Copilul Alexandru văzu poarta cimitirului şi fugi înăuntru spre crucile de piatră şi lemn. Alergă prin iarba înaltă, se strecură printre morminte şi descoperi o cărare proaspătă ce ducea la o cruce nouă înfiptă într-o movilă de pământ. Se trânti cu obrajii năduşiţi în ţărâna uscată şi bolovănoasă a mormântului.
Mama păşea iute în urma lui, să-l prindă şi să-l protejeze, dar se lovi ea însăşi de un suport de lumânări. Copilul o auzi icnind, întoarse capul şi o surprinse cum îşi ştergea sângele de la picior. După câteva ture în jurul movilei de pământ, se aşeză pitit lângă cruce, încercând să înţeleagă această întâmplare cu moartea şi îngroparea lui Timofte Stan. Îşi lipi urechea de bulgării de pământ să asculte respiraţia şi bătăile inimii celui băgat în pământ. Ar fi vrut să-i spună că mama s-a lovit şi-i sângerează piciorul, că s-a fript la un deget la bucătărie, că a adus apă şi seminţe pentru păsările care poposesc pe crucea lui, că i-a adus flori în loc de tămâie. Mama îi prinse în palmă mânuţele calde şi moi.
-- Dacă l-ai iubit şi l-ai aşteptat atât de mult pe tata Stan, de ce l-ai omorât atunci? Zise turuind copilul.
Mama se aplecă în faţa micuţului, dar a neîndurătorului judecător. Copilul continuă:
-- Dacă nu l-ai fi omorât, ai fi rămas cu el în continuare. Eu am o vorbă cu tata Costache. Mă lua pe ogor la arat, la semănat. La cules încă nu m-a luat. Eu m-aş fi dus la tata...
-- Ai crescut mare băiete. La patru ani... Şi minciunile lumii ţi-au intrat în cap.
-- La toamnă o să fiu mare-mare, arătă el o lungime cu mâinile. Voi alerga cu tata Costache pe câmp să caut flori rare, să culeg rodul de aur, vorbi el mândru, puţin pe nas, de parcă ar fi deţinut un mare secret sau o înţelegere numai de ei doi. Dar pe faţă i se aşeză o umbră de tristeţe nostalgică.
-- N-o să mai fiu îngerul vostru, dacă o să cresc mare.
Întoarse capul şi îl zări pe Costache Vartolomei, undeva mai încolo,printre cruci, privindu-i în tăcere. O zbughi spre tatăl său şi se repezi şi îl prinse cu braţele lui mici de după genunchi.
-- Tatăl meu, tatăl meu, se tânguia copilul.
La întoarcere adormi în braţele lui. Îi şterse din când în când transpiraţia caldă cu degetele, îi îndreptă părul lipit de frunte şi îl sărută pe obrajii moi şi umezi, care miroseau încă a lapte.
La poarta cimitirului copilul se trezi şi o luă pe maică-sa de mână, de o parte şi pe Costache Vartolomei de cealaltă parte, ţinându-i strâns cu mâinile lui calde şi transpirate, dezgheţându-i şi smulgându-i din uitare, încălzindu-le şi unindu-le fiinţa.

Asistenta de salon anunţă planificarea bolnavilor pentru analize şi operaţie pentru ziua următoare.
-- Bolnavul Vintilă Pătrăcescu. A, moşul. În două zile intri la operaţie.
Bătrânul Pătrăcescu rămase toată ziua tăcut. Nu era nici trist, nici preocupat de ceva anume. Părea absent. Culoarea ochilor lui deveni tulbure, lăptoasă şi gesturile îi erau îmbătrânite cu adevărat.
Bolnavii din salon se întrebau şoptit, unde mai este vitalitatea şi detaşarea moşneagului, unde mai este ardoarea cu care îşi trăia clipa? Chiar el spusese într-o zi, că dacă vrei să ajungi teafăr în viitor, trebuie să trăieşti momentul, să te preocupe doar prezentul. Astfel, cum îţi vei putea orândui şi construi viitorul, dacă nu faci nimic în prezent? Bătrânul nu evadase în viitor, ci se refugiase în trecut. O făcuse cu oarecare precauţie şi teamă. Povestise până acum vrute şi nevrute, îşi făcuse din întoarcerea în trecut un fel de acţiune de renovare a unui chip, ori monument arhitectonic din patrimoniul său. Ştia că va rezista încă un timp şi era mulţumit de asta, dar a mai făcut un ocol şi a mai trasd o privire peste aceasta ca să fie sigur că a făcut o treabă bună pentru fiinţa şi sufletul său.
Ferestrele salonului erau deschise. Din pat se vedea oraşul. Pe turla unei mari biserici, se aşeză un vultur venind în zbor dinspre apus, şi-a întins aripile de culoarea aurie, cu nuanţe de portocaliu şi alb. S-a aşezat cu capul spre geamul lui. O clipă şi-a echilibrat aşezarea, de parcă ar fi fost obosit sau rănit şi-şi concentră privirea către bătrân. Se întrebă, ce caută un vultur maiestuos într-un oraş de câmpie; era preocupat şi de acul din ceasul tensiometrului de pe braţul său. Vulturul îi atrase din nou atenţia; avea capul ca o rozetă de floarea soarelui, cu aceleaşi nuanţe şi culori ale penajului; ochii pătrunzători ce iradiau un flux puternic de lumină.
I se păru că vulturul îl studiază şi îl judecă în acelaşi timp. Doamne, iartă-mă, zise fără să se teamă de acest mesager misterios. Ştia că este o solie sfântă pentru el; un fluid fierbinte îi străbătu trupul ca un flux energetic din privirea năprasnică şi neîndurătoare, dar binefăcătoare a vulturului.
Asistenta medicală dădu drumul aerului din perna tensiometrului şi sângele slobozit năvăli în tot trupul. Tăcerea a fost înjunghiată de exclamaţia moşneagului, la prea plinul sângelui revărsat în braţ. După ce plecă asistenta, se lăsă din nou tăcerea în salon. Bolnavii îl îndrăgiseră pe bătrân şi erau acum preocupaţi de apatia acestuia. Moşul spuse absent, mai mult pentru sine:
-- Mi s-a arătat un semn. De ce m-aş teme? De ce să fiu trist?
Apoi a continuat să vorbească despre fatalitate şi destin, cum şi le face omul singur. Spunea că în formarea unui destin stă la temelie educaţia în spiritul armoniei, respectarea valorilor umane şi a legilor naturii, păstrarea echilibrului dintre suflet şi chemarea pământului. A te uita cu privirea în jos, ruşinat, înseamnă a te cufunda în pământ, a accepta şi trăi umilinţa şi patima lui, şi până la urmă intrarewa într-un cerc vicios care te soarbe alunecos, fără putinţă de scăpare.
-- A greşi e omeneşte, dar a intra în panică şi a nu-ţi recunoaşte păcatul cu demnitate, este un şi mai mare păcat. Atunci păcătosul declanşează un lanţ de împrejurări potrivnice chiar lui însuşi. Ca să nu zic de mine nimic, continuă moş Pătrăcescu, îmi amintesc de Margareata, nevasta lui Timofte Stan, dar şi a lui Costache Vartolomei. După o săptămână de la înmormântarea lui Timofte Stan, a fost văzută ultima dată printre oamenii mahalalei, luîndu-şi rămas bun de la ei, şi de la mort, dar şi de la Vartolomei totodată.
În aceste clipe, nelămurite şi prevestitoare de rău, ăşi purta paşii prin cimitir. La întoarcere încetini din mers şi se opri la poartă fără a trece dincoace, în şosea unde o aştepta miliţia. Atunci îl privi pe Vartolomei semeaţă, fără vreun semn de frică. În colţul gurii schiţă doar un rictus amar de neputinţă şi de resemnare.
-- Omule, am greşit şi acum veni sorocul să plătesc. Doar o singură dată am ezitat în faţa destinului din prea mare prudenţă şi atunci a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Cu o seară înainte să fi apărut, întors din lagărul Siberiei, Timofte Stan în faţa casei noastre, am avut un vis care mi-a dat semne că nu mai există scăpare în faţa acestui om. Urcasem un munte în vis şi ajunsesem în vârf. Acolo era un sat de ciobani. Platoul era verde, ici colo câte un colţ de piatră străpungând iarba grasă şi cerată. În colibele lor, pe rafturi, erau depozitate în borcane de sticlă seminţe de plante rare. Erau rotunde şi de mărimea bobului de mazăre. La marginea platoului se căsca un hău, o prăpastie. În văzduh se deschise cerul şiapăru o lumină orbitoare, alb albăstruie, ca o auroră boreală. Frumuseţea ei mă fascină, lumina ei mă orbi şi am închis ochii. Când i-am deschis, lumina se retrăgea, iar vântul adună ca într-un vârtej nori neguroşi prevestitori de furtună. Mă concentram pe mine însămi şi lumina apărea iar, îndepărtând norii. Când credeam că sunt aproape să desluşesc ceva de confruntarea dintre lumină şi întuneric, un demon mă prinse de picioare, trăgându-mă în jos, gata să mă trântească. Smucindu-mă din strânsoarea lui, apărându-mă cu mâinile, l-am aruncat în hăul din faţa mea. Scăpasem nevătămată şi după primii paşi mi-am revenit uşor din spaimă. Mă îndepărtam de prăpastie şi încercam să percep din nou aurora. Neputinţa de a chema lumina în întâmpinarea mea m-a făcut furioasă. Au venit câţiva oameni şi m-au sfătuit să plec de aici un timp. Erau prietenoşi, dar fermi. Retrăgându-mă de pe munte, m-am oprit la o casă să mă primenesc de hainele murdare şi rupte în lupta cu demonul. Oamenii s-au oferit să mă împrumute cu haine de-ale lor, dar am preferat să le îmbrac pe cele din bocceaua mea. Hainele albe avute înainte, dar întinate şi rupte au fost schimbate cu altele negre, dar curate. La plecare am observat din nou rafturile cămărilor din casele oamenilor munteni, recipiente cu seminţe rare. Când m-am trezit din vis, l-am văzut pe Timofte Stan la poartă, venit din lagăr. Mi-am zis: acesta-i demonul care sigur mă va duce la pierzanie. Din cauza asta, Costache omule, l-am primit pe bărbatul meu, fiindcă mi-a fost frică de el. Dar el a murit, căzând în prăpastie, eu rămânând să cobor de pe muntele meu drag în haine de doliu.
Dincoace de gardul cimitirului aştepta GAZ-ul miliţiei regionale, cu motorul pornit şi o mulţime pestriţă de oameni cu mâna la gură, tăcuţi şi speriaţi.
-- Nu te pot învăţa să te fereşti de frică, tocmai eu care am greşit din cauza ei, dar ai grijă de copilul Alexandru.
Ieşiră tustrei în drum. Uşa maşinii se deschise şi un bărbat tânăr coborî. Costumul şi pălăria cu boruri largi de culoarea unui gri-albastru se asortau cu gesturile lui reci şi seci. Schiţă un semn şi cei doi soldaţi au ieşit în întâmpinarea Margaretei Stan care se oprise din înaintare la vederea miliţiei.
-- Te luăm pentru a lămuri o reclamaţie, tentativă de omor, spuse civilul.
Margareta nu zise nimic şi începu să păşească spre uşa maşinii.
-- Reclamaţie de la Timofte Stan, datată cu o zi înainte de a fi omorât, că l-ai ameninţat cu moartea, spuse civilul, nu femeii care era dusă cu gândul aiurea, ci mulţimii care începuse a se foi şi vocifera.
Din prag, înainte de a trage portiera după ea, îi spuse lui Vartolomei:
-- Acesta e un motiv pentru a mă ridica să dau socoteală pentru moartea rusului care s-a năpustit într-o noapte peste mine în casă. Costache, nu-ţi mai pierde vremea cu mine şi nicu Ei. Ai multă grijă de Alexandru să crească mare aşa cum mi-aş fi dorit sau aş fi putut, dacă eram lângă el. Nu te răfui cu nimeni.
Costache Vartolomei tăcea, nu ştiu nici acum de ce tăcea, continuă moş Pătrăcescu. Era împietrit, atât de neajutorat şi neînsemnat în mulţimea aceea, la fel de tăcută şi spertiată. Avea copilul în braţe, care adormise cu capul pe umăr. Căldura micului trup îi transmitea o oarecare stăpânire de sine.
Margareta urcată între cei doi soldaţi mai trase o privire scurtă peste mulţimea de curioşi, apoi îl întâlni pe Costache cu copilul în braţe şi ochii îi rămaseră ficsaţi pe această imagine, până ce norul de praf şi fum de eşapament întunecară urma.
Costache, cu copilul adormit în braţe, încă mai era în poarta cimitirului, seara în asfinţit. Când copilul se trezi, tatăl îi spuse sugrumat:
-- Să ne grăbim, băiete, grâul e copt de mult.
-- Unde-i mama?
-- Fii liniştit, mama s-a dus înainte şi ne aşteaptă în zare.

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 23, 2010 la 1:43pm
Acum înţeleg că aici se prefigurează un roman, " Poarta cimitirului " fiind urmarea celuilalt episod, " Poarta spitalului "... Personaje puternice, acţiune complexă... Scriitura - excelentă... Aşteptăm urmarea, sau - de ce nu - anunţul că romanul a apărut !

Vă felicit !
Comentariu publicat de Dionisie Buburuz pe Septembrie 11, 2010 la 11:17am
E scris bine, me ai rupt o lacrimă.....

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor