E groaznic că s-a inventat plecarea
-Ce de când știu mi-a dat melancolii-
Împovărându-mi gândul cu uitarea
Ce-mi ia din loc, în timp... din reverii.

Dar nu-i așa!?... Sau poate nu tot timpul
-Ce-am căutat zadarnic să dezmint-
Crezând că despărțirea-i anotimpul,
Mereu alt-nou, frumos... avid să-l simt!?

Sigur de când mă știu am iubit marea,
Cea unde valul sparge stâncile-n nisip
Sau mângâie doar plaja cum sudoarea
Pe pielea caldă... leac într-un risip..

De ea mi-e veșnic dor și-i plâng plecarea
De-ultim talaz ce nu vreau să mă spele
De veșnicu-i murmur foșnit și-nfiorarea
Iubirilor vacanțelor... prefigurate-n iele.

Când plec e ca și ruperea de coaste
Cu smulsul inimii și creierul în stoarcere
Cu teama veșnică de părăsiri nefaste
Ce nu se-ntorc la rugi... pentr-o întoarcere.

Știind riscul de despart definitiv
Plecările mă destrupează adânc
Și-ncerc dezesperat să n-am motiv
De consonanțe triste... le-ngropând.

Am frica ce-a vecină când se moare,
Căci părăsirea-n nesfârșit se reproduce
Acumulându-se-n finalul de plecare...
C-un sens unic și fără de răscruce.
18.02.2011

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor