poezie, proză, eseu, teatru, jurnalstică, evenimente literare
poemelor lui Gellu Naum
Prietene să nu-mi dăruieşti un univers de iluzii
Mă plec în mine ca în fața deznădejdii tăcerea
atunci când strigîtul inundă visul apa neagră
roșul albul albastrul din noi tace
tropotul cailor îmi măsoară limitele morții
Îmi numărasem de atatea mii de ori căderile
încât strigătul devenise voluptate a morţii
Viaţa îmi căzuse din cer perfect
până ce moartea a înghiţit-o s-a preschimbat
într-o mare galbenă în care plângeau canari papagali
insecte tot felul de vieţuitoare mai mici sau mai mari
iar omul nu mai plângea cu dinţii spărgea sticla tăcerii
de dincolo moartea râdea de cuvinte
nu se mira de nimic doar aduna
pietre în palme de lut ale aşa zişilor sfinţi
puţin mai închise decât fuseseră ale rebelilor
înmormântaţi totuşi într-o altă eră în gropile ploilor
negre
Ma gândeam de câte ori poemul le-a zdrobit cuvintele
cum pământul şi oamenii au înghiţit mâncarea
au crezut ca este o altă pâine rod de cer necunoscut
au jelit-o au proslavit-o şi au mulţumit în cele din urmă
tot zeului mare lui Pamântul pentru că doar el putea
să simtă şi să iubească pasările care cădeau
să le primească în pântec fără silă
cu dragostea celui ce vrea să se preschimbe
să nu mai moară să retrăiască
peste eter şi cuvinte nescrise apoi să rămână
de plumb să nu strălucească în vis
să adoarmă
Coșmarul nu se va termina va mări spaţiul Pământului
atunci când toată pâinea aceea morbidă etericilor
încrezătorilor în îngeri se va coborî iar
să o înghită oamenii de carne
Cum arătau de fapt păsările insectele vieţuitoarele toate
nici eu nici omul care plângea
pe treptele unor ceruri nu știm
Cerul de sus de sus de tot este lumină le-am spus
lor tuturor vieţuitoarelor devenisem oarbă aproape
şi nu mai iubeam decât cu carnea şi lumina închisă
eram aşa de tristă de parcă zăream nişte ulii vulturi
sau nu ştiu ce alte păsări răpitoare venind să-mi înşface
Cuvântul pe care îl păstram ca pe lucrul cel mai de preţ
Cugetul îmi devenise aproape pradă a morţii dar nu
murea încă pentru că ÎNGERUL ALB îmi mai născuse
o clipă
RAFAEL (1483 - 1520), Transfigurarea
Adaugă un comentariu
Domnule Constantin Lupeanu, aveți dreptate. Mai ales în sensul în care poezia lui Gallu Naum poate părea inabordabila la început de către un cititor de poezie cu prejudecăți sau pur și simplu neavizat, dar perseverându-se în citirea ei la un moment dat barierele pot disparea, se poate produce miracolul, apare un fel de metamorfoză a sufletelor, pătrundem intr-o lume a libertății care poate să și nască un alt poem cu altă personalitate pe hârtie, pe ecranul computerului, sau doar în sufletul cititorului de poezie. Cu stimă, Ligia
Doamnă Sânziana Batiște, sunt bucuroasă sa va reîntâlnesc, de data aceasta alături de poemul meu atât de încărcat si totusi eliberat prin Cuvântul păstrat ca pe lucrul cel mai de preț, la fel ca un suflet in preajma mortii, a fantasmelor ei. Imaginea care v-a atras atenția și pe care ați definit-o atât de bine m-a atras si pe mine, prin stranietatea ei maximă, atunci cand mi-am mai recitit acest poem. Vă mulțumesc, Ligia
Deşertăciunea deşertăciunilor:
omul nu mai plângea cu dinţii spărgea sticla tăcerii
de dincolo moartea râdea de cuvinte nu se mira de nimic doar aduna
pietre în palme de lut..."
© 2021 Created by Gelu Vlaşin.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !
Alătură-te reţelei reţeaua literară