Soarele bătea direct, fără umbre prelungi, zăpada se topise puţin cu o zi înainte şi prinsese o pojghiţă de ghiaţă, ce dădea stabilitate schiurilor pe pârtie. Bătrânul Costache Vartolomei se mişca cu stângăcie.
- Am impresia că toată viaţa ai fost cuminte şi acum, la bătrâneţe, ţi-ai zis că ai dreptul la puţină aventură pe zăpadă, într-un dans cu schiurile.
Doctorul Bauciu glumea. Îl studia în continuare şi-i plăcea de el şi se bucura, văzându-l că-şi intră în formă. Camelia se uita uimită la ei. Pe ea nu o ajuta nimeni. Învăţa repede de la ceilalţi mişcările din mers.
Au ieşit pe vale. Au mers câţiva kilometri în tăcere. Se auzea doar fâşâitul schiurilor pe zăpadă. Vartolomei, după ce mai vorbi un timp cu doctorul, rămase în urmă. Camelia ajunse în faţă.
- Pe mine mă dor ochii de albul zăpezii, se lamentă ea. Continuă în gând: Ca să înfrunţi lumina, trebuie să începi un joc solar, ca un fel de ritual de îmblânzire, arhaic, al focului. Cum făcea Vartolomei adeseori. Să aluneci pe raza de soare care te orbeşte, să mergi până la capătul conştiinţei tale.
Se uită în jur. Alb ireal. În faţă un punct mişcător; când trecu doctorul înainte, se gândi în urma lui, că se aseamănă cu un mic paianjen care încearcă să împletească o pânză din două fire mereu paralele.
- Nu ne întoarcem? strigă ea.
Doctorul era preocupat de menţinerea ritmului de mers. Ea închise ochii şi deodată îi apăru în minte o situaţie asemănătoare, pe care o mai trăise cândva, din amintirea cuiva. Îşi aminti de relaţia lui Alexandru Dioganu cu David Cârligeanu. Unul se chinuia să înoade două fire ce veneau din trecut, cu apartenenţa la familie şi prieteni, a treia coordonată îi lipsea, era conştient de asta, era ros sufleteşte şi intra în panică deseori. Multe din şansele lui în faţa celorlalţi au fost diminuate din cauza frământărilor sale interioare. În schimb, David se străduia să menţină pasul cu ceilalţi, de vreme ce i-ajuns din urmă. Nu are complexe, este jovial şi detaşat tocmai din acest motiv. După un mare efort fizic şi psihic, se menţine în masa compactă a celor care merg înainte şi gândesc sănătos şi se completează unul pe celălalt. E un tot unitar, cum ar fi un ou cu albuş şi gălbenuş, face unitate prin diversitate. Se uita în urmă. Acelaşi păianjen îndepărtat ce se agăţa de două fire paralele în iluzia că-şi va face pânza lui proprie. În faţă un punct negru, balansându-se. Câmpul deveni pestriţ de puncte negre. Întunericul se aşternu pe ochii ei şi ea cădea în zăpadă, obosită de efortul fizic şi jocul luminii. Era aspirată de un turbion de lumină. Nu-i putea opune rezistenţă. O răpi şi o ducea în alt timp şi spaţiu.
''Am fost introdus într-o cameră luminată artificial, fără ferestre. Omul din spatele meu, care mă împinse înăuntru, puse maldărul de dosare şi fişe pe masă. Trase swcaunul, îl potrivi, cu o singură mână de spătarul metalic, îl trânti de două ori, deschise un dosar gros, la prima pagină,bătu cu palma pe filele ce se ridicau şi, fără să se uite la mine, cu faţa puţin întoarsă spre ieşire, spuse că am două zile la dispoziţie pentru însuşirea normelor de lucru şi protecţie. Pereţii ermetic închişi ai camerei, plecarea maistrului, destul de precipitată şi fără alte lămuriri îmi îngheţară entuziasmul şi curajul cu care am venit la telecomunicaţii.
Sunt totuşi bucuros că, după două luni de spitalizare, par destul de întremat şi am reuşit să înşel vigilenţa medicilor la întocmirea fişei medicale de angajare. Nu sunt nici arătos, nu par nici pârlit de anemie şi febră. Dar siguranţa în mişcările pe care ar trebui să le fac, stângăcia în a aborda o discuţie cu cineva, indiferent de temă, mă descurajau odată cu trecerea timpului în această încăpere. În două zile am răsfoit dosarele şi fişele din faţa mea, dar cu fiecare filă mă întorceam în trecutul meu, mai apropiat sau mai îndepărtat, mă uitam în fişe derutat şi neatent, contemplativ şi obosit de parcă m-aş fi privit într-o oglindă ce s-ar afla aici, la două palme de masă. Două zile ca două luni, ca doi ani, două zile ca două vieţi, identice, paralele, umbrite şi iluminate de un entuziasm palid şi o bucurie ieftină.
Am fost introdus a treia zi în sala centralei telefonice, cu admonestarea că alt tânăr, în locul meu, şi-ar fi însuşit toate normele de lucru şi celelalte instrucţiuni de ordine interioară în cel mult două ore, că mie mi-a trebuit două zile mari şi late şi cine ştie dacă mi-am însuşit temeinic datele tehnice, că ... M-au mustrat cu vorbe grele şi se adunau câte doi, trei şi se uitau pe furiş la mine, izolându-mă. Când mă apropiam să-i întreb câteceva, se împrăştiau din calea mea. Strădania mea de a comunica cu colectivul, de a învăţa cum să lucrez în acest domeniu ce mă fascina şi-mi plăcea era în zadar.
După trei luni, inginerul Stavarache şi electromecanicul Toma mă întrebau în vestiar, ce gânduri am după neadaptarea mea la telecomunicaţii şi ce aptitudini reale am, dacă le am, pentru vreo meserie sau profesie. Le-am spus că după amiaza o am liberă oricum şi aş putea să mă plimb liniştit pe chei, să privesc oraşul de pe pasarela de la gară, nu e o înălţime prea mare, dar mă mulţumesc şi cu atâta, să intru în vreun restaurant. O aniversare? Un examen luat? Da, un examen luat. Şi vreau să ...
După ieşirea din schimb, am luat-o tustrei spre chei. Ce forţă mă arde sub tălpi, descântecul ploii pe altarul pietrei, să-l calc în picioare? Stavarache şi Toma discutau pe teme străine mie. Deşi erau cu mine, le ignoram prezenţa, eu fiind la rându-mi refuzat.
Cerul era dezbrăcat de nori, sus, dintr-o parte, soarele binecuvânta spendoarea unei toamne încă bogată în seve; prin nervurile trandafirilor galbeni şi roşii, sângele vegetal, de fecioară şi flăcău, se transfigura în patimă şi gelozie. O clipă privirile lui Stavarache se încreţiră rebele în inima bobocilor cu petale înrourate. Examen spuneai? Da. Un război al umbrelor câştigat. Boală şi febră, curaj şi iluzii îmbolditoare, pigmei de noapte, nimicitori de linişte şi echilibru. Am depăşit o treaptă. Veţi spune că nu sunt capabil pentru meseria de electromecanic, vă aprob, nu sunt, poate nici nu m-am străduit să fiu, atât timp cât am fost ignorat şi nu mi s-a întins o mână prietenească, măcar simbolic, dar în mine, în tăcere, a fost câştigată o bătălie dintr-un lung şir de încleştări neverosimile.
Vorbele mele zburau în ţiuit ca lăstunii spre liniştea din orizont. Marea mea rană se închidea, purtam sub mască o cicatrice ca o păstaie cu sămânţa viguroasă. Ecoul spart al paşilor noştri ne însoţeau până la marginea oraşului şi înapoi. Forfota străzii ne smulgea din tăcere.
Am intrat într-un restaurant şi ne-am întins picioarele umflate pe sub masă. Pocneau articulaţiile în destindere. O vodcă de import, o ţuică de prune şi un coniac de rang. Al doilea rând, povara setei, apoi mâncare şi vin dătător de blândeţe, deschis iubirii. Apoi nu am mai vorbit nimic. Am făcut cheta şi ne-am cumpărat un dram de tăcere de la o orchestră primejdioasă.
Toma spunea că în oraşele americane, liniştea nu se mai poate cumpăra, nu o mai găsesc nicăieri. Oamenii se duc în cosmos, la ei dusul în cosmos e ceva banal, cum ne-am duce noi în capitală de judeţ sau la muncă patriotică, sâmbăta şi duminica, şi o înregistrează pe benzi magnetice şi apoi o asc ultă acasă, între două spoturi publicitare. Toma a luat fanionul în mână. Încotro bate vântul? Zise. Tu cum stai cu banii, mă întrebă. E ultimul salariu, nu? Ţi-ai cumpărat măcar o cămaşă şi o pereche de pantofi? Măcar atât din salariul acesta, dacă vrei să bei pentru o bătălie câştigată.Mă ironiza ca un frate mai mare.
Ieşeam la aer, puţin încălziţi, dar mai apropiaţi ca înainte, cu gânduri şi priviri nostalgice spre pârtii albe. Fără prea multe ocolişuri i-am introdus în atelierul meu de pictură.Intrând cu ei, revedeam mica încăpere cu alţi ochi. Câtă dezordine. Suluri de hârtie rezemate de perete, tuburi goale de pastă, bucăţi de creioane, talaş, rame încheiate, rame desfăcute pe o masă, pe un perete în umbră era improvizat un suport în formă de trepied cu planşă mare. Glasvandul spre miazăzi, prăfuit şi pistruiat de muşte şi paianjeni. Un raft cu cărţi, câteva albume de pictură; apoi pensule, un briceag, caiete în care făceam însemnări sporadice, viziuni fugare, păreri şi mici crochiuri. Albul murdar şi dezordinea sugerau o stare de imaterialitate. Tablourile propriu-zise erau pitite pe sub masă, pe lângă pereţi, acoperite cu ziare sau bucăţi de pânză pregătită pentru rame.
I-am lăsat să scormonească cu privirile şi să piupăie cu degetele suprafeţele. Începeau să răsfoiască albumele, apoi caietele cu însemnările mele, frânturi de viziuni şi idei, versuri albe şi chiar poeme întregi.
Muncitor, pictor sau poet? Toate sau niciuna, mă întrebau. Profesor de matematică, le zic. Te iubeşte cineva acolo sus? Am abandonat catedra de dorul lelii ...
S-a lăsat tăcerea şi se uitau confuz la mine. Eu continuam: închizându-mă aici câteva ore pe zi sau pe săptămână, încerc să-mi educ spiritul, condiţia mea de om. Tot ce se vede aici, munca, studiul, m-au învăţat să fiu perseverent în ce poate fi bun şi de folos mie şi semenului meu, să preţuiesc lucrul şi timpul celui de lângă mine, să fiu drept şi înţelegător în aceeaşi măsură. Dar dacă nu am reuşit, rămâne doar să mai sper, prin muncă şi agonie, ştergând şi cârpind încă un an sau doi, ori cinci sau zece ani la rând. Ce-i arta, dacă nu o pârtie albă pe care să orbeşti de lumină şi albastru, să cazi şi să te ridici prin ea mai bun, visând extaziat de înălţare până la capăt.
Pentru vorbele astea îţi dau un autograf, spuse Toma şi-şi scoase din buzunarul de la piept un notes, îl răsfoi, rupse o pagină şi mi-o întinse. Uite: un semn pentru mai târziu. Aici şi de-abia acum, când trebuie să pleci de la noi Apropo, unde ai învăţat să pictezi? Ai ceva înăscut, ce a fost educat.
Înainte de a băga hârtia în buzunar, am citit-o. Toma, în spatele meu, dezveli câteva tablouri şi le expunea în penumbră. Eu citeam poemul:

De ce tu
nu ca florile
te scuturi de bucurie şi frumos primăvara?
De ce tu
dacă tulpina mi-e acoperită de zăpezile timpului
nu m-ai primit?
De ce tu
când aveam nevoie de soare
m-ai lăsat cu povara timpului alb primăvara?
De ce tu
când mi-a fost dat să trăiesc bucuria zborului înalt
m-ai trimis sol în nopţile târzii
primăvara?

Semnat, Toma,octombrie '71.
Scoteam la lumină mai multe crochiuri, peisaje despre viaţa mirifică a deltei, de la trezirea culorii până la pălirea ei, nuanţe şi tonuri, apoi zborul uşor sau anevoios al păsărilor, clocitul, ecloziunea, gingăşia şi naivitatea puilor, ocrotirea şi creşterea lor până la maturitate, primele zboruri, pânda animalelor sau a altor păsări de pradă. Pânda vânătorului. O aripă frântă. Un zbor neverosimil, întrerupt definitiv. Parcă urcă un zvon de seve din rădăcinile întoarse în noi sau fâlfâit de aripi la gura ochiuriurilor de apă, gândea Toma cu voce şoptită. Continuă apoi, fără să-mi ştie prezenţa: Peisajele lui derutante fac legătura cu bălţile din copilăria şi adolescenţa mea. Trece prin mine un lichid fierbinte. Moment duios. Dar într-o zi, acolo la marginea apei mi-am numărat sălciile şi seminţele de pe mal, lanul de grâu mai încolo, a fost ceea ce era să devină pentru totdeauna corolarul unui amurg sau dimineţi cu prea mult sau prea puţin soare, îi şoptea lui Stavarache. Nu mi-am regăsit echilibrul nici mai târziu, când luciul oglinzii aruincate în soare şi a pietrei în apă, trebuia să refacă una în înălţare, alta în cădere, la amândouă capete, brâul unui curcubeu aproape uitat. O copilărie uitată în dorinţe, dincolo de perdelele de ploiu, vorbea singur Toma. Cine o să vină cu mine pe câmpuri după seminţe şi păsări, dacă mai sunt zidit în balanţa şi semnele fântânilor? O revenire la un zbor despre care am uitat cu timpul aproape totul. Stavarache l-a făcut atent şi l-a trimis să răscolească într-un colţ, dincolo de masă,câteva suluri de pânză.
Toma se întorcea cu ele şi le fixa pe rând pe un perete. Scene din viaţa cotidiană. Laiaţă, bogăţia de prospeţime şi culoare; lume pestriţă, pietoni. Pânza ''Pasaj de trecere'' era din nou întinsă pe un plan de penumbră. Pietonii traversau numai într-un sens pe marcajul de trecere, frământaţi de gânduri şi treburi, voioşi şi trişti, încărcaţi cu paporniţe, cu mâinile în buzunare sau la spate. De dincolo, din partea opusă, un singur om se zbătea să-şi facă loc, să treacă de partea asta. Era un om cu o fizionomie fermă, cu un rictus în colţul gurii şi cu ochii nostalgic privind spre apusul soarelui. O mână în buzunar, alta în vânt cu un semn de lehamite către miliţianul care dirija circulaţia, numai într-un sens, vrând să spună sau să întrebe: unde vă grăbiţi aşa, oameni buni, numai într-un sens, spre răsărit?
Înainte de despărţirea definitivă am mers din nou la o cafea. Am regăsit în ochii lui Toma o prospeţime pârguită. Recita din memorie cu glas actoricesc: Părea un joc incert să schimb adolescenţa cu nimic, cuvântul meu nu cunoştesa răscoliri după ferestre întunecate. Nimic nu ştiam de mine, când paşii închideau lumina prin spaţii de vagă plictiseală oricărui gest de întindere de mână peste vânt şi ploi de toamnă.
Eu şi Stavarache îl aplaudam cu candoare. Şi de mâine, gata. Oricum, aici ai rămas repetent, cu toată bătălia ta câştigată, spuse Toma. Nu e cinstit să alegi obstacolele în calea destinului, continua el, dar nu-i înţelegeam cuvintele. I-am replicat că fiecare îşi are locul lui în lume. Vorbind despre mine, el părea a-şi destăinui greşelile şi micile lui adevăruri. Am început să mă dezvinovăţesc, dar nu a fost chip să-l înduplec. Dar de fapt, la ce fel de trecut mă puteam raporta? Te cred, Alexandru, dar nu te pot înţelege, îmi reproşa prieteneşte Toma.
Căscam ochii mari de surpriză. Îmi spusese pe nume! În trei luni, nimeni nu mi-a spus pe nume. Din ''mă pifane'' şi ''mă găoază'' nu mă scoteau. Dar victoria pentru care băusem un pahar de vin nu era trecerea mea la maturitatea adevărată, în care credeam, ci câştigarea prieteniei unui om. Acum, la despărţire, la plecarea mea, conta câştigarea unei prietenii şi conservarea ei peste timp. Sâmburele acesta de afecţiune pe care l-am simţit implantat în sufletul meu, mi-a germinat curaj, apoi forţă să înfrunt de-acum toate obstacolele ivite în calea mea.''
Lumina soarelui de iarnă ce încălzea în amiază firava şi molateca făptură umană, trezea spre seară un fior fără seamăn de străin în imensitatea văii albe. O vagă undă de slăbiciune tulbure. Mişcările şi paşii ei aveau ceva din răceala albului de zăpadă. Doctorul Bauciu se întoarse la timp, iar Vartolomei încerca să o ridice din zăpadă.
- A obosit, are febră musculară, îşi ziceau cei doi în timp ce o ridicau din zăpadă.
Au pornit încet spre oraş. Bătrânii şi-au scos schiurile, le-au pus pe umeri şi pe Camelia o trăgeau de beţe. La început i-a fost greu, ea nu-şi putea menţine echilibrul, dar după câţiva zeci de metri ea stătea dreaptă, cu pieptul uşor aplecat înainte.
''Vorbele lui Toma şi strângerea lui de mână i-au dat lui Alexandru forţa cu care s-a aruncat cu adevărat în torentul vieţii ce trecea pe alături'', gândea ea.

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 30, 2010 la 2:55pm
Interesantă schimbarea de planuri narative şi de proiectare a luminii spre alt personaj.
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Septembrie 28, 2010 la 8:56am
Mi-a placut acest text al dv. Descrieti un pasaj de trecere prin viata asa cum este intitulat si tabloul ''Pasaj de trecere''...Un text scris de o mana sigura, captivant de la inceput pana la capat. Felicitari, domnule Urzica!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor