- Până la urmă avem sau nu brad?

Victoriţa îşi privi întrebător tatăl. De câteva zile o ducea cu vorba şi uite că aşa şi n-au în casă nici măcar o creangă împodobită.

- De unde să vă aduc eu vouă brad? îi răspunse, întrebător, nea Vasile. Am o grămadă de treabă, nu să vă caut vouă brad…

- Dar cât e să tragi o fugă până în pădure?

- În pădure sunt doar pini. Ăia nu sunt brazi!

- Pini?

Victoriţa rămase cu gura căscată, copacii de acolo erau pentru ea tot brazi. Obrajii i se înroşiră, avea deja doisprezece ani şi încă nu ştia diferenţa dintre un pin şi un brad. Oricum, la şcoală a văzut că s-a împodobit un pin anul ăsta, deci pinii pot înlocui brazii. Bună idee! Victoriţa alergă într-o fugă în casă:

- Ionuţaaa! îşi strigă ea surioara mai mică.

- Ce mai e? se auzi un glas subţirel. Din cealaltă cameră apăru o fetiţă, care nu avea mai mult de opt anişori.

- Vrei brad? o întrebă Victoriţa.

- Ştii bine că da, normaaaal!

- Atunci, e timpul să mergem noi să îl aducem.

- Noi? întrebă Ionuţa mirată.

- O, da! E o nimica toată. Luăm sania şi imediat îl aducem din pădure, doar nu e chiar atât de departe.

Zis şi făcut! Fetiţele s-au îmbrăcat cât au putut de gros, au luat sania şi o toporişcă şi au pornit voioase la drum. Erau atât de preocupate de cum vor tăia copacul, încât nici nu şi-au dat seama când au reuşit să ajungă la maginea satului.

- Mamăăă, ce mare e dealu ăsta! exclamă Ionuţa.

Victoriţa privi la dealul întroienit şi-i făcu un semn surioarei mai mici să vină după ea. Drumul era foarte greu, picioarele intrau până la genunchi în zăpadă, iar broboanele de sudoare începură să le picure pe faţă. Pe la jumătatea dealului fetele se trântiră în zăpada pufoasă, încercând sâ-şi tragă răsuflarea.

- Saniaaaa! strigă Ionuţa.

Victoriţa reuşi să prindă imediat de funie sania.

- Doamne, era cât pe-aci să coborâm după ea, spuse cu teamă, dar şi cu o mulţumire în glas.

- Exact asta ne mai trebuia! Daca ţi-e greu, să mi-o dai şi mie, zise Ionuţa.

- Nu, lasă că mă descurc, răspunse Victoriţa cu un ton superior, doar era sora mai mare.

Într-un final au reuşit să ajungă în vârful dealului. Fetele începură să sară în sus de bucurie!

- Acum vom alege cel mai frumos copăcel pentru noi! exclamă Victoriţa.

- Daaaaaa! Se auzi ca un ecou glasul Ionuţei.

Şi deodată… fâââşşşşşşşşşşşşşşşşş, sania începu să lunece la vale.

- Prinde-oooo! strigară în acelaşi timp ambele fete.

Cine să o mai prindă? Sania o luă frumuşel la vale, pe zăpada argintie, ca pe un patinoar. Fetele priveau, în urma ei, cu groază. Asistau ca la o scena dintr-un film fără să facă nimic. De fapt, erau conştiente că nu mai puteau face nimic altceva decât să coboare şi să aducă din nou sania în vârful dealului. Fără să mai comenteze, o luară uşurel la vale ca apoi să urce iarăşi muntele lui Sisif. Ştiau ce vor! Îşi doreau cu ardoare un pin, aşa că nu mai ziseră nimic până sus. Ajungând din nou pe deal, proptiră bine sania de un copac şi începură să analizeze cu multă atenţie copăceii din jur. Feţele lor erau din nou vesele şi uitară cu desăvârşire că au urcat de două ori dealul.

- Sunt cam înalţi, îşi dădu cu părerea Ionuţa.

- Nu e o problemă asta, îi vezi pe ăia de acolo, arătă Victoriţa către un şir de puieţi, tăiem vârful unuia.

- Ne ajunge?

- Da, bineînţeles, ne luăm unul micuţ şi finuţ. Uite vârful de colo, e perfect!

Zicând asta, Victoriţa se apropie de un pin subţirel, să fi avut vreo doi metri şi jumătate înălţime. Fata luă toporişca şi după ce îşi marcă zona de unde voia să taie copacul, începu să dea de zor cu toporişca în el. Ionuţa o privea întrebător, probabil nu era sigură de reuşită. Tulpina era subţire şi vârful de pin pică în câteva minute pe pătura moale de zăpadă. Ca la comandă, fetele îl apucară de ambele capete, aşezându-l cu grijă pe sanie. Ajunseră cât ai clipi în vale, au intrat pe uliţele satului, mergând vesele şi mândre de isprava lor.

- Da de unde aveţi pinul? se auzi o voce dintr-o ogradă.

Era tanti Ileana, poştăriţa.

- Din pădure, răspunseră într-un glas fetele.

- Păi şi v-a dat voie pădurarul?

- Păi… mda… cum să nu…

Fetele bodogoniră ceva neînţeles şi îşi văzură de drum.

- De ce crezi că ne-a întrebat de pădurar? o întrebă Ionuţa pe sora mai mare.

- Habar n-am, să se bage în seamă… eu ştiu... şi oricum, pădurarul e naşul unchiului Ştefan, deci avem voie.

- Da, aşa e! o aprobă Ionuţa mulţumită.

Se însera, frigul începea să se simtă printre hainele ude, dar fetele noastre păreau să nu observe acest lucru. Au ajuns, într-un final, acasă. Deschiseră poarta triumfătoare şi începură să strige, alergând spre ogradă:

- Avem braaaad!

- Aveeeem piiiin!

- Ce aveţi măi? se auzi vocea lui nea Vasile.

Acesta apăru din grădină, ducând o găleată cu cărbuni în mână. Privi uimit către sanie şi îşi întrebă fetele:

- De unde aveţi copacul?

- Din pădure, răspunse Victoriţa.

- Aţi înebunit?! le întrebă tatăl speriat. Cum l-aţi adus acasă?

- Cu sania…

- Buuun, cu sania, dar pe unde? Pe unde aţi venit?

- Prin sat?

- Prin mijlocul satului?! Doamne! Ce copii mai am şi eu! Ziua în amiaza mare s-au dus să fure un pin şi mai şi merg cu el prin sat, aşa, ca să ştie toată lumea!

- Dar nu ne-au văzut mulţi, încercă să se apere Victoriţa.

- Bun, ce-a fost a fost. Vedeţi-vă de treabă şi încercaţi să nu mai faceţi prostii.

Nea Vasile îşi luă găleata cu cărbuni de jos şi intră în bucătărie. Fetele parcă asta şi aşteptau. Luară de un capăt pinul şi începură să-l tragă în hol. Era destul de greu, avea nişte ramuri şi ţepi foarte mari. Până la urmă reuşiră. Au căutat o găleată curată, nişte bolovani de pus în galeată, pentru echilibrul pomului, au învelit totul în pânză albă şi au decorat cu nişte bulgăraşi de vată. A urmat apoi partea cea mai frumoasă, împodobirea pinului. Aveau destule globuri şi jucării, astfel că la sfârşit, pomul sclipea în diferite culori, împrăştiind în jur o melodie frumoasă de Crăciun.

- Ce frumos este! exclamă plină de satisfacţie Victoriţa.

- Foarte, se auzi murmurul plin de fericire al Ionuţei.

Fetele s-au aşezat jos, în faţa pomului, admirând prin semiîntuneric, luminiţele jucăuşe. Dinspre bucătărie venea un miros plăcut de cozonaci, plăcinţele şi alte bunătăţuri…

Ce frumoase au fost, sunt şi vor fi mereu aceste zile! Pline de bucurie şi mister!

Morala:

Fiecare zi îţi poate oferi o minune, aşa cum era şi acest pin. Era dorinţa împlinită a unor copilaşi, era fericirea lor în acele clipe magice. Era totul!

Indiferent de câte ori trebuie să ridici un munte, aminteşte-ţi că la final vei ţine în mâini UN VIS ÎMPLINIT!

 

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Bățmîndru Lucia pe Februarie 5, 2021 la 4:56pm

Vă mulțumesc, domnule petru fagaras.

Comentariu publicat de petru fagaras pe Februarie 5, 2021 la 1:22pm

Minunat! <3

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor