Poemele bătrânului într-o lume cu adrenalină

Poemele Bătrânului – Poemas del Viejo[i], un volum de versuri aparţinând scriitorului Eugen Dorcescu, un volum al plinei maturităţi, viaţa privită din dubla perspectivă, aceea de om care este în trecere spre veşnicie şi privirea spre veşnicie, spre cealaltă patrie, deja, dar nu încă, semnele trecerii, semnele roadelor. E un volum în limba română şi limba spaniolă, echivalenţe cu aceeaşi putere de revelaţie.

Cartea este una a tainelor descoperite, o descoperire plenară, cu viaţa în sine, dincolo de limitele memoriei, o revelaţie a omului care se regăseşte în pumnul de cenuşă care a rămas după ce a ars în lumina dată de Dumnezeu oamenilor.

Ordinea pare decisă, e o împăcare cu sine, valorile care au cutremurat viaţa scriitorului sunt: Dumnezeu, familia, semenii, persoana sa complex-simplă pe care s-a mulat în timp. E o împăcare deplină cu aceste valori, nu au fost iniţial ale bătrânului, dar le-a asimilat, fac parte din viaţa sa, atât cât mai există, la limită. Le acceptă. Dumnezeu e prezent prin numele solemn, e cinstea care se dă Celui Prea Înalt, Iah Elohim. E semnul reverenţei, a mulţumirii, a împăcării cu sine, cu lumea, dar mai ales cu Făcătorul.

Echilibru dintre iubire şi ură se relevă bătrânului:

 

că a iubi pe cineva dintre oameni

înseamnă

a dori să trăieşti tu în locul lui

- spre a-l feri de ororile vieţii –,

el ştie

că a urî pe cineva înseamnă

a dori să îl faci pe acela să

trăiască în locul tău” – (Poemul 1).

 

Iată secretul iubirii, iată sensul urii, relaţia dintre oameni e una complexă determinată nu de capacităţile noastre de oameni, ci de regulile eterne ale lui Dumnezeu, a trăi cumva în locul altuia, deschiderea spre universul paralel, creat ca şi tine, egal prin daruri, dar inegal prin dimensiunea dintre iubire şi ură.

Cartea are treizeci de poeme, treizeci de ocazii de a privi de la înălţimea muntelui la care a ajuns cel în vârstă, tot atâtea şanse de a evada din spaţiul strâmt al existenţei în trei dimensiuni, prin cuvântul care le întrupează.

Timpul are alte reguli pentru cel ce locuieşte într-un trup ce putrezeşte, sudoarea morţii şi insomniile care străbat fiinţa celui care se odihneşte contemplând existenţa, totuşi spiritul proaspăt într-un trup în ruină.  

 

Singurătatea e singura dimensiune perceptibilă, focul din univers luminează calea de acum, dar Dumnezeu e un foc veşnic, mişcarea lumilor ştiute şi neştiute e susţinută de Creator. Pe ultima dimensiune, cel ce arată calea e acolo, dar trebuie să înţelegi, să fii împăcat.

Familia pare a-l uita pe bătrân, dar e o altă familie, familia focului.

Până şi memoria nu mai are sens, totul trebuie şters de pe pânza vieţii, desenul delicat al existenţe nu mai are consistenţă. Soarele e doar o enigmă îndepărtată pe care nu mai doreşte să o pătrundă, i-au rămas florile de cenuşă (Poemul 7).

Brusc viaţa nu mai are sensul vechi, trebuie negată, e doar o perioadă scurtă care s-a şi dus. Taina aceasta e una a speranţei, a nădejdii în viaţa veşnică, o temă creştină, asimilată la final cu seninătate:

 

îşi urăşte absenţa dintr-un

alt secol, dintr-o

altă lume,

îşi urăşte ziua de ieri,

fiindcă s-a înjosit s-o trăiască,

îşi urăşte

ziua de mâine,

fiindcă s-ar putea înjosi

părăsind-o”. – (Poemul 8).

Numerotarea poemelor denotă stilul scribilor de altă dată, ei nu intervin în text, pun pe suportul informatic mesajul, până la urmă e doar un singur poem, un imn spus în şoaptă de cel bătrân, curajul de a mulţumi prin cântecul ideilor, prin ritmul şi rima acestor idei care, brusc, sunt limpezi.

Dar în ritmul existenţei se simte o sărbătoare, sărbătoarea unică, a întâlnirii fiinţei cu fiinţa în dimensiune perfectă a existenţei de aici, cu existenţa universului, efemerul e înghiţit de veşnicie:

 

„o sărbătoare ce începe cu

tine şi se-ncheie cu

tine,

fiinţă tragică, nenorocită ce eşti,

o sărbătoare în urma căreia,

însă,

tot duală rămâi:

în văzduh – flacără,

jos, pe pământ – cenuşă” – (Poemul 10).

 

Frumuseţea vieţii s-a topit, orele zilei nu mai au acelaşi timp, o uitare cuprinde gândurile bătrânului, se vrea desăvârşit într-o după-amiază, simplu, dar puterea i s-a dus. Trupul omului e inutil, există o stare mult mai adâncă de a privi dincolo: „cu sufletul se află/pretutindeni/şi-oricând,/cu trupul nu-i nicicând şi/niciunde.” Dualitatea se relevă în modul acesta, e zona în care fiinţa îşi arată adevărata matrice. Vântul semnifică prezenţa Duhului Sfânt, a celei de a treia persoană a Dumnezeului Triunic, Cel ce face legătura, intens, fundamental. Fiinţa e probată de această prezenţă, e dezlegată de trup prin această prezenţă. Ideile sunt cele creştine, gândurile omului s-au limpezit la contactul cu această Persoană. Eugen Dorcescu, după cum este cunoscut în literatura de specialitate, a rescris în stil propriu mai multe cărţi ale Bibliei, o îndeletnicire de meşter, de scrib la Curtea Împărăţiei, a făcut-o cu demnitate, versurile au adus ceva secret la lumină, adevărurile fundamentale care limpezesc fiinţa. Acele cărţi l-au deprins pe Bătrân cu liniile de forţă ale existenţei aşa cum o vede Dumnezeu. Acel exerciţiu se vede în acest volum de versuri care e un fel de manifest al omului la intersecţia cu uliţele universului. Cuvintele circulă pe direcţia luminii…

Acolo, în biserică, locul unde persoana şi-a găsit adăpost, bătrânul descoperă abisul, infinitatea lui Dumnezeu şi intimitate cu El. Este o viziune absolută asupra absolutului care poate fi cuprins de om, în locul delimitat de Creator. Peisajul obişnuit, muntele, marea, un simplu drum de ţară care altă dată aveau o semnificaţie aparte, nu mai au aceeaşi valoare, lumea a alta, brusc, o lume care nu mai are sens, cenuşa a dizolvat imperii, dizolvă şi locul unde trăim. Animalele ar putea lua locul oamenilor, cânii, ca prieteni, ar putea să ocupe spaţiul lăsat liber de cei care au avut cândva o conştiinţă. E aici o pedeapsă. E pedeapsa păcatului original, e semnul biblic al vieţii atinse de greşeală… Eugen Dorcescu cunoaşte jocul acesta de a păzi şi de munci, e rupt din Rai, din zona aceea a harului perfect, iar regulile frânte nu mai dau consistenţă existenţei… E şi povara zgurii memoriei carnale, o povară, uneori, greu de dus.

Elementele volumului sunt de natură spirituală, există o poveste diluată a vieţii unui om, o naraţiune formată din lucrurile nevăzute care se zăresc prin ceaţa existenţei cumva, realitatea, aşa cum o acceptăm când suntem în putere, e alta din perspectiva muntelui, dincolo, e ţara promisă… Intimitatea cu veşnicia pare a fi secretul ultimului poem, ochi în ochi, aşa e trecerea dincolo, o sărbătoare a întâlnirii cu focul ce dă viaţa când arde, ce mişcă lucrurile, toate se întorc spre mâna ce le-a creat şi ne-a creat…

 

Bătrânul simte aroma

fierbinte a

jarului,

îi vede ochiul roşu, de

vasilisc, îi vede

solzii de scrum,

simte boarea unei noi

înţelegeri,

presimte

vâltoarea, zborul,

extazul – încă incert – al

acelei

cognitio Dei

experimentalis” – (Poemul 30).

Cu acest volum de versuri Eugen Dorcescu pune în lumină ceea ce merită primit de om, lunga călătorie spre Creator, acceptarea regulilor impuse de acesta pentru a ajunge la starea exactă a extazului atât de căutat, intim, tulburător de intim, inexprimabil în cuvinte, dar bazat pe aceste cuvinte care se leagă într-o nouă poveste, cu alte reguli.

Viziunea lui Eugen Dorcescu asupra călătoriei şi a destinaţiei este una care vine din vechime, cu trimiteri din Vechiul Testament, având nuanţe din Noul Testament (Duhul Sfânt, cele 30 de poeme câte unul pentru fiecare an din viaţa lui Iisus, direcţia privirii interioare). Literatura şi mai ales literatura creştină va asimila acest volum în sensul eliberării din mundan, iar o analiză mai aprofundată asupra scrierilor poetului se va impune şi din perspectivă teologică. Poate vreun student la teologie îşi va alege, cândva, ca temă de licenţă scrierile poetului, perspectiva lirică din care sunt scrise, pânza subţire pe care s-au legat cuvintele. Pe de altă parte, volumul e nu numai un manifest ci şi un testament al unui om care lasă moştenire celui care poate înţelege, taina relaţiei om - Dumnezeu – om.

Dacă învăţăm a trăit cu fiecare clipă, poetul ne îndeamnă să învăţăm a muri pentru a trăi veşnic, există soluţia… Într-un fel această carte e unică, poezia nu a mai fost privită din această perspectivă, dar îndrăzneala scriitorului vine din studierea abisului demarcat de cuvinte, revelat de cuvinte, care toate adunate sau scăzute formează CuvântulLogosul

 

 

Poemele bătrânului o arată, obiectiv, trainic, e spaţiul frânt de timp şi netimp…

 

 

Constantin Stancu



[i]  POMELE BĂTRÂNULUI, Editura-online SEMĂNĂTORUL, noiembrie, 2010.

 

Vizualizări: 37

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor