Azi este sâmbătă, zi liberă. Urc în vagon, fără speranţa de a întâlni vreun navetist. Totuşi, cu câteva minute înainte de plecarea trenului, apare o tinerică. Este aproape copil, doar a depăşit pragul adolescenţei. O ştiu din vedere, este învăţătoare, primul an în învăţământ.

Puţin îngrijorată, se uită de-a lungul vagonului şi chipul i se înseninează când mă vede.

-         Bună dimineaţa! Pot sta cu dumneavoastră? Nu am mers niciodată singură şi nici nu mi-am luat supliment, nu am timp. Este pentru prima dată, am abonament şi de obicei merg cu personalul. Nici nu ştiu cum să procedez când vine naşul.

-         Stai aici, draga mea, faci ce fac şi eu. Doar nu te arăta speriată.

-         M-am mai liniştit. Eu mă numesc Ani.V-am observat demult, sunteţi navetistă veche.

-         Ai dreptate. Cu personalul merg mai rar, doar când trebuie să ajung mai devreme la serviciu. Curent, cu acceleratul. Pe mine mă cheamă Ştefana.

-         Nu întârziaţi?

-         Ba da, dar şefa acceptă, pentru că de obicei stau peste program. Aşa este activitatea în SANEPID, ştii când ajungi, dar nu şi când pleci.

-         Şi vă convine?

-         Nu am încotro, Constanţa este oraş închis.

-         Dar detaşată nu puteaţi rămâne?

-         Ba da, dar nu vreau. Aici este un colectiv mic, buni profesionişti şi foarte unit. Suntem o adevărată familie. Dar cu tine ce este sâmbăta?

-         Am activitate cu elevii. Pregătim serbarea pentru 1 iunie.

În timp ce discutăm despre una şi alta, pe lângă noi încep să se strecoare, în grabă, nişte tineri. Cunoaştem fenomenul, sunt navetişti de ocazie, se apropie naşul şi nu vor să plătească.

În uşa spre celălalt vagon, unul dintre ei se adresează unor tărani cu paporniţele pline:

      -    Vine controlul, nu-i lăsaţi să treacă, vă rugăm, ne prind că nu avem bilete!

După câteva momente, din aceeaşi direcţie apar doi supracontrolori. Sunt în civil, nu fac control, probabil urmăresc grupul respectiv. Ani devine palidă la faţă şi glasul începe să-i tremure.

-         Calmează-te! îi spun. Uită-te la mine şi continuă discuţia ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla.

În acest timp, cei doi se apropie de noi, se uită la mine, mă recunosc şi, fără a ne cere biletele, trec mai departe. Au ajuns deja în capătul vagonului, unde sacoşele erau puse unele peste altele, pentru a bloca trecerea.

-         Faceţi loc, vă rugăm, să trecem în vagonul celălalt! par impacientaţi.

-         Nu, că ne-au rugat nişte tineri să nu lăsăm pe nimeni să treacă, că-i prinde fără bilet!

-         Hai nene, ce vrei, să ne prindă pe noi? întreabă unul dintre ei, jucând nerăbdător de pe un picior pe celălalt, dar trăgând cu coada ochiului să vadă dacă nu-i dăm de gol. Noi însă, părem cufundate în discuţie, deşi abia ne stăpânim hohotele care stau să izbucnească.

-         Atunci treceţi, dar repede, să nu vină ăia!

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat în celălalt vagon, dar sunt sigură că şi-au făcut planul la amenzi pe luna asta.

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor