ei înşişi călcându-se în picioare,
acoperindu-se unii pe alţii cu noroi ca nimeni să nu le mai descopere
coloana. La noi, s-au perpetuat tiranii, nu despoţii luminaţi, barbaria
redusă la dememnţă, bogaţi ce-şi preling desfrâul cu surle şi trâmbiţe
în decoruri ce erau odată sacre. Cruzimea naşte cruzime."



"Faptul că atingem materia nu semnifică şi faptul că o stăpânim"
Adevarat..fiindca Universul Nostru Este Mental.
Traian Craciun Comentariu publicat de Traian Craciun pe Iunie 11, 2010 la 7:01pm
da..si eu mă-ntreb de unde vine sentimentul de aservire pe care-l avem faţă de străini.
hmm..ne ploconim asemeni retardatilor in fata lor.
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Iunie 7, 2010 la 12:27am
Mulţumesc Katya , cuvintele tale mă bucură , încântarea e reciprocă ,
îţi doresc o săptămâna plină de bucurii .
Comentariu publicat de katya kelaro pe Iunie 6, 2010 la 9:23pm
insasi atitudinea ta cu harta ma umple de incantare, e pur osirica.
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Iunie 6, 2010 la 7:43pm
Păi şi cum aş fi putut sparge gheaţa, decât cu o uşoară ironie ,zic eu, acum depinde cum eşti perceput , important este să creezi ''reactii '',pentru a deschide barierele dialogului în general , am încercat să fac o adaptare la starea actuală a românilor , care ne preocupa pe toţi în aceste momente,nici nu m-aş incumenta la o sinteză , subiectul este într-adevăr mult prea vast .şi nu am cunoştinţe aprofundate în domeniu .
Eduard Schure în Marii Iniţiaţi cap.IV Osiris -moartea şi învierea , spune că; Vechii înţelepţi , credeau că omul nu stăpâneşte adevărul , decât dacă acesta ajunge să fie parte intimă a EU-LUI sau , un act spontan al sufletului .Însă în această muncă adâncă de asimilare , elevul trebuie să se descurce singur ...dar un text rupt din context tinde să devină subiectiv aşa că mă opresc aici . Harta din profil are o poveste , în urmă discuţiilor cu nişte ''prieteni '' contemporani ,din nu prea îndepărtat istorie , care afirmau că ;Noi nu avem o istorie ....m-am hotărât să-mi pun acest profil .
Cu speranţa că nu îmi vei lua în nume de rau'' mica adaptarea '' cu simpatie şi admiraţie Any .
O seara placuta !
Comentariu publicat de katya kelaro pe Iunie 6, 2010 la 5:10pm
imi place harta din profil, Any. mai mult decat sinteza facuta textului sau felia de portocala decupata din el. osirismul poate deveni un curent de factura europeana de sorginte romaneasca. depinde in ce cheie vrei sa decriptezi mesajul. eu cred in ţara asta, in oamenii ei. vei vedea in timp cum creste aceasta forma de arta. eu nu pot posta aici design osirist, pictura osirica, iar asertiunile teoretice sunt abia la inceput. daca as fi postat macar jumatate din ce am scris, blocam situl. osirismul e o hrană tară care va fi inghitita cu lingurita pentru a fi perceputa si asimilata. sectiunea a doua a commului tau imi trezeste asa un rictus in coltul gurii. esti sigura ca doar asta ai inteles? mai reciteste. insa e un punct de vedere si multumesc pentru curajul de a sparge gheata.
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Iunie 6, 2010 la 1:21pm
Ca să schimbi ceva trebuie să-ţi iubeşti sincer poporul, nu să accezi spre un ţel pur personal, folosindu-te de capetele lor precum de nişte spinări de cămilă. Să-ţi faci o scară pentru a parveni din
cefele strivite ale fraţilor tăi e o crimă. De asta, politicienii nu sunt credibili.
Cea mai frumoasă formă de apărare e spinul. Tineri, fiţi precum cactuşii…sunt flori samuraice, cu kimonouri şi sabie.

Înţelept îndemn .
Renaşterea patriotismului ? Naţionalismul nu e bun , pentru noi ,
Asta a ajuns apanajul exclusiv al Ungurilor , ei Doamne ! dar noi vrem să fim ''Originali'' .

''libertatea e o portocală pe care EI au tăiat-o-n două
şi o mănâncă-n faţa noastră felie cu felie
şi salivăm''

Obişnuinţa e a doua natură , poate ne place să salivăm !
Asta ne menţine suplii , şi aşa am fost admonestaţi , că grasul s-a suit pe slab .

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor