Domnul Nemeş este un domn foarte serios. Un domn în faţa căruia te înclini respectuos şi îi spui mai apăsat bună seara, un domn care deşi are în jur de şaizeci de ani păstrează o ţinută atletică, robustă, este foarte înalt, are încă foarte mult păr pe cap şi o dantură perfectă. Soţia sa este în general mândră de el. Îl ţine strâns la braţ când merg împreună pe stradă. În particular mai au şi momente proaste. Unul dintre ele s-a întâmplat chiar aseară când el s-a
  înfuriat că ea nu i-a gătit bine friptura şi i-a reproşat că doarme-n papuci când face mâncare. Ea nu ştiu ce i-a răspuns pentru că a vorbit foarte încet şi n-am putut-o auzi. Este la fel de posibil ca ea să nu-i fi răspuns nimic. Să fi gândit doar că ar merita şi ea mai multă apreciere din partea lui. Pe el însă l-am auzit clar când i-a strigat "carnea asta nu ţi-o mănâncă nici câinii !" 

            Nu trag cu urechea la uşa vecinilor, pur şi simplu pereţii sunt foarte subţiri. Iar eu sunt mult mai tăcută de când locuiesc singură fiindcă Mircea m-a părăsit, a plecat cu femeia aia roşcată, a la Ms. Bundy, pe care o numeşte ca-n telenovele, "jumătatea lui ". N-are decât să fie ea jumătatea lui, eu nu vreau să fiu nici măcar sfertul lui, nu pentru că m-ar nelinişti ideea de masculinitate, ci pentru că ţin morţiş la ideea de a fi sută la sută eu. E o prostie ce spui, ar putea pufni unii cu oarecare superioritate, e o prostie să-ţi imaginezi că poţi să fii sută la sută  tu însuţi. Suntem cu toţii rezultatul gândurilor şi faptelor noastre, ale faptelor celor cu care am venit în contact, suntem ceea ce am întâlnit, ceea ce am înghiţit, iubit, şi ar putea merge chiar mai departe şi afirma că suntem
 sms-urile alea pe care le-am scris cu mâini tremurânde când n-am îndrăznit să urlăm, te iubesc, idiotule !   Suntem ploile şi orele alea care nu se mai terminau când aşteptam să creştem, suntem toate clipele alea fragile pe care niciodată nu eram siguri că le-am trăit cu adevărat şi pe care le-am numit stângaci fericire, suntem un amestec de tot felul de ingrediente. Ar putea spune că suntem ca o pizza. Degeaba, tot asta voi crede: eu sunt eu, sută la sută. Ceilalţi, celălalte, ploile, toate lucrurile, întâmplările, emoţiile au curs de pe mine ca apa de pe gâscă. Şi tot ce îmi amintesc e sentimentul acesta tâmpit că numai eu sunt eu. 

            Domnul Nemeş ar trebui să poarte monoclu. Şi părul geluit şi pieptănat pe spate. Eu l-aş tunde foarte frumos dacă ar veni la mine, dar domnul Nemeş nu se lasă tuns decât de soţia lui, o dată la două luni, îl tunde cu maşina de tuns care scoate un bâzâit pe care-l disting cu greu din baie, atunci când cei doi tac. Cei doi tac destul de mult atunci când ea îl tunde pe el, pentru că tunsul cere atenţie şi pentru că ea se concentrează să-şi facă bine treaba. Uneori el mai rupe tăcerea şi o întreabă dacă nu cumva l-a tuns prea scurt. Să nu mă iei prea scurt să râdă lumea de mine. Doamna Nemeş nu ar vrea ca cineva să râdă de domnul Nemeş şi cred că nici prin gând nu i-ar trece ca ea să râdă vreun pic măcar de el. Aşa că stă foarte tăcută şi îl tunde fără cusur. Eu nu am clienţi ca domnul Nemeş. Clienţii mei sunt mult mai tineri. Asta pentru că frizeria noastră e într-un cartier cu blocuri noi şi nu locuiesc prea mulţi vârstnici în zonă.

             Azi sunt foarte puţini clienţi, lunea e mereu mai lejer. Fetele au ieşit să cumpere ceva de mâncare iar eu am iar un moment dintr-ăla când stau în mijlocul frizeriei, pe fâşia lată pe care soarele a croit-o de-a lungul încăperii şi exact acolo, în clipa aia locul acela devine un fel de nowhereland, cu un aer de nothing really matters, nu ştiu să-l descriu, poate şi pentru că nu mă duce chiar tare capul. Şi apoi oricum toate senzaţiile mele sunt într-o limbă pe care n-o mai vorbeşte nimeni. Şi pe care n-o vorbesc nici eu. De asta şi trec prin aer curgând. Doar locul ăsta, ca o scurtă zăbovire. E bine să îl ştiu la-ndemână. 

            Uşa se deschide, aerul rece alunecă de-a lungul fâşiei însorite, locul se schimbă. Tipul care a intră mă întreabă dacă îl cunosc pe domnul Nemeş. Îi răspund, fără să mint în vreun fel, că nu îl cunosc, nu poţi spune despre cineva că îl cunoşti dacă locuieşte lângă tine şi pereţii sunt subţiri iar tu mai auzi din când în când ce discută el cu soţia. Nici măcar nu ştiu cu ce se ocupă.

            Individul urlă ceva despre cum o să-i rupă el oasele când îl prinde. E furios rău. Nu ştiu de ce. Îi cer politicos să se calmeze. Mă face cretină. Îl las. Tocmai pentru că nu sunt. Are o geacă neagră din piele şi e transpirat în ultimul hal. În jurul gulerului negru pielea îi este foarte roşie. Cred că are o eczemă. Are părul rar, nici
  n-aş avea ce tunde. În schimb, barba îi e deasă, neras de vreo câteva zile bune, dar la cât e el de furios nu cred că-i mai stă gândul la cum arată. Pleacă brusc. Fără să salute măcar, ha, ha. Mă uit după el pe geam. Merge
  grăbit până la chioşcul de ziare din colţ, îi strânge mâna unuia cu care apoi schimbă două vorbe. Gesticulează din mâini nervos iar ăla dă din cap de parcă-l aprobă. Nu pot fi sigură că îi dă dreptate, poate o face doar aşa, ca să nu se pună rău cu el, să nu-l enerveze şi mai tare. 

            Şi apoi, deodată, tipul cu păr rar se răsuceşte pe călcâie şi o porneşte ca din puşcă înapoi spre frizeria mea.
  Plec din geam şi mă prefac ocupată cu altceva, nu vreau să creadă că îmi pasă mie de el şi de nervii lui. Se năpusteşte la mine de cum intră pe uşă: 

-  Ia spune, unde mama naibii stai tu ?

Atunci mă cam enervez şi eu. De ce să-mi vobească mie în halul ăsta? Şi se mai şi apropie de mine cu ochii lui bulbucaţi de furie, iar când urlă îi sar din gură stropi mici de salivă. O să mă spăl foarte bine pe mâini şi pe faţă după ce o să plece. 

- Şi tu chiar te aştepţi să-ţi spun unde stau....? Şi-apoi, de ce vrei să ştii?

- Pentru că boul ăla crede că eu nu văd. Dar eu văd tot. De când e nevastă-mea la el în secţie face numa' ore suplimentare. Merg la el şi-l umflu. Tu stai pe Sadoveanu, nu ?

Pentru o clipă nu înţeleg. A, strada. Da, e strada mea.

- Şi ce-i cu asta ?

- Nu fă pe deşteapta, că am mai cunoscut eu de astea ca tine. Probabil îl aperi, ţi-o trage şi ţie sau ce ? 

- Cine ? Ce tot spui, nu pricep nimic...

            Şi dacă aş reuşi să-l las lat? Ce oraş plin de cretini! Poate dacă terminam facultatea, poate dacă reuşeam să plec de aici...aş fi putut fi ceva mai mult decât o frizeriţă peste care poate intra orice nebun... 

- Uite care-i treaba, eu oricum îl găsesc pe ăla, chiar dacă nu-mi dai tu adresa. Dar la tine mă întorc, mă auzi ?

            Îşi trece limba peste buze şi mă priveşte ca şi cum m-ar viola pe loc dacă nu s-ar grăbi să-l căsăpească pe domnul Nemeş. Pe unde naiba umblă fetele astea? Am să-i îndes Mirelei sendvişul ăla pe gât când vine! 

            El se întoarce cu spatele şi exact în clipa aia îmi vine ideea. Mătura cu coadă lungă de lemn era rezemată de scaunul meu. Tocmai măturasem părul de la ultimul client. O ridic, părul se împrăştie peste tot, o întorc iute, o apuc strâns de mănunchiul de paie încărcat de fire de păr şi îl articulez cu putere în mijlocul capului. O tâmpenie, ştiu, dar vreau să mă răzbun pentru toată teama pe care mi-a provocat-o. Se clătină puţin, sper să cadă, dar se întoarce spre mine îngrozit şi turbat. 

- Futu-ţi mama ta, târfa dracului...!

            Şi atunci vreau să-i mai dau una. Doar că el e mai rapid, prinde mătura cu o mână şi cu cealaltă mă apucă strâns de gât. Are o mână mare, îmi încape tot gâtul în palma lui care mă strânge ca o menghină. Apuc un foarfece şi reuşesc, habar n-am cum, să i-l înfing în antebraţ. 

            Scoate un urlet înfiorător. Îmi vine să plâng, să râd, să leşin. Ţâşnesc de lângă el şi încerc să ies prin spate. Uşa, ca să fie ziua completă, e închisă. Cheia e în uşă, dar îmi tremură mâinile de n-aş nimeri gaura cheii nici dacă ar fi cât roata carului. Apare imediat lângă mine. Mă dă cu capul de uşă de văd stele verzi. Alunec de pe
  picioare iar apoi ceva foarte tare mă loveşte din plin în figură. Gheata lui, mărimea 44. Răsuceşte cheia în uşă şi iese strigându-mi că-s nebună de legat. Ceea ce sună ca un adevărat compliment. Îmi curge sânge din nas şi plâng. Sunt bine totuşi.

            Când au venit fetele s-au speriat în ce hal arătam şi mi-au zis să plec acasă. Nu le venea să creadă ce s-a
  întâmplat, Mirela a format numărul poliţiei, dar i-am spus să o lase baltă, nu îmi mai fac de treabă şi cu ăia. M-a privit bănuitoare. Probabil şi-a imaginat că e vreo răfuială amoroasă între mine şi individ, din moment ce mă împotrivesc să anunţăm poliţia. Chiar şi aşa, nu aveam chef să dau explicaţii nimănui. 

            Când am ajuns acasă m-am mai calmat. Mi-am turnat un păhărel de ţuică. M-am întins în pat şi am dat drumul la televizor. L-am dat încet ca să pot adormi. Faţa îmi zvâcnea, ştiam că o să mă umflu, dar deja mă întinsesem în pat, mi-era prea lene să mă ridic şi să-mi aduc nişte gheaţă din frigider. 

            Când am auzit prima oară soneria nu am vrut să mă ridic. Am numărat. Cling-cling, o dată, cling-cling, de două ori...Numărasem până la cincisprezece şi pentru că nu părea că avea de gând să renunţe vreodată, m-am ridicat şi m-am uitat pe vizor. Era domnul Nemeş. 

- Bună ziua, m-a salutat sobru ca un cioclu. Vă deranjez...

- Nu. Spuneţi, cu ce pot să vă ajut ?

- De fapt, eu vreau să vă ajut pe dumneavoastră.

            Şi atunci l-am poftit cu un gest larg pe domnul Nemeş înăuntru. Şi pentru că nu vroiam să mă vadă în halul în care eram, nu am aprins lumina în hol. Am impresia că m-am şi înclinat puţin, dar este posibil să fi fost doar un moment de dezechilibru datorat loviturilor. El poate că a interpretat toate acestea ca pe manifestarea unei dorinţe oarecum erotice pentru că imediat ce s-a văzut înăuntru s-a apropiat foarte mult de mine şi mi-a strecurat pe sub tricou o mână foarte caldă şi moale. Am tresărit şi i-am prins mâna prin tricou, oprind-o să avanseze spre sâni aşa cum probabil ar fi avut de gând, chiar dacă părea a fi o toană a mâinii lui, total independentă de voinţa domnului Nemeş, care avea în continuare o atitudine oficială, plină de respect. 

- Domnule, vă rog...

- Desigur, înţeleg...deşi până la urmă tot ar trebui să facem şi asta într-o zi.Dar e adevărat venisem cu treburi mai urgente. Dacă o să fiţi căutată de un nebun, unul care o să vă întrebe unde stau...Dar ce-aţi păţit ? Sunteţi lovită
rău, să vă ajut...sunt medic.

- Sunt bine, spuneţi în continuare.

- Nu sunteţi deloc bine. Mă rog, vroiam doar să vă avertizez, e un nenorocit care are impresia că între mine şi nevastă-sa e nu ştiu ce amantlâc, a făcut scandal şi la mine în secţie...Cred că e posibil să ajungă la dumneavoastră pentru că m-a sunat soţia lui să-mi spună că dementul a aflat că stau în bloc cu o frizeriţă care lucrează pe Tineretului.

- Da, vă mulţumesc de sfat. Acum lăsaţi-mă să mă odihnesc.

- Aveţi grijă. Anunţaţi-mă dacă pot să vă ajut cu ceva. Şi...sper că nu e tardiv gestul meu. Mă mângâie uşor pe obraz. Şi în vocea lui pare a vibra un fel de plăcere epidermică la gândul că stă alături de o femeie care poate cu puţin timp în urmă deschisese uşa unui nebun. 

- Puneţi gheaţă, o să vi se umfle rău faţa. E păcat de faţa asta aşa frumoasă.

            Apoi a ieşit pe uşă foarte încet de parcă n-ar  fi vrut să deranjeze pe cineva din somn. Poate că îmi dădea timp să mă răzgândesc cu privire la avansurile pe care mi le făcuse cu puţin timp în urmă, nu ştiu. Dar n-am zis nimic, nu vroiam să-i dau ocazia să se ia în vreun fel de mine. M-am bucurat când a ieşit. Eram vag îngrozită. Şi poate vag excitată. 

Mă simţeam ca la filmul 7D pe care-l văzusem în urmă cu ceva timp cu o amică.Totul se mişca în jur, mi se testau simţurile, primeam ghionturi şi mângâieri, dar eu ştiam că e de-ajuns să-mi scot ochelarii şi să ies din sală ca să pot
opri tot.

           

            Peste câteva zile, în frizerie, intră doamna Nemeş. Mă aştept să simt din nou că port ochelarii de vizionat
  filme 7D. Doamna Nemeş mă întreabă politicoasă dacă pot să o tund scurt. Foarte scurt. Băieţeşte. O tund. Prin geamul fără perdele soarele trimite o lumină tăioasă care-mi despică degetele în timp ce-i ating creştetul doamnei Nemeş. Când termin, se ridică şi priveşte la tot părul ei de pe jos, la buclele vopsite în vreo trei nuanţe şi dă cu vârful pantofului elegant câteva şuviţe într-o parte, parcă ar căuta ceva. Şi trăiesc cel mai frumos moment din viaţa 
mea de frizeriţă când o văd uitându-se scurt în oglindă şi făcându-şi cu ochiul înainte să iasă din frizerie fără să mă plătească. Poate că totuşi nu doar eu sunt eu.

 

 

 

Vizualizări: 460

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Nicoleta Sălbatecu pe Septembrie 20, 2011 la 11:47am
Multumesc, Maria.
Comentariu publicat de Maria Derlean pe Septembrie 19, 2011 la 10:06am

Din al meu pdv, foarte bine scris. Stii unde sa transmiti starea, sa creezi atmosfera- si acolo ai fraze lungi, insa departe de a fi obositoare, apoi urmeaza propozitiile scurte, atunci cand eroina "trece la actiune".

Personajul tau este interesant, m-a facut sa zambesc dar si m-a pus pe ganduri. Il inteleg insa m-a si intrigat: nu il simpatizeaza pe dl. Nemes, insa nu-i trage o palma atunci cand acesta o atinge.

Finalul este excelent: prin eliberarea doamnei Nemes, simbolic sugerata de renunatarea la buclele roscate, dai satisfactie cititorului. De ce nu? Asa se intampla si in viata. Si nu este telenovela. Asa ca scrie. Nu te obosi sa cauti un stil anume, il ai.

Comentariu publicat de Nicoleta Sălbatecu pe August 8, 2011 la 2:02pm

Nici eu nu sunt într-o condiţie fizică de invidiat, mă joc mai mult cu vorbele :))

Remarca mea era făcută aşa, în general, fără o ţintă anume, chiar dacă a pornit de la comentariile postate sub textul meu. Am încercat printr-o întrebare retorică să descreţesc nişte frunţi şi să îndemn la solidaritate. Mie nu mi se pare altceva decât o dovadă în plus că am luat foarte în serios tot ce s-a spus. 

Comentariu publicat de caterina scarlet pe August 8, 2011 la 12:29pm
cine ți-a dat câteva sfaturi, de exemplu acela de a te lua și a ne lua mai în serios se oftică?poate că n-am priceput mesajul, așa că dacă vrei să sari coarda sau să să te legeni în balansoar zi-ne unde când și cum și vom venin să ne legănăm sau să sărim împreună.cum ăștia mai maturii nu mai avem condiție fizică te vei amuza pe seama noastră copios și îți vei lua revanșa.
Comentariu publicat de Nicoleta Sălbatecu pe August 8, 2011 la 11:26am

Nu mi s-au spus răutăţi. Unora pur şi simplu nu le-a plăcut ce-am scris. La drept vorbind, nici eu nu mă iau foarte în serios cu scrisul aşa că nu îmi lezează orgoliul dezaprobarea nimănui. Ceea ce mă amuză foarte tare însă, este că oamenii mari se pot supăra pe bune unii pe alţii pornind de la exprimarea părerilor în legătură cu un text. Eu mă joc. N-am trecut încă de faza cu "înţelepciunea mea e jocul", deşi vârsta nu îmi mai oferă de mult timp niciun fel de acoperire pentru firea mea complet infantilă. Dar oamenii mari, care scriu texte mari, care scot cărţi mari, care sunt aşa luminaţi în măreţia lor, de ce se oftică?

Comentariu publicat de Toader T Ungureanu pe August 8, 2011 la 8:19am
Frumoaso, Nicoleta! În sfârşit mă bucur că mai există persoane care înceracă şi proză, nu numai poezie. Cât n-aş da să fie mai mulţi...În proză, poţi ca să-ţi creezi o lume a ta în care te simţi invinvibilă şi de ce nu fericită. Eşti tânără, frumoasă, deşteaptă. Să nu pui la suflet (răutăţile) fiindcă ele nu sunt făcute decât pentru a-ţi arăta cărarea de urmat, aşa cum o vede fiecare-n felul său. Nu poţi scrie pentru a mulţumi pe toată lumea. Indiferent cum vei scrie, tot se va găsi cineva căruia să nu-i placă...Aşa că, continuă...Sunt prozator (13 volume, proză, publicate şi doar 5 volume de poezie, poeme), aşa că am ceva experienţă-n domeniu...Să ne mai auzim...T.U.
Comentariu publicat de Nicoleta Sălbatecu pe August 8, 2011 la 7:52am

Balonul de săpun trimite cu gândul la sferă care, gândesc unii, ar fi forma perfectă.

Desenul pe care mi l-aţi trimis e foarte frumos şi da, chiar seamănă cu mine gogoloiul acela care suflă în baloane de săpun. Sunteţi singurul care a înţeles ce fac eu. Fără nicio glumă, nici eu nu mi-aş fi făcut un autoportret mai reuşit.

 

Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe August 7, 2011 la 11:38pm
d. Nemes? Un balon...de sapun?
Comentariu publicat de caterina scarlet pe August 7, 2011 la 10:02am
subiectul este bun și intenția de a scoate în evidență drama femeii ultragiate de un soț afemeiat cu apucături de crai bătrân este lăudabilă dar asta e chiar povestea unor oameni dintr-o anumită parte a eșichierului social.fă-i să trăiască la parametri convenabili, o soție de doctor într-un cartier periferic se tunde pe gratis la o frizeriță care întâmplător îi e și vecină de ,,perete,,.cam trasă de plete!
Comentariu publicat de Nicoleta Sălbatecu pe August 7, 2011 la 12:06am

Mulţumesc tuturor !

Mă bucur că v-aţi făcut timp să lăsaţi câteva impresii. Am primit cu un zâmbet larg şi părerile mai puţin măgulitoare, ba chiar pot spune că pe acelea le-am citit mai atent, ca să văd ce mi se reproşează şi ce pot schimba în scriitura mea. Ce să spun?  Am încercat mereu să scriu aşa cum mi-ar plăcea mie să citesc. Nu-i vorbă, nu-mi iese mereu cum aş vrea. Dar parcă n-aş spune că-s chiar telenovele textele mele. Deşi eu chiar nu cred că o scriitoare adevărată este doar o intelectuală rasată căreia i se strepezesc dinţii în gură când aude de telenovele sau de poantele lui Romică şi Ţociu. Părerea mea este că cel care scrie se inspiră din viaţă aşa cum este ea. Iar în viaţă sunt uneori situaţii de telenovelă. Şi pe stradă nu-i întâlneşti pe Pleşu şi Patapievici, ci mai curând pe Romică şi Palade. Şi-apoi ce s-ar face lumea numai cu intelectuali? :)

"Pe umeri ploile-i lipseau" - a plecat de la poezia aceea care începe cu "Pe umeri pletele-i curg râu" (Numai una - George Coşbuc) . Părul lung, simbol al frumuseţii feminine, dar şi al vulnerabilităţii, este în textul meu pentru soţia doctorului Nemeş, echivalentul unui sentiment de fragilitate, de neputinţă. Iniţial textul s-a chemat

 " Pe umeri pletele-i lipseau" - ca o revoltă a femeii din proza mea, pe care nu o mai interesează să fie frumoasă, ci puternică, liberă. Dar pentru că "ploile" mi-a părut dintodeauna sinonim cu "tristeţile"  dar şi cu iubirile neîmplinite - recunosc, o asociere facilă - a rămas titlul ăsta.

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor