Timofte Stan iute din pat ca nu cumva să i se uite în maţele lui goale, prin gura căscându-se, nasul lui coroiat scapat înainte. Pe urmă îl cuprinse mirarea, o mirare cu gura strâmbă şi sprâncenele aruncate în vârful capului, că infidela lui nevastă nu i-a pregătit geanta să plece la serviciu, la ceasul potrivit, nici devreme, nici prea târziu, cumpătat, cum zice el, să ridice condicile de prezenţă şi să ungă poarta, să alunece lin pe şină. Şi strigă la ea:
-- Ascultă aici femeie, a început el încet, lânced şi somnoros, după ce-i trecu spaima nasului şi a soarelui răsărit peste gard, ţi-am spus eu odată, pe scurt, poate crezi că nu sunt bărbat la casa asta...
-- Cum, vai de oasele mele, omule, spuse femeia încremenită şi se bătu cuminte peste gură.
-- Păi, d-aia, bufni bărbatul ghemuit la marginea patului.
Părându-i-se că ascultase cam mult, femeia îi pregăti în grabă geanta cu demâncare şi-l îndemnă să plece odată.
-- Nu mai iau pălăria azi, dă-mi şapca şi bocancii cu ţinte în talpă. Deh, ca portarul, să am ţinută.
Îşi trăgea colţunii lungi, ca nişte jambiere, ros de un gând cuibărit în minte de cu seară şi scos la lumină odată cu stingerea ultimului vis de dimineaţă.
-- Şi cine , mă rog, a fost astnoapte pe aici, că am auzit şuşotind pe la poartă. Numai auzeam: Gata, nu se mai poate aşa Margareto, copilul într-o parte, Costache într-alta. N-ai minte femeie, chiar dacă a fost bărbatul tău înainte de război, l-ai lăsat să se întoarcă la tine, acum un târâie brâu, un turnător din lagăr care şi-a belit confraţii să o ducă el mai bine, care nici acum nu-i bun de nimic şi peste asta te şi bate. Mai multă minte are fecioru-tu.Dacă îl iubeşti, ascultă-i inima, că are o inimă mare ca a lui tată-su Costache.
Se ridică nervos în picioare şi se uită prin odaie. Hainele, bocancii, geanta, şapca, pălăria din diferite colţuri ale încăperii veneau de-a valma în capul lui. Când se aşeză praful stârnit, începu să se îmbrace ieşind şi pufnind de răutate.
-- Ai draci, muiere, îţi voi fi...
-- Taci, taci, răcni femeia la el. Că te omor.
Avea ceva în mână colţuros şi se pregătea să arunce în el. Timofte Stan ieşi cuminte pe poartă, întoarse capul să-şi limpezească mintea, se poticni cu piciorul într-un leaţ din gard, nu vruse să iasă în drum pe poartă, ci printr-o spărtură a gardului, ca un fugar, şi căzu în noroiul aproape zvântat. Se sculă şi se scutură fără grabă, ca şi cum scena aceasta ar face parte din sjujba la spital, îşi trase chipiul pe ochi să-l apere de soarele care ardea spre amiază de-acum.
-- Să nu te mai întorci. Nu te mai aştept, oricât de târziu vei veni...
-- Până acum tu singură spuneai... Şi deodată că nu mă mai aştepţi. Vino-ţi în fire femeie, ironiză parşiv.
Se îmbufnă şi porni pe şosea, săltându-şi picioarele şi bocănind cu blacheurile şi ţintele din talpa încălţărilor zona şoselei. Trecu pe la bufetul din centrul mahalalei, îl învioră roşeaţa din obrajii cârciumarului Vintilă Pătrăcescu, îşi strânse geanta ciuciulete sub braţ, lângă piept şi începu să vorbească despre unii bolnavi şi despre serviciul lui obositor la poarta spitalului. Ciorovăi mult apoi pe seama doctorului Bauciu. Şi trecu de amiază. Mai ceru un rachiu cu sirop de trandafir şi nota de plată. Duse paharul la gură şi îl scurse transpirând. Câtă oboseală, zise pentru sine.
-- E vremea de seceră, Timofte. Închid şi eu mâine. Ba nu, azi o să închid. Tu ai fost şi cu sectoristul, adjutantul, singurii clienţi. E vtreme de seceră, Timofte.
-- A, adjutantul, păi am o treabă cu ăsta, vreau să depun o plângere...C-au vrut să mă omoare. Uite în ce hal sunt, de-abia am scăpat prin gard...
Dar fără să mai ţină cont de vorbele lui scăpate în vânt, păşi peste prag, se aplecă înainte şi prinse chipiul cu două degete să nu lovească stinghia uşii cu capul.

Sub coviltirul de ţoale, găurit de intemperii, era întinsă o ţigacă tânără, ferită de rafalele ploii. O baba cloanţa, făcu doi paşi înainte şi ieşi din şleahta de ţigani. Avea legată pe cap o basma în culori pestriţe şi spălăcite, părul dat faţă în două cozi subţiri în care te miri cum se mai ţineau câteva monede vechi, feudale, de argint. Pe umeri avea o pestelcă aruncată pe care ploaia a lipit-o de spatele-i decrepit. Faţa îi era brăzdată de riduri uscate şi adânci, ochii aveau o culoare nedefinită. Între gingii se mai ţineau doi dinţi subţiri şi înegriţi de tutun.
-- Trebuie să nască. Du-ne la un doftor mare. Aici la dispensaru' nu e nimeni.
-- Eu sunt ''doftorul cel mare''. I-aţi niscaiva ierburi pentru dureri? Ieşi în faţa lor medicul Pamfil Bauciu.
-- 'Neata eşti bulibaşă, nu doftor. Eşti d'al nost' de la oraşu'.
Ţiganca născu greu. Ţipătul nou născutului îi stârni într-o vânzoleală pe fiecare din şleahta de ţigani, de parcă ar fi prinşi asupra unui furtişag de o patrulă de miliţieni. Dar acum nu se împrăştiau ca ciorile de pe creangă, ci se adunau în jurul puradelului nou născut. Tatăl se duse şi-şi luă odorul într-un cearceaf curat şi ieşi cu el printre ţigani. Îl ţinea sus, deasupra capului. Era purtat apoi din braţe în braţe. Micul grup de-afară părea dezordonat, dar evenimentul era trăit de fiecare în parte, bărbat şi femeie, bătrân şi copil. Mimau prin ploaia repezită un descântec sau un ritual al naşterii. Ţigăncile şi-au despletit coadele de la spate şi cu basmaua fluturată tandru şi simplu între degete prin ploaie dansau în jurul bărbatului cu puradelul. Bătrânii pocneau din degete şi băteau alternativ şi ritmic genunchii cu palmele ude. Cântau şi dansau tananaua.
Medicul ieşi în uşa dispensarului, privi câteva clipe tulburat şi fascinat cum îşi exprimau ţiganii bucuria naşterii unui copil în şatra lor, dar aerul răccorit de ploaia repezită îl aduse în fire.
-- Aduceţi copilul înăuntru. De ce îl ţineţi în ploaie?
-- Să trăiască la noi copilul şi lăuza. Aşa-i legea noastră ţigănească. Ploau urâcios. Întunericul coborî devreme. Sub coviltir se aduse un acordeon şi un litru de rachiu şi se numărau parale.
Maşina salvării veni şi plecă, împroşcând noroi şi apă pe şoseaua plină de băltoace. Ţiganii fugeau în urma maşinii, însoţindu-şi lehuza încă vreo câţiva zeci de metri.
Mai târziu, când liniştea şi întunericul puse stăpânire pe uliţă, medicul Pamfil Bauciu găsi la uşa dispensarului o basma cu parale lăsată de ţigani. ''Să nu moară copilu' sau lăuza, aşa e la noi'' auzi glasul ţiganului din memorie. Luă testeaua cu parale şi o duse la piept într-un gest timid de fereală. Gândea că numai fumul iute al vetrelor ar mai putea plăsmui şi povesti întâmplări ţigăneşti. Ochii le sunt uscaţi şi roşii de o febră necurmată şi tulburaţi tenebros de drumuri mereu începute la un cărbune aprins sau stins încet într-o vatră de bolovani şi neterminat şi nears niciodată. Ochii li-s roşii pentru că arderea cărbunilor le continuă credinţa, propria trecere în tăcere peste ţinut. Au obiceiuri ruginite şi pestriţe ca acareturile şi fierăriile purtate din loc în loc. Mai străbat prin fumul vetrei şi se întâlnesc în amintire. Fiinţa lor arde peste valea suburbiei, abur şi fum, grabă şi tăcere, bucurie şi viaţă pentru încă un suflet de ţigan.
Doctorul Bauciu asculta indiferent răpăitul ploii şi scârţâitul porţii, iar inima golită într-o secundă de un frig neaşteptat şi întunericul ce îi frigea ochii cu imagini diabolice, îl ţineau la o poartă care pentru el nu însemna nici început şi nici speranţă sau viaţă. Cine e de vină că poarta care s-a deschis pentrui atâţia rătăciţi cu frigul bolii în oase, pentru el a fost pusă să jaloneze trecutul, să-l strângă apoi într-un cleşte pus pe o vatră încinsă cu care să-i pârjolească necontenit inima de la punctul zero până la un timp hărăzit unei anume întâmplări. Urmărea răpăitul ploii. Rămase singur în faţa porţii, ceilalţi păşiră dincolo de gardul din fier forjat, înăuntru. Exista în tăcerea lui un gest de stinghereală rece ca o indiferenţă sau aroganţă care îl ajuta să spună ceea ce crede. Ce însemnătate mai aveau acum pentru el ceasurile numărate invers, drămuite de o viaţă în dangăte răguşite şi viclene. Se hotărî să împingă poarta şi să intre în secţia maternitate.
Nu-şi scutură apa din cutele pelerinei şi intră în ghereta portarului. În urma lui poarta scârţăia şi aluneca pe şină cu un zgomot de spaimă. Omul de pază adormise într-un fel ciudat, cu fruntea spriojinită de marginea mesei şi cu mâinile atârnate pe lângă trupul ghemuit. Avea fruntea încruntată şi buzele-i tremurau şi se lipeau umede şi vinete de sticla mesei. Strigase în somn după ajutor. Trezindu-se, simţi lumina becului ce îi ardea fruntea şi ochii, nemiloasă şi încercă la repezeală dacă visează sau nu. Îşi îndreptă hainele de pe el, îşi şterse buzele băloase cu palmele lui unsuroase de transpiraţie, îl sperie apoi gândul că în neştiinţa somnului o fi vorbit despre peripeţii trăite, mai aproape sau mai îndepărtate, în curtea spitalului sau în altă parte, despre haine de lucru sau straie de duminică.
-- Stane, nu-i bine aşa, nu s-a sfârşit bine ziua şi tu vorbeşti cu bolnavii prin somn. Să fiu al dracului dacă e bine. Mişcă-te şi tu. Plouă, plouă, dar vezi, menţine-te în formă. Nevastă ai? Vii somnoros de acasă din pat şi te aşezi în scaunul din ghereta asta, te ridici din scaun şi te arunci din nou în pat. Eşti galben, eşti vânăt, a dat boala-n tine, Stane. A dat dracului în toţi, ce mai, chiar acum când îmi încheiasem socotelile... Nu te-a băgat niciodată cineva în draci? Iată că pe mine m-ai supărat rău cu lenea ta...
Îşi aşeză pelerina împăturită pe spătaruş singurului scaun din gheretă. Scoase o batistă din buzunarul de la haină; reluă gestul stând în picioare, lângă scaunul cu pelerina. Stan îi urmărea mişcările îngrijorat şi mirat, fiindcă niciodată nu s-au întâlnit la ora când la ora când era întuneric dimineaţa şi pe lângă asta era plin de ofuri şi mai tăcut ca oricând, iar el mai făcuse imprudenţa să pună capul pe masă şi în cele din urmă să adoarmă. Şi capac peste toate, să mai vorbească prin somn. Cine ştie ce întâmplkări a scos la iveală din trecutul acela cenuşiu pentru mulţi. În timp ce se aplecă peste scaun să-i ridice pelerina, îşi întoarse pe neaşteptate privirea dezamăgită şi bănuitoare, se opri la jumătatea gestului plutit şi şovăit în aer şi întrebă cu obrăznicie pe doctorul Bauciu, la care biserică ascunsă ori nu de lume s-ar aprinde lumânările la icoane atât de dimineaţă. Reuşi printre sughiţuri să pună pelerina într-un cui. Doctorul nu şovăi, se opri din frecatul obrajilor cu batista, repetă cuvintele lui Stan în minte, câteva îi ajunseră în gât, cuibărite cu îngăduinţă într-o supărare neexprimată.
Afara vântul mişca adormit şi greoi poarta pe şină. Doctorul Bauciu îşi sprijini întreaga greutate a corpului pe micul birou împiestriţat cu multe amprente palmare şi cu cărţi poştale şi felicitări de la bolnavi vindecaţi. Plecase întrutotul cu mintea pe căile de întoarcere al bolnavilor trecuţi prin mâinile sale. Ce se întâmpla acum în faţa ochilor săi pe jumătate închişi, îi amintea iar de suferinţă şi de agonie, de bucurii şi de minuni pe care le trăia aievea. Era cu neputinţă totuţi să găsească cu amintirea pe cineva anume, din ziua şi anul cutare, un suflet blajin care în cele mai dramatice clipe să păcălească moartea şi apoi să se întoarcă la cei de acasă, sănătos.
Totul era alb şi uniform, lipsit de bănuieli când ăşi ridică privirea neprefăcută, dar Stan nu se lăsă luat prin surprindere.
-- Îţi aminteşti bine?
Stan trase scaunul, îl şterse de apa scursă din pelerină, răstălmăci îngrijorarea plină de cute şi răspunse uitându-se în ochii celuilalt.
-- Cu totul altceva am visat.
Scaunul scârţâia uscat sub greutatea doctorului. Paznicul clipi în aşteptare, căci nu vroia ca celălalt să accepte aşa uşor o discuţie care plutea în aer de minute în şir. Începu să vorbească, prinse momentul prielnic când atenţia celuilalt îi era depănată ca un fir de ghem invizibil în jurul becului şi sustrasă sieşi.
Doctorul nu mai transpira, dar reîncepu să-şi frământe faţa cu batista udă şi mototolită.
Albul coridoarelor, al halatelor îi intrase în sânge, în obişnuinţă. Zeci de calendare s-au rupt filă cu filă. Abia mai avea să pună la presat în vreo carte decolorată sau prăfuită, vreo filă datată, nearsă de focul sobelor sau neluată de vreo mână rutinată în strângerea hârtiilor de prin coşurile de gunoi, de prin cabinete ori coridoare.
Bătea vântul şi poarta era hărţuită, împinsă şi strunită.Sărmana poartă, gândi el. Câte mâini nu au tras de tine şi te-au dat la o parte. La câţi le-ai schimbat destinul.
Fiecare mişcare a porţii ar putea fi socotită o fărâmă din viaţa doctorului Pamfil Bauciu , mai puţin a paznicului Timofte Stan, care era în serviciu de câteva luni. Rămase uimit, uitându-se la Stan. Câte a mai putut să îndruge gura asta veştedă şi băloasă. Şi zice că nu asta a visat, gândi el.
-- Să mă iertaţi că vă amintesc de Ea. Am câteva nopţi la rând când o visez într-un fel cu totul... doamne fereşte...
În clipa următoare când pacea în cameră atârna de greutatea şi informaţia unui cuvânt nesocotit, doctorul îşi recăpătă deodată liniştea şi seninătatea unei dimineţi senine. Apoi celălalt începu încet şi vinovat de parcă s-ar afla în faţa judecătorului.
-- Trăiam cu impresia că Margareta, soţia, e creaţia mea şi că ar trebui să fie numai a mea. Se ridicase şi se împlinise sub privirile solare ale ochilor mei, îi netezeam părul şi-i dădeam culoarea pe care o doream. Dar într-o zi se întâmplă ceva. Primise o scrisoare de la un prieten de demult. Am rugat-o să nu plece, dar ea îmi răspunse pe un ton maliţios de compătimire: Sunt femeie.După un timp mă convinsese să o duc cu motocicleta până la podul din Valea lui Stamate. Cu gândul de a mă descotorosi cât mai repede de Ea, dacă mă părăseşte, măcar să o duc eu, în loc să o conving să rămână, băgasem viteză şi pe pod m-am angajat într-o depăşire. O maşină în urmă care încerca să se ţină după mine, din sens opus venea un tractor molatic, îmbâcsit de colb şi motorină, inevitabil şi imposibil de ocolit, precum o pacoste ce se abate nu întotdeauna singură pe capul unui om. Maşina din spate intra în depăşire, eu căutam cu disperare o cale de salvare. Eram îngrămădit între două mormane de metal care se repezeau sălbatic, îndrăcit unul în altul. M-am trezit la capătul podului lângă corpul mutilat al Margaretei. Încercam să rezum secundele de mai înainte, îmi dădeam seama că exist şi plângeam. Simţeam cum fiecare om care trecea pe şosea ne lipea câte o frunză de plop şi de mesteacăn pe rănile umplute cu praf. Horcăiam. Cămaşa era pătată de sânge, iar umezeala ei mă ardea ca un acid. Trupul Margaretei se transformase într-o movilă de gelatină. Motocicleta era ruptă în bucăţi şi piesele împrăştiate pe câţiva metri de pod, amestecate cu praf şi benzină. Pe Margareta o luă maşina salvării şi o duse la spital. După câteva ore am văzut-o venind sănătoasă, pe picioarele ei, cu braţele întinse către mine. Venea dinspre soare spre mine, moale călcând colbul drumului. Mersul ei m-a speriat şi am început să fug, să alerg, dar până la un loc sigur mai aveam mult şi era drum ocolit...
-- Nu ştiu dacă visele sunt mai oribile decât realitatea, ori invers. Dar ştiu că există întotdeauna un echilibru firesc în toate şi că numai un impuls bolnăvicios ne bagă-n sperieţi. Ei, omule, dar ştii ce mă uimeşte la visul tău, nu că e straniu de identic cu unul din visele mele, noapte de noapte, ci faptul comic că tu aveai motocicleta mea şi ştiai să o conduci. Tu, care nu ai fost în stare să te urci pe o bicicletă.
-- Vise, doctore, vise de noapte.
-- Obsesii de lagăr, Timofte Stan, de om bolnav după libertate. Ştiindu-te închis îţi făceai diferite gânduri în legătură cu nevasta ta, Margareta. Întors de acolo, dacă erai sănătos la minte, puteai să o laşi în pace, că între timp îşi găsise un om al ei, pe urmă mai avea şi un copil cu acesta, puteai să te duci în lumea largă, aşa au făcut mulţi. Dar tu te-ai bătut cu pumnul în piept că ai fost în lagăr şi ai suferit mult acolo. Sunt sigur că visul acesta te avertizează să o laşi în pace, vorba ei din vis, e femeie în definitiv.
Doctorul vorbea amărât, dojenindu-l pe Stan, dar în sinea lui se dojenea pe el însuşi.
-- Dar dumneata, doctore, de ce esti singur? Te-a părăsit nevasta, cum zic unii?
-- Din fericire, dar şi din păcate, familia mea a fost spitalul. La o aşa profesie, nu prea mai e loc de o viaţă normală acasă...
-- Fireşte, am scăpat şi eu nişte cuvinte otrăvite, doctore Bauciu, să-mi aerisesc putoarea maţelor de dimineaţă, ironiză Stan şi făcu cu ochiul conspirativ unei a treia persoane, imaginare din gheretă. Se opri din râgâială stânjenit că ar fi bănuit de duplicitate şi observă că rămase singur, doctorul ieşise afară probabil de mult timp. Îşi plimbă privireape scaun şi cuier, apoi spre geamul uşii.
Afară se auzea o melodie nepriceput fredonată, mai mult un mormăit de lehamite şi deznădejde. Fumul unei ţigări întări ideea lui Stan că doctorul era pe trepte în faţa uşii şi deodată pe buzele lui se lărgi un zâmbet parşiv, de un vicleşug neînţeles.
După câteva de reculegere pe trepte, între uşa gheretei şi poarta spitalului, doctorul Bauciu se întoarse înăuntru, nu ştia nici el precis ce-l îndemna să intre la Stan, dar îi trecu prin minte justificarea că pleacă spre casă şi doreşte să-şi ia rămas bun de la paznic.
Stan era întins cu mâinele şi capul pe birou. Doctorul vru să-l trezească, şi blând îl luă de bărbie şi-l îndreptă.Capul greu alunecă pe lângă mâini. Bărbia îi era flască şi rece. Îl împinse uşor şi Stan căzu moale pe lângă scaun şi masă, fără nici o împotrivire. Îşi visase moartea, gândi doctorul.
-- A dat boala şi moartea-n voi, ce mai, chiar acum când îmi încheiasem socotelile şi eu, zise pentru sine, cătrănit.

Vizualizări: 37

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 14, 2010 la 10:15pm
Suflete tulburate, drame spuse şi drame nespuse - sugerate cu mare fineţe psihologică. Un amestec straniu de vis şi realitate ( Timofte Stan îşi visează moartea ), puternică senzaţie de viaţă care trece şi se petrece, asemenea şatrei ţigăneşti... Felicitări !
Comentariu publicat de Dionisie Buburuz pe Septembrie 11, 2010 la 11:39am
Ştiţi, am rămas bine surprins de profunzimea descriwrii personajelor şi a retrăirilor lor.. Se citeşte uşor, un pic întri în melancolie, că viaţa ar merita să fie mai bună cu noi....

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor