PETRE PESCARUL, un basm de Petre Crăciun

Demult, când erau găinile mai puternice decât vulturii, trăia într-o ţară o vrăjitoare neînchipuit de bătrână. Pe vremea copilăriei sale munţii încă nu se opriseră din creştere, iar seminţiile omeneşti nici vorbă să fi apărut. Apoi, treptat, treptat, pământul începu a se umple de oameni. Răbdă vrăjitoarea ce răbdă, însă dacă văzu că oamenii se înmulţesc câtă frunză şi iarbă, clădindu-şi împărăţii puternice, ce-şi zise: ,,Dacă mai stau mult cu braţele încrucişate, am să mă trezesc alungată în cine ştie ce capăt de lume. Ia să mai împuţinez eu furnicarul acela, că prea nu mai am loc de dânsul!”.

Zis şi făcut. De atunci, nu a mai fost zi în care bieţii nevinovaţi să nu dea piept cu vrăjile cele mai blestemate. Unde nu gândeai, găseai spurcăciune de ulcică plină cu moşmoane, şi când îţi era lumea mai dragă, zăreai argintul viu strecurându-se pe la colţul casei.

Trecu aşa ce trecu, dar oamenii nu se împuţinau de fel. Tot mai neagră de supărare, baba cea neîndurătoare nu se lăsă păgubaşă. Învârti ea ce învârti şi prinse meşteşugul pregătirii unor otrăvuri cum nu mai existaseră până atunci. După apusul soarelui îşi fierbea ierburile, încăleca pe mătura cea fermecată şi pe-aci ţi-e drumul! Cobora prin hornurile caselor cu blidul de otravă în mână, se apropia de ceaunul cu lapte sau de tuciul cu mămăligă şi… hârşti! Azvârlea înăuntru fiertura necruţătoare. Necunoscători, oamenii se trezeau ca de obicei, îşi beau laptele şi atunci să te ţii! Îi apucau frigurile cele mai turbate, închizând ochii pentru totdeauna. Azi aşa, mâine aşa, mureau bieţii de ei pe capete.

Mai trecu ce mai trecu şi se nimeri ca ţara să capete un împărat tânăr şi inimos. Văzând măria-sa grozăvia, îi puse gând rău vrăjitoarei. Alese cei mai de seamă oşteni şi le spuse:

- Să mi-o prindeţi numaidecât pe ticăloasă şi să mi-o aduceţi înainte ca s-o zvârl în cel mai întunecat beci al împărăţiei!

Au plecat oştenii către cocioaba vrăjitoarei dar, ce crezi? Nici nu au apucat bine să intre, că un fum gros i-a învăluit, doborându-i la pământ. Vezi bine, otrava cea blestemată îşi făcuse trebuşoara.

Nespus se mânie împăratul, însă nu se lăsă păgubaş. Adună şi mai mulţi oşteni, le spuse să fie cu băgare de seamă şi le dădu poruncă să plece.

Acum, dacă ştiau ce-i aşteaptă, flăcăii fură mai atenţi, unul reuşind chiar să strecoare vreo câteva mânere de spadă pe după ceafa întunecatei. Dar, ce folos? Ca şi mai înainte, aburii aducători de moarte îi învăluiră pe luptători, doborându-i la pământ, mai ceva ca arcul vrăjmaşului.

Aprig din fire, craiul nu dorea în ruptul capului să se dea bătut înaintea babei şi tocmai se gândea cum să-i vină de hac, când împărăteasa aduse pe lume o mândreţe de copilă. Când făcu trei zile, vrăjitoarea cea belalie trimise cuvânt măriei sale: ,,În ziua în care copila va împlini şaisprezece ani, va cădea răpusă de cea mai cumplită otravă!”.

Auzind una ca asta, împărăteasa, miloasă ca orice mamă, vărsă şiroaie de lacrimi, zicându-i craiului:

- Măi, omule, las-o în plata domnului pe vrăjitoarea aceea! Doar, doar s-o milostivi şi-i va da pace copilei noastre.

Vrând, nevrând, zise şi împăratul la fel. De atunci, cumătra dacă se văzu în largul ei, se puse şi mai temeinic pe treabă. Cădeau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi muieri de-a valma. Unde te-ai fi dus, nu era chip să auzi alta decât numai bocete şi iarăşi bocete.

Cum, necum, timpul nu stătu pe loc şi fata de împărat mergea pe-al şaisprezecelea an. Pe zi ce trecea, era tot mai frumoasă. Plăcută la vorbă şi iubitoare de părinţi, ea aducea soarele în odăile împărăteşti.

Bietul crai, simţind că se apropia sorocul, nu-şi mai găsea liniştea. Uneori, când nu-l vedea împărăteasa, se ascundea prin odăile cele mai dosnice şi plângea întocmai ca un copil.

Fata, străină de gândurile tatălui şi nebănuitoare din fire, îşi vedea de ale ei, colindând desculţi prin grădina înmiresmată a palatului sau desfătându-se ore în şir cu ghergheful, brodând pânzele cele mai încântătoare.

Uite aşa, veni şi ziua de drăgaică din acel an. Vreo câteva codane mai sprinţare îşi luară inima în dinţi şi făcură rugăminte împăratului să dea voie copilei sale să meargă cu drăgaica.

- Mergeţi sănătoase, dragele mele, numai aveţi grijă să nu colindaţi prin locurile unde v-ar putea ieşi înainte vrăjitoarea cea bătrână!

Fetele au râs cu voie bună şi au plecat. S-au împodobit cu hainele cele mai arătoase, aşa cum era datina, şi au prins a se învârti ca un vârtej pe uliţele pline de oameni, cântând:

Hai, drăgaică, să sărim,

Să sărim, să răsărim,

Că ştim iarna ce păţim.

Au sosit drăgăicile,

Să culeagă spicele.

Pe la chindii, după ce terminaseră jocul, cele şapte fete au stat locului, pentru a-şi odihni picioarele ostenite. Cea mai mare dintre ele, care purtase băţul cu spice în timpul jocului, cuvântă:

- Suratelor, haideţi la câmp, s-o întrebăm pe Mama cea Bună ce soartă are fiecare.

- Cine este Mama cea Bună? vru să cunoască fiica de crai.

- Datina spune că, după ce s-a terminat dansul drăgăicilor, fetele fac o păpuşă din lut, frământat cu boabe de grâu. Acesteia i se dă chip de femeie. Ea este Mama cea Bună. La asfinţit este dusă într-un lan de grâu şi aşezată pe un pat de spice. Ultimele raze de soare îi dau viaţă şi fetele o întreabă ce soartă vor avea, când se vor mărita şi cu cine.

- Dacă-i aşa, atunci să mergem neîntârziat, se bucură copila împăratului. Tare m-aţi făcut curioasă!

Făcură o păpuşă din lut şi o aşezară pe o velinţă acoperită cu spice coapte. Când soarele îşi trimise ultimele raze, păpuşa prinse grai.

- Spuneţi, copilele mele, cu ce vă pot fi de trebuinţă?

         - Mamă a pământului şi a noastră, spune-ne, rogu-te, ce soartă ne aşteaptă?

- Tu, draga mamii, ai să te măriţi cu un flăcău frumos şi cinstit, după care inima ta tânjeşte cam de multişor.

- Dar eu? întrebă o altă fată.

- Tu mai ai de aşteptat vreo două veri până să-ţi pui cununiile, apoi îţi vei umple casa cu copii frumoşi.

Una după alta, trecură toate fetele prin faţa Mamei Bune. În cele din urmă, fata de împărat îşi făcu şi ea curaj şi întrebă:

         - Mamă Bună, îndură-te şi spune-mi şi mie ce soartă mă aşteaptă?

- Ehei, fata mea, greu îmi vine să-ţi răspund. Tu vei avea tare mult de suferit de pe urma unei vrăjitoare, care s-a jurat să te otrăvească în ziua când vei face şaisprezece ani. Dacă vrei să te izbăveşti, să faci cum îţi voi spune eu! Curând, curând, vor începe să-ţi calce pragul peţitorii. Spune tatălui tău să ceară fiecăruia să-şi dovedească destoinicia luptându-se cu baba şi cu otrăvurile ei. Dacă se va găsi vreun flăcău vrednic de o asemenea ispravă, vei fi mântuită şi te vei putea mărita cu salvatorul tău. Altă cale nu ai.

După ce răspunse şi fetei de împărat, Mama cea Bună tăcu. Cele şapte fecioare luară păpuşa, rămasă acum fără viaţă, şi o îngropară în lanul cu grâu, după cum era obiceiul.

Ajunsă acasă, copila se puse pe plâns şi nu se opri vreme îndelungată. S-au străduit împăratul şi împărăteasa să-i aducă mângâiere, spunându-i că vor răscoli lumea întreagă şi-l vor găsi pe acel flăcău destoinic, dar degeaba. Mâhnită de soarta pe care ursitoarele i-o hărăziseră, fata nu voia să audă de nimic.

Trecură trei zile. În faptul celei de-a patra, trâmbiţele şi tobele palatului anunţară venirea în peţit a unui fecior de împărat dinspre miazăzi.

- Tinere, îi zise craiul, în ţara noastră trăieşte o vrăjitoare care răpune multe vieţi nevinovate. Dacă tânjeşti după mâna fiicei mele, atunci fă bine şi pune capăt zilelor acestei blestemate! Ai grijă! Otrăvuri cum ştie să facă dumneaei omoară oamenii şi de la depărtare.

Peţitorul mulţumi pentru sfat, îşi luă ziua bună şi plecă. Merse o bucată de drum până ajunse într-o poieniţă. Când să treacă mai departe, ce văzu? Undeva, mai la dreapta, se găsea o tufă minunată de sângele voinicului. Atras de mirosul cel plăcut, culese câteva floricele şi le mirosi. Imediat, căzu la pământ. Vrăjitoarea trecuse mai înainte pe acolo şi otrăvise totul în calea băiatului.

Dacă văzu aşa, împăratul se întristă şi mai tare. Cât despre copila cea nefericită, ce să mai spunem? Plângea sărăcuţa de sărea cămaşa de pe dânsa.

Mai trecu ce mai trecu şi trâmbiţele sunară din nou. De data aceasta, feciorul unui împărat dinspre miazănoapte venea să-şi încerce norocul. Auzind ce are de făcut, îşi luă şi el ziua bună şi plecă.

Merse o vreme pe răcoare, răzbătând prin codri vechi de când lumea, dar către prânzul cel mare dogoarea soarelui prinse a-l moleşi. Când se tânguia mai tare de sete, iată că îi iese înainte o babă zdrenţăroasă.

- Drumeţule, zise ea, miluieşte baba cu ceva de-ale gurii, că mă prăpădesc de foame!

Milos din fire, flăcăul scoase bocceaua cu merinde şi împărţi bucatele cu bătrâna. După ce-şi mai astâmpără foamea, bătrâna grăi:

- Om bun, vreau să-ţi răsplătesc fapta cea frumoasă dezvăluindu-ţi o taină. Mergi spre răsărit până vei da peste o potecă şerpuită. Urmeaz-o! Ea te va îndrepta către un izvor cu apă cristalină şi rece. Dacă vei bea numai o gură, îţi vei astâmpăra setea, dar vei căpăta puterea de a-ţi cunoaşte viitorul pentru că apa aceea este apa cunoaşterii.

- Mulţumesc, mătuşico. Acum rămâi cu bine.

Găsi poteca şerpuită şi merse către răsărit, până ce dădu peste izvor. Bău pe nerăsuflate până ce, vai! Îl apucară şi pe el chinurile morţii. Vezi bine, vrăjitoarea trecuse şi pe-acolo, otrăvind apa izvorului.

Aşteptă împăratul o zi, două, şi, în cele din urmă, pricepu care fusese soarta tânărului. Îl plânse ce-l plânse, dar şi mai tare vărsă lacrimi de mila nefericitei sale copile.

Când mai rămăseseră trei zile până când fata avea să împlinească şaisprezece ani, nu se găsea om în palat care să nu aibă lacrimi în ochi. Privirile erau aţintite asupra trâmbiţaşului, dar el nu avea nimic de vestit. Peţitorii, câţi mai trecuseră hotarul ţării, o luaseră la sănătoasa auzind ce păţiseră ceilalţi. Dar… iată, către prânz, porţile se deschiseră, din spatele lor ivindu-se un pescar tinerel ce ducea după el o cotigă mare cât toate zilele îndesată cu peşte. Flăcăul îşi deschidea drum printre oamenii încremeniţi, încercând zadarnic să găsească amatori pentru peştele adus cu atâta greutate. Încercă în stânga, apoi în dreapta, dar degeaba. Dacă văzu aşa, ce-şi zise: ,,Măi, băiete, aici nu e lucru tocmai curat. Ia vezi cum descurci mătăluţă iţele astea, altfel arunci bunătate de peşte!”.

Merse la un bătrân, îl zgâlţâi bine de umeri şi îl întrebă:

- Omule, ce se petrece cu voi? L-aţi văzut pe necuratul sau v-a fermecat vreo vrăjitoare?

- Tinere pescar, fecioara bunului nostru împărat va fi otrăvită peste numai trei zile de o vrăjitoare. Priveşte! Se vede fereastra iatacului în care frumoasa copilă plânge necontenit.

- Bine, omule, dar cum vă rabdă inima să nu-i daţi o mână de ajutor fetei?

- Străine, una din două: ori eşti viteaz ca nimeni altul, ori nechibzuit peste măsură! Au încercat până acum feciori de împăraţi să vină de hac babei, dar otrăvurile acesteia le-a pus capăt zilelor.

Chibzuind câteva clipe, pescarul cel tânăr spuse:

- Uite, unchiaşule, dacă-i vin de petrecanie vrăjitoarei, te prinzi să-mi cumperi toată cotiga de peşte?

- Ţi-o cumpăr, tinere, şi încă la un preţ bun, măcar că are să mi se aplece de atâta peşte!

Bătură palma şi flăcăul cel curajos merse de se înfăţişă înaintea împăratului.

- Înălţimea ta, mă numesc Petre şi sunt pescar de când mă ştiu pe lume. Aflând despre primejdia ce o ameninţă pe fată, am venit să te întreb dacă socoţi că un om simplu, ca mine, poate încerca acolo unde au dat greş feciori de împăraţi.

- Dragul meu, dacă te simţi vrednic să înfrunţi primejdia, du-te! Din partea mea, să nu-ţi faci griji pentru că vei primi aceeaşi răsplată ca şi cel mai luminat fiu de crai.

Flăcăul mulţumi, făcu o plecăciune în faţa împăratului şi părăsi palatul, întrebându-se care putea fi acea ademenitoare răsplată. Trecând pe sub fereastra fetei, auzi un zgomot şi se uită în sus, zărind pentru o clipă încântătorul chip al copilei. Îl cuprinse un fior plăcut pentru că minunata fecioară i se lipise de inimă.

O apucă printr-o pădure şi merse, cale lungă, până ce-l prinse înserarea. Când se arătară cele dintâi raze ale lunii, pescarul se opri pe malul unui lac. Scoase de la piept o bucată de mămăligă veche, o descântă şi o azvârli în înaltul cerului. Luna prefăcu mămăliga într-un bulgăre de aur, care se afundă în lac. Nu trecu mult şi un peştişor fermecat veni spre mal, întrebându-l pe băiat:

- M-ai chemat, stăpân al tuturor peştilor? Porunceşte şi-ţi voi îndeplini dorinţa.

- Peştişorule, spune-mi cum o pot răpune pe vrăjitoarea cea rea.

- Stăpâne, greu lucru îmi ceri. Dă-mi un răgaz ca să-l întreb pe Crapul cel bătrân, împăratul nostru.

Zicând aceasta, se afundă în apă. După un timp, reveni la suprafaţă, aducând cuvântul crapului.

- Om bun şi stăpân al nostru, împăratul îţi cere să mergi să te culci sub cele trei sălcii care străjuiesc malul lacului. În somn ţi se va arăta Zâna apelor şi a pădurilor şi îţi va spune ce ai de făcut. Numai ea are putere să-ţi arate drumul pe care ţi l-ai ales.

Petre pescarul mulţumi peştişorului şi merse sub cele trei sălcii. Îşi făcu un frunzar în chip de culcuş şi se lăsă pradă gândurilor, adormind cu chipul fetei de împărat înaintea ochilor.

         Se apropie miezul nopţii. Atunci, porţile visului se deschiseră larg până ce Zâna se arătă în toată minunăţia ei.

- Flăcău viteaz şi chipeş, mă înfăţişez ţie în vis pentru a-ţi ajuta în greaua misie pe care o ai de îndeplinit. Ascultă: când te vei trezi, ai să găseşti lângă tine trei frunze – una de salcâm, alta de salcie şi a treia de stejar. Pune-le la chimir şi pleacă neîntârziat spre vrăjitoare! N-ai grijă, eu voi merge înaintea ta şi-ţi voi călăuzi paşii, arătându-ţi de fiecare dată ce ai de făcut. Ţine minte: în ruptul capului să nu te atingi de vreun fruct sau de apa vreunui izvor! Toate au fost otrăvite.

Dis-de-dimineaţă, pescarul nostru se trezi, luă plin de încredere cele trei frunze şi îşi văzu de ale lui. Apucă pe o potecă şi merse, merse, prin locuri pe unde nu călcaseră alţi muritori. Se uita cu uimire peste tot, mirându-se cum de îl purtau paşii prin ţinuturi pe care el nici măcar în vis nu le văzuse vreodată.

După un drum lung şi obositor, ajunse la doi paşi de coliba vrăjitoarei, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă. Scoase de la chimir frunza de salcie, o duse în dreptul buzelor şi o descântă, zicându-i:

Din puterea nopţii,

Din vuiet de vânt

Apă şi pământ,

Vreau ca să mă faci

Şi să mă prefaci

În… căţelul pământului.

Cât ai clipi, tânărul se preschimbă în căţelul pământului. Bucuros, se apropie de sălaşul babei, unde văzu uşa deschidă largă. Cunoscând meşteşugul vrăjitoarei, nu intră, ci aşteptă până ce, în faţa casei, apăru un alt căţel al pământului, cel al babei.

- Ziua bună de dimineaţă, zise pescarul.

- Mulţumesc ţie, străine, dar ce vânt te aduce pe aici?

- Sunt călător şi mă aflu de multă vreme pe drum. Nu vrei să mă primeşti o leacă în casă?

- Ia-ţi gândul de la aşa ceva! zise căţelul babei, arătând că nici el nu era mai prejos la răutate decât stăpâna sa.

Dacă văzu aşa, pescarul îşi luă ziua bună şi se adăposti în codru. Până la apusul soarelui se odihni, iar cum se lăsă întunericul se îndreptă din nou spre cocioaba cea blestemată. Cum ajunse, scoase de la chimir frunza de salcâm, o apropie din nou de buze şi îi şopti:

Din puterea nopţii,

Din vuiet de vânt

Apă şi pământ,

Vreau ca să mă faci

Şi să mă prefaci

Într-o… cucuvea.

         Transformat în cucuvea, Petre pescarul îşi luă zborul spre colţul cel întunecat al pădurii, unde, de data aceasta, întâlni cucuveaua babei.

- Bine te-am găsit, surioară.

- Bine ai venit! dar ce vânt te aduce pe meleagurile astea părăsite, că nu credeam să mai vieţuiască vreo cucuvea pe-aici?

- Necazul, păcatele mele! Nu vrei să mă pofteşti la tine în casă?

- Dacă vrei, pofteşte pe uşă, iar dacă nu, pune-ţi pofta-n cui! Drumul cel tainic eu nu ţi-l arăt.

Vrând, nevrând, tânărul plecă degrabă, să nu-l găsească vrăjitoarea când avea să se întoarcă acasă. Merse în locul de mai înainte şi aşteptă.

În cea de-a treia zi, şi ultima, luă asupra sa frunza de stejar şi se duse. Ajunse pentru prima dată când deja se luminase de ziuă. Duse frunza la gură şi îi grăi astfel:

Din puterea zilei,

Din raze de soare

Şi miros de floare,

Vreau ca să mă faci

Şi să mă prefaci

Într-o… gâscă!

Abia apucase să se preschimbe în gâscă, atunci când îi ieşi în întâmpinare altă zburătoare, cea a babei.

- Bună dimineaţa, surato.

- Bună să-ţi fie inima, dar ce vânt te aduce pe-aici? Nu ştii, sărmano, că pământul acesta este al vrăjitoarei? Dacă te prinde pe aici, nu ştiu ce va mai rămâne din fulgii tăi!

- Atunci, fă bine şi ascunde-mă!

Gâsca babei, mai milostivă şi mai săracă cu duhul, o luă pe cealaltă şi o strecură în casă printr-un loc dosnic. Văzându-se în colibă, Petre rosti iarăşi vorbele cele fermecate, preschimbându-se în om. Se uită în odaie şi văzu pretutindeni oale şi străchini, pline toate cu otrăvuri necruţătoare. Tocmai când se întreba ce să facă, iată că răsună glasul Zânei:

- Tinere pescar, mergi la blidarul babei şi ia de acolo ulcica cu două toarte. În ea se află otrava pe care trebuia să o verse în mâncarea fetei de împărat. Aruncă un vârf de lingură din prafurile acelea în tuciul cu bucatele cotoroanţei, apoi preschimbă-te în gâscă şi stai de-o parte. Priveşte atent ce se va petrece, pentru că aşa ceva nu vei mai vedea până la moarte!

Tânărul făcu întocmai, apoi se transformă în gâscă şi aşteptă. Trecu un timp, poate un ceas, poate două, când apăru vrăjitoarea. Lăsă mătura fermecată într-un colţ întunecat, îşi umplu o strachină cu fiertura din tuci şi merse la blidar, de unde luă ulcica cu două toarte. O privi rânjind respingător şi zise cu obidă:

- Azi am să-ţi vin de hac, fetiţo! Tătâne-tău se va căi amarnic pentru toate neajunsurile pe care mi le-a pricinuit!

Nici nu apucă să termine bine cuvintele, că se prăbuşi la pământ. Se zvârcoli cât se zvârcoli, apoi se ridică şi începu, bat-o vina s-o bată, să joace. Juca baba cea belalie de parcă ar fi fost la horă, iar nu în pragul morţii. Târziu, către asfinţit, puterea otrăvii se mai domoli şi vrăjitoarea cea rea căzu în nesimţire, dându-şi duhul cu adevărat.

Bucuros, Petre bătu drumul înapoi, arătându-se împăratului. Nu trebuie să vă mai spun cât de mult s-a minunat tânărul cel viteaz auzind că răsplata pentru fapta sa era chiar mâna frumoasei fecioare al cărei chip îl visa în fiecare clipă.

Şi n-a mai trecut mult şi au făcut o nuntă împărătească, la care au fost chemaţi toţi oamenii din ţară. Unul singur n-a putut să vină: uncheşul care cumpărase cotiga de peşte. Atâta peşte mâncase, că-l apucaseră durerile de pântece!

(reproducerea numai cu acordul autorului)

Citeste si aici

http://www.literaturacopii.ro/stire-basme-legende/petre-pescarul-un...

Vizualizări: 313

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de ilie adrian pe Septembrie 11, 2013 la 11:46pm

  Petre-pescarul...vs...Petre-regele basmului.

Ar trebui sa mergem la pescuit,ca sa mai pot asculta basmele dvs.minunate,prin viu-grai.

Superb!

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Septembrie 11, 2013 la 10:27pm

semn de lectura si apreciere

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Septembrie 10, 2013 la 11:39pm

Am citit cu mare „poftă” de poveste, așa, ca în copilărie. Și tare bună a fost...! Mulțumim de clipele de vraja.  

Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor