Poezia carcerală a lui Ovidiu Vasilescu - text publicat in Astra Blajeana, iunie 2013

 

Întâlnirea cu poezia lui Ovidiu Vasilescu este o taină ce nu poate fi dezlegată în cuvinte înșiruite într-un eseu. Mi-a mărturisit că scrie de mult timp: Scriu poezie de la 13-14 ani. Intrat în închisoare și, întâlnind poezia lui Crainic și a lui Radu Gyr, m-am oprit spunând: Voi mai scrie poezie, atunci când voi scrie, nu ca ei, ci la nivelul lor. Nimeni nu știa acest secret. Am reluat scrisul în 1962. Da, am poezii din închisori, presărate prin mai toate volumele. Voi aduna câte ceva și vi le voi trimite. Din păcate, la o percheziție de noapte, la domiciliu, prin '68, mi s-a luat un volum de poezii și unul de eseuri. Nu le-am mai recuperat. M-a durut atât de tare, că din nou m-am oprit din scris și am reluat în exil, unde aveam și un ziar al meu, pe lângă frumoasele colaborări la Cuvântul Românesc din Canada, Țara și Exilul din Madrid s.a

Ovidiu Vasilescu este un mare scriitor prin scrisul său rafinat, prin complexitatea tematică abordată, prin realizări excepționale nu doar în poezia de inspirație religioasă, ci și în proză, ca romancier, în dramaturgie sau în promovarea literaturii memorialistice sau a reflecțiilor și a maximelor. El “s-a născut la Brăila, a crescut la București și avea doar 17 ani când l-au aruncat după gratii. Invăța la celebrul liceu “Titu Maiorescu” din Capitală și a decis, împreună cu alți prieteni – elevi și studenți – că trebuie să protesteze împotriva timpurilor roșii. Securitatea a început să se agite după ce în oraș au apărut sute de fluturași împrăștiați de tineri care le aruncau din tramvaiele în mers. Era august 1956, iar micile lor proteste bătute la mașină – una neînregistrată - cereau: “legături cu tineretul studios din Occident, scoaterea limbii ruse din programa școlară și introducerea unei limbi ce circulație internatională, Basarabia - pământ românesc”.”[1] Mai multe amănunte din biografia autorului se găsesc pe site-ul personal, http://www.ovidiu-vasilescu.ro/biografia.html. Printre primele poeme care mi-au parvenit de la Ovidiu Vasilescu se află poeziile carcerale publicate în volumul Cânturi pentru somnul tău. Convorbirea cu Dumnezeu este singura salvare sau singura șansă la supraviețuire: Eşti obosit, se pare, şi Te doare / că n-am putut să Te iubesc mai mult./ Te văd mai trist, mai mohorât îmi pare / Te văd, aşa cum nu Te-am cunoscut. Trezvia, ca mod de supraviețuire, nu doar de cunoaștere, este în luptă cu somnul. Metafora somnului, ca expresie a inconștientului colectiv, este în lirica lui Ovidiu Vasilescu de sorginte revelatorie (amintindu-ne, firesc, de metafora blagiană, dar având alte conotații, proprii, originale). Artă poetică redând imaginea Poetului precum un Făurar / Meșter al cuvintelor, poemul Cânturi pentru somnul tău definește concepția poetului despre Poezie, fiindcă, pentru Ovidiu Vasilescu, A scrie poezie este totuna cu a crea sublimul muzicii. Cuvântul, Poezia, Muzica, Somnul, Ucenicul sunt metaforele ce însumează gândurile cele mai tainice ale celui care preamărește divinitatea: Dar ca faimosul meşter de metale, / îmi pun şi eu cuvântul pe ilău / şi din ciocan şi ritm de nicovale,/ ridic un cântec pentru somnul Tău./ Să dormi acuma, liniştit, în pace,/ Să nu duci grija ucenicului, / Că el în mii de ucenici se face / Şi-i totdeauna unde Vrei să-l pui. Poemele, în întregul lor, sunt Cânturi trădând dorul de Dumnezeu, de Libertate, de Lumină: Cântecul Priveghetorii, Cântecul ciocârliei, Cântecul bobului de grâu, Cântecul osânditului la moarte, etc.

                În volumul Pasărea abisului, poezia carcerală capătă profunzimi aparte. Poemele scrise în închisoare și redate / tipărite după atâta trecere de ani, redau imaginea fidelă a Întemnițatului, însă viziunea nu este pesimistă, ci învăluită în misterul Luminii și-n eternitatea credinței. Capodoperă a genului este poezia Marile iubiri prin care, departe de a-și exprima ura față de ororile și grotescul perioadei, Ovidiu Vasilescu găsește și se regăsește pe sine însuși în Iertarea absolută, Iubirea. El nu acuză, el crede. El nu critică, el redefinește Ființa privată de libertatea din afară dar care și-a găsit libertatea dinlăuntrul. Sufletul creștin, iluminat, are puterea să se exprime / să creadă în Iubire. Adresarea directă, prin folosirea pronumelui Voi, cu ton imperativ, nu are nicidecum conotații de reproș. Ea e izvorâtă dintr-o prea sensibilă fire de tânăr înlănțuit în adevăr(at)ul crezului său, prea aspră pedeapsă fizică pentru singura vina de a avea idei opuse regimului pătat de roșu (de multe ori găsim cuvântul copile, ca esență a inefabilului vârstei, poate chiar pentru a reliefa cruzimea față de vârsta fragedă și imposibilitatea existenței reale a „păcatului” pentru care a fost pedepsit de regim, „turnat” de unii dintre cei care ar fi trebuit să-l apere de nedreptatea / oroarea făcută). Confesiunea este sinceră și dezarmează, între Voi și Noi există vina de a fi / a nu fi supus orbește, de a lăsa Cuvântul să exprime Adevărul și Iubirea, nicidecum Minciuna sau Ura: Voi zilele le ştiţi după cum ard / şi după raza negrăit de caldă, / noi, după încă-o trecere prin iad /şi după glasul schimbului de gardă. / Voi serile le ştiţi după tălăngi /şi după marea candelă cerească, / noi, după haina de ocară-n vergi /şi după ura gata să lovească. Și totuși, Iubirea este demnă, pentru că ea toate le crede, toate le iartă, toate le nădăjduiește... Iubirea învinge Ura chiar dacă cel care o exprimă este ucis de convingerile sale. Precum Apostolul Pavel, înlănțuit și crucificat, Poeții Încarcerați (în acest Noi etern – Ovidiu Vasilescu nu spune eu, ci NOI), își asumă destinul, își duc Crucea cu speranță în izbăvire prin Iubire: Trăim între sudalmă şi blestem, / sub nebunia şepcilor albastre, / sub căpcăunii care râd şi gem / de bucuria sângerării noastre. / Pe-aicea totu-i veşnic şi cumplit / în bezna asta, timpul nu adastă; / de-aici doar morţii scapă-n infinit / şi nebunia-i liberarea noastră. / Trăim între ocări şi suduiri: /De-aici s-or naşte marile iubiri! Într-un alt poem, iubirea și iertarea izvorăsc și se confundă, sublim, în metafora Zăvorului, ca unealtă a pedepsei, dar refiltrată prin conștiința poetică ea relevă un alt sens, din Marile Iubiri în Marile Iertări: Ah, inima mea tânără tresare / la scrîşnetul, muşcând cu-nverşunare, / din timpul care, m-a trădat şi el, /cum fraţii m-au trădat câte niţel./ Cum aş mai da ruginii trupul tău, ori cât de blând te-aş pune pe ilău / şi dintr-un drug ne-nsufleţit şi slut,/ din ură şi invidie făcut, / să bat şi eu la roşu dogorit /coroana Celui care M-a zidit. / Prin flacăra iubirii să te trec, / Tu drug nătâng, ori inimă de cerc. / Şi sub povara dulcei lăcrămări / Să bat simbolul marilor iertări. (...)         

Două Inscripții, pe poarta Jilavei și pe un lanț, sunt mărturii ale Infernului din temnițele roșii. Fantomele au vrut în mod sigur să-l înlănțuiască pe Dumnezeu și fiindcă nu au reușit aceasta, i-au înlănțuit pe toți cei care au crezut cu adevărat în El și care au rezistat terorii incredibile. Inscripție pe un lanț este un testament poetic exprimat în suprema suferință: Pe glezna mea, pe glezna legii sfinte, / pe legea adevărului s-au strâns / verigile cu muchii ascuţite / şi cu tăişul urii ne-au cuprins./ (..) că uneori principiul se măsoară / cu cât mai mult din adevăr s-a rupt. / Nici sângele, nici lacrimile noastre, / să nu vă fie pildă-n judecăţi;/ durerea noastră-i ca lumina-n astre / şi ca ideea limpede din cărţi. Durerea, suferința nu sunt iscate de tortura fizică, ci mai ales de cea psihică. Minciuna și ura, iată cele două talere ale nedreptății. Și astăzi, cine face dreptate? Cei de azi suntem chemați să ascultăm îndemnul pe care doar cel ce a rămas curat și drept în fața lui Dumnezeu este îndreptățit să ni-l ceară: Voi să luptaţi ca ele să dureze / şi să devină un simbol major,/ la care înţelepţii să vegheze /şi să se-mbete cu lumina lor. / Citeşte dar, străinule, ce scrie / pe lanţu-acesta care l-au purtat / nebunii care cred în veşnicie / şi-n legi bătute-n adevăr curat./ Aşa vei şti că lanţul de la gleznă / nu-i doar simbolul omului robit; / dreptatea însăşi e-aruncată-n beznă / şi în lumină spiritu-i lovit. Același îndemn în regăsim în poemul Inscripție pe poarta Jilavei. Dedublarea eului liric și folosirea persoanei I singular, feminin, sunt resorturi ale inimii împovărate și apoi (des)povărate de Cer prin încercarea de a exprima în cuvinte simțămintele ce le-ar rosti Poarta Jilavei, spațiu al iadului terestru, dacă pietrele ar vorbi...: Aici e miezul iadului din care / nici o idee nu va mai ieşi /cu-aceeaşi claritate şi dogoare, / cu care-ncepe şi sfârşeşte-o zi. / Aici, căzuţi sub maldăre de vreme /sub munţii de tăcere îngropaţi,/ eroii toţi se vor căi şi-o geme, /şi vor uita că-s foştii răsculaţi. Piatra de hotar a iadului, pe care deținuții au încrustat cuvintele Vieții, ale Morții, ale Învierii și ale Speranței, este precum Inscripția de pe Infernul lui Dante (Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate / Lăsați orice speranță, voi cei care intrați). Și totuși, la Ovidiu Vasilescu, speranța rămâne nestinsă și neatinsă, pentru că, așa cum reiese din finalul poemului, au existat suflete care au ieșit din infern (precum si poetul însuși): Nici cremenea ideii de mai bine, / nici demnitatea suplă de asceţi / nu vor mai şti la cine să se-nchine, / lovindu-se de recii mei pereţi./ Eu sunt clădită din ideea urii, / din bloc de piatră şi beton ciclop; / eu cu muţenii pun pecete gurii / şi sub tristeţe, visele vă-ngrop./ Şi dacă totuşi, ca din întâmplare / mai ies şi unii neînduplecaţi,/ aceştia-s axul vieţii exemplare, /eroii voştri care să-i urmaţi. (...)

Alte două Inscripții găsim în ciclul de poeme intitulat Cămările raiului. Închisorile din Gherla și din Aiud sunt botezate și ele în cuvinte inscripționate cu jarul inimii arzând Iubire și Iertare. Mare și minunat și incredibil lucru să presari iubire peste o perioadă de puternice frământări și zguduiri sufletești! Să răstorni ura care ți-a fost inoculată în opt ani de temniță grea într-o mare iubire de oameni și de Dumnezeu, aceasta este cu adevărat o minune, care primește valoare estetică în graiul sfânt al poeziei. Inscripție pe frontispiciul zărcii[2] – Gherla vorbește sublim despre jertfa a mii de deținuți care s-au sfințit prin credința lor. Atenționarea ar trebui să răsune cu ecou prelung până azi, până în sufletele noastre. Aceeași dedublare lirică, același feminin al închisorii: Străinule, ai grijă să te-nchini, / ´nainte de-a intra în sinea mea,/ că mi-s pereţii de săruturi plini/ şi de mătănii duşumeaua grea./ Strecoară-ţi rugăciunea printre dinţi,/ şi crucea mică, în ascuns s-o faci,/ că eşti pe urma-a mii şi mii de sfinţi/ şi peste rugăciunea lor tu calci. Ruga poetului este un semn al respectului pentru cei care au pătimit, nevinovat, plătind pentru idei și pentru convingeri și pentru credință: Ai grijă deci; te poartă cum îţi spun,/ să nu te vadă straja cum te porţi;/ te-nchină-n taină Celui Drept şi Bun,/ că ruga ta-i lumină pentru morţi./ Icoană-aici e taina-n care crezi, / e fiecare zid nezugrăvit, /e duhu-n care limpede te vezi / şi insu-n care azi te-ai regăsit. Și mai dureroasă pare Inscripție pe poarta zărcii – Aiud, poem în care este evocată moartea ca singură izbăvire. Cumplită a fost acea închisoare și, pentru cei de azi, parcă imposibile atrocități. Și totuși, am fost acolo și-am auzit lucruri îngrozitoare și-am aprins o lumânare pentru cei care au pierit, sfințindu-se, precum Sandu Tudor, prin sfârșitul lor martiric: Deci, ştiu ce-i dorul, dragostea ce este,/ că multe doruri s-au curmat aici;/ aicea osânditu-i o poveste,/ o umbră vineţie pe un prici./ Eu sunt ograda-n care nu răsare /decât sămânţa cu lumină-n trup;/ prin mine viaţa are dezlegare/ şi tot prin mine vieţile se rup./ Deci, să gândeşti cu chibzuială vie,/ de eşti în stare pragul să-mi măsori;/ de-aici doar sfinţii trec în veşnicie,/ dar pân-atuncea mor de mii de ori. (...)    

Universul concentraționar al lui Ovidiu Vasilescu este o constantă a tuturor scrierilor lui, care l-a urmărit (și cum mi-a mărturisit) l-a întristat întreaga viață. Chintesența scrierilor sale carcerale o găsesc în poemul Aici. Titlul este o metaforă ce stă mărturie peste timp. Acest aici este pretutindeni, este oriunde, este înafară sau înăuntru. Este spațiu închis sau spațiu deschis, ce nu se sfârșește niciodată, pentru că îl purtăm, și unii și alții, deținuți și torționari, în noi și-l recunoaștem oriunde ne-am afla: Aici ne sfinţirăm cu toţii,/ sub maluri adânci de tristeţi;/ aici, unde Îngerul morţii/ ne privea cu dojeni din pereţi./ Aici, învăţarăm cu toţii,/ ce-i ura în clocot şi ce-i/ bucuria pe care doar morţii / o aveau când treceau în idei. (...)Aici, ridicarăm altare,/ mănăstiri înălţarăm aici/ şi făcurăm grădini roditoare,/ din deşertul celulelor mici./ De aceea şi azi o fereastră,/ ori bolţile negre ne vor;/ le e dor de rugăciunea noastră/ şi de fâlfăirea Ta au dor.

                Poezia Răvașul face o incredibilă trecere la poemele din Scrisori către îngerul meu. Aș încerca să spun că descoperim în acest volum o Cântare a Cântărilor încarcerate, că Mirele și Mireasa (Logodnica), că Dumnezeu și Sufletul omului sunt într-o căutare permanentă, ce înmiresmează și purifică, ce mistuie ființa în deplinătatea ei. Logodnica este sfătuită să-l uite pe cel încarcerat, tocmai la vremea Iubirii în floare dar în același timp este rugată să asculte în slujba de seară a Vecerniei, prin glasul Maicii Domnului, Maica Preacurată, vești alese de la el, cel închis: Mărită-te! E timpul să te dai / unui ibovnic care n-are pată; /eu sunt aproape petrecut în rai, / ori poate iadul îmi va fi răsplată./ Ai grjă însă; nu jura cu el, / că ai jurat cu mine, altădată,/ când ţi-am citit în primul tău inel /că soarta ţi-e de mine ferecată./ Să faci logodnă fără lăutar / şi fără pirostrii, dacă se poate; / să-l laşi să trecă singur prin altar, / cum eu trec singur secole de moarte./ Ai gijă de vecernii, să nu uiţi,/ ele-ţi aşează visele de noapte / şi de la mine veşti o să asculţi, / prin bunătatea Maicii Preacurate./ Când toiul nopţii-i gata petrecut, / închină-ţi rugăciune cu-n sărut. Aș mai spune că cele numărul de 90 de Scrisori este egal cu cele 90 de Sonete voiculesciene iar volumul lui V. Voiculescu l-am supranumit o Cântare a Cântărilor românească. Multe sunt de spus, mult corelații se pot face. Un lucru e cert: Scrisorile lui Ovidiu Vasilescu pot fi considerate o interpretare originală (și cred că unică în literatura română) a Cântării Cântărilor încarcerate, înlănțuite. Iubita/ logodnica - mireasă își caută Alesul și crede până la capăt în Mirele ei. Dacă ar fi să adaug o parafrazare a titlului unei scrieri de Mircea Eliade, nunta lor este nuntă în cer, este de sorginte mistică, fără nicio tăgadă. Și e posibil ca acest Înger să aibă corespondent în realitate, cu toate că nu există o mărturisire din acest punct de vedere. E posibil însă ca Îngerul imaginar căruia Poetul / Mirele îi trimite scrisori (tot imaginare) din lumea carcerală să fi existat, mai ales că poemele nu au fost scrise în închisoare (după cum ne spunea poetul Ovidiu Vasilescu), ci după ieșirea din temniță. Acolo, în temniță, în ultimele zile, Încarceratul a întâlnit o foarte tânără doctoriță, căreia îi spune Îngerul Meu Alb, iar ultimul capitol din Strigoii roșii îl numește Îngerul a strigat. Nu știu dacă asocierea aceasta e suficientă pentru ca Îngerul din Scrisori să fi existat în realitate, dar, în mod sigur, Acel chip ca din Icoană va fi purtat toată viața în suflet, așa cum poetul însuși mărturisește (“Voi purta permanent cu mine această seducătoare amintire, toată viața mea și ori de câte orivoi cădea în rugăciune, voi înălța un gând pios și pentru binele ei[3]). Real sau imaginar, e posibil ca acest Înger să fie Prototipul Logodnicei din Scrisori...

Incipitul Cântării stă sub semnul interogației retorice dar și a incertitudinii, specifice cântării biblice. Căutarea nu e la întâmplare, pur și simplu, ea este o călătorie în spațiul mistic al Paradisului găsit și apoi pierdut, pierdut și apoi reîntregit prin unirea divină a sufletului cu Creatorul lui: Spuneai că vii la toamnă şi nu te-am mai văzut; / rămas-ai printre ziduri? Ori printre amintiri?/ Eu, când mi-ai dat inelul, am plâns şi te-am crezut,/ că suferinţa-i jarul din marile iubiri. Sintagma finală, marile iubiri, analizată în paginile de față, revine obsedant. Iubirea însă învinge totul, astfel că logodnica promite: Te mai aştept o toamnă, te mai aştept un vis,/ şi-o să mai las o dată pornirile să moară,/ că Cel ce depărtarea pe zodie ne-a scris,/ cu-aceeaşi depărtare pe Sine se măsoară. Răspunsul Mirelui, al celui Încarcerat, este tulburător prin esența lui: Aşteaptă încă-o toamnă; şi încă o visare,/ aşteaptă-mă cât veacul, ori poate cât un ceas,/ că El răspunde lesne la rugăciunea-n care/ aceeaşi rânduială şi taină au rămas. Dialogul continuă, în același ritm și aceeași trăire emoțională sublime. Logodnica promite așteptarea eternă. Liantul care unește cele două suflete este rugăciunea unul pentru celălalt: Ce-i veacul pentru mine? Şi ce-i eternitatea?/ Am să te aştept cât cerul va stărui pe sus,/ cât El va ţine lumea şi stelele pe partea / pe care tu mai stărui şi încă n-ai apus.(...) / Aşa că tu fii tare şi fă din suferinţă / un imn de bucurie, şi de mândrie fă,/ că roaba ta se roagă şi-i arsă de credinţă,/ 'ţi-mparte suferinţa şi lângă tine stă. Răspunsul Mirelui, care iubește necondiționat, este asemenea: Şi eu te pun pe tine în fiecare rugă,/ alături totdeauna de Maica lui Iisus/ şi-o rog pe Preacurata, tristeţile să-ţi ungă,/ cu inima luminii din care toate îs. Mai mult de-atât, el cere semn și minune și floare de cais, ca simbol al dragostei eterne: Mai pune tot la urmă, din bunda ta o floare,/ o lăcrămioară poate, ori floare de cais,/ ca semn că-n lume nu e o dragoste mai mare,/ de căt aceea-n care, cu sânge eu ţi-am scris.

Îngerul spre care curg scrisorile divine este Mesagerul dragostei adevărate, a unirii nupțiale mistice, prin care sufletul se poate transfigura, îndurând mai ușor suferința și teroarea. Mireasma florilor trimise imaginar în scrisori este mireasma Iubirii desăvârșite pe care cei doi autori, când Destinatari ai Iubirii, când Expeditori, o aduc ca jertfă pe altarul sufletului încarcerat: În ultima scrisoare, tu mi-ai cerut o floare,/ trifoi dacă se poate, sau floare de cais,/ eu iţi trimit prin Domnul rozar de chihlimbare,/ să numeri căte zile mai ai să stai închis./ Îţi mai trimit tot astăzi, un fir de iasomie,/ şi cea mai albă floare din pom de liliac,/ să ai şi tu lumină cât noapte o să fie,/ că florile-n iubire, în candeli se prefac. Mirele Încarcerat poate fi, precum în textul biblic, un simbol al lui Hristos, iar logodnica, un simbol al Bisericii, ea însăși încarcerată. Motivele centrale care însoțesc superbele cântece de dragoste sunt modele pentru îngeri și sfinți pentru vecii, pentru că Eu ştiu c-am fost aleasă alăturea de tine,/ 'nainte să ne naştem, 'nainte de-a fi zi,/ că pân-a face stele, El a creat destine/ şi-a picurat în ele, ce-am fost şi ce vom fi. Nu lipsesc momentele de cumpănă, de îndoială, imposibil de suportat și totuși salvatoare: Sunt tot aici! Sub munţii grei de ură,/ şi sub tăria nopţii încă sunt;/ pe-aicea sfinţii-s ca o umbră sură,/ şi fiecare ins este un sfânt. Îngerul e ocrotitor și are menirea de-a întreține nestinsă flacăra speranței. Cel care așteaptă semn de Iubire dintr-o lume în care părea că nu se va mai întoarce este deznădăjduit și are nevoie de ajutor. De aceea, primește încurajări de la cea care se jertfește așteptându-l cu toată Iubirea ei: Ci, lasă deznădejdea şi suferinţa lasă, / măcar cât o clipită să crezi că nu mai sunt;/ că tu spuneai că viaţa e mai şi mai frumoasă,/ de faci din suferinţă o rugă, ori un cânt.// Hai, lasă întristarea să bântuie nebună,/ prin alte conştiinţe, prin alte galaxii,/ că fumegă copacii şi tremură sub lună,/ şi-n sinea mea eu tremur, la gândul c-o să vii. Nădejedea e soluția salvatoare, dar cât de grele sunt momentele de deznădejde! Idealizată, Iubirea însă poate depăși momentele paroxistice: Eu ştiu din deznădejde să fac o alinare,/ şi din însingurare, eu rugăciune fac,/ aşa cum ciocârlia îşi face cuib sub soare,/ şi cum spre ziuă luna îşi face cuib pe lac./ Dar încă mai sunt zile când depărtarea doare,/ când cred că nu-i scăpare din iadu-n care sunt,/ că n-o să mai am vreme să-ţi scriu altă scrisoare/ deşi, prin umilinţă m-am prefăcut în sfânt. Astfel, prin suferință, în smerenie și profundă umilință, Mirele Încarcerat se sfințește, se îngerește, devine și el Înger (...)

Legătura tainică dintre Scrisori e pusă sub pecetea Duhului Sfânt, legământ de Iubire veșnică, cu neputință de înțeles sau de exprimat în cuvinte: Tu eşti modelul după care-şi face / Însinguratul semeni pe pământ,/ Din firea ta, El Îngerii şi-i toarce / şi pune duh în fiecare sfânt. Vina păcatului este neștiută și rămâne o taină a sufletului doritor să se împace cu Dumnezeu, să se îngerească și el într-o Epistolă divină: Eu ispăşesc păcate pe care niciodată / nu mi-a trecut prin minte că le voi săvârşi:/ duc crucea ta pe umeri şi-a omenirii toată / şi sânger în ideea că ne vom mântui. Declarațiile pline de Iubire se repetă mereu, mereu, pentru a nu lăsa să se piară speranța. Iubirea adevărată biruie și moartea și trece dincolo de ea: Am să te-aştept, am să te-aştept într-una / şi-o să mă las mai des în rugăciuni:/ o să te-aştept cât mai răsare luna / şi cât mai cred în Îngerii cei buni. E posibil ca acest sentiment, unic prin puritatea ce-o degajă și prin vălul de nădejde pe care-l imprimă în fiecare rând, să-l fi ajutat pe Poetul, Mire Încarcerat, să supraviețuiască calvarului carceral. O declarație precum aceasta, din Scrisoarea LXXXI, eu cu osânditul pe veci m-oi mărita, poate fi mai puternică decât toate disperările și întemnițările chinuite, pe nedrept. Ultimele scrisori îi aparțin tot Logodnicei, rămasă în ...orizontul de așteptare al Încarceratului pe care-l dorea și-l visa Mire. Niciun semn nu mai vine: Ai plecat se pare; e adevărat!?/ Pentru tine-n ceruri, Îngeru-a strigat./ Pentru mine însă, cine o să strige,/ cine lângă mine cu lacrimi s-o frige?(...) / Aşa a fost să fie; să te aleg din toţi,/ pe tine-nstrăinatul şi osândit de lege,/ pe cel ce ştie cerul cu gândul să-l dezlege,/ şi să dezlege timpul prin care te socoţi.// Ca pasărea plecat-ai şi te-ai topit ca ea / în depărtarea care, te-a vrut şi te cerea./ Eu, singură o vreme, voi reciti scrisori,/ cu Îngeri puşi în lanţuri şi sfinţi în închisori. Deși pare îndrăzneață această interpretare a Scrisorilor, consider că ele ascund multe sensuri și alegorii ce așteaptă să fie descoperite și reinterpretate în valențele lor multiple și filtrate prin conștiințele noastre de co-părtași ai unirii eterne dintre Mire și Mireasă, dintre Dumnezeu și sufletul omului mistuit / încarcerat în această lume a ideilor. (...)

Întoarcerea la rugăciune și la credința adevărată e singura șansă de mântuire. Ruga poetului este și azi marcată de perioada petrecută în închisorile comuniste sau, mai târziu, în lumea - închisoare, în care Omul ființează Atemporal:  Şi azi mai număr anii ca atunci / şi ca atunci mă scutur de uimire,/ că-n mine - Ai pus neştirile din prunci/ şi M-ai făcut un munte de iubire./ Şi azi mai sânger şi mai plâng şi azi,/ dar lacrima-i din gândurile bune,/ agheazmă-i Doamne-n care Tu te scalzi /‘nainte de-a intra în rugăciune. Și rugăciunea este sfântă la Ovidiu Vasilescu. Rugăciunea este prima convorbire interstelară fără fir (...) Rugăciunea este combustia care incendiază sufletul credinciosului onest, până ce individul se transformă în diamant neperisabil[4], spunea Ovidiu Vasilescu în Reflecțiile sale. Găsim în opera lui o Rugăciune deosebită, capodoperă a genului, prin care se aude parcă rugăciunea tuturor deținuților politici, a celor care au găsit în speranța eliberării calea spre mântuire, spre cer. Rugăciunea este îngerească, precum îngeri sunt cei care se sfințesc în suferință și tortură: Cu frunţi înalte şi obrajii supţi,/ vin sfinţii cu scurteicile vărgate,/ şi parcă vin de dincolo de moarte,/ ori dintr-un somn în care-au fost căzuţi./ Aşa fragili sunt parcă şi miraţi/ şi cu privirea vagă şi confuză,/ îşi cer iertare parcă şi se scuză,/ că vin aşa…în oameni deghizaţi. Gestul de ritual exprimat în rugăciune se regăsește în sufletele mistuite de dor de Dumnezeu, dar obligate a se ascunde de vederea celor care deveniseră, conștient sau nu, torționari. Mâna lor, care înflorește în semnul crucii izbăvitoare și al rugăciunii, este mâna divină care i-a purtat spre ...eliberarea din carceră. Poezia este cathartică, purificatoare. Arta purifică prin rugăciune. Sufletul gol se umple de îngeresc și se sfințește, iar și iar: Şi cad în rugăciune sfinţii iar/ şi mai aduc prinosul lor o dată,/ la Cel prin care suferinţa-i cată/ şi bucuria de-a trăi plenar./ Îngenunchiaţi cum stau pe rogojini,/ ori pe un petec zdrenţuit de zeghe,/ par dintr-o dată Îngerii de veghe/ şi avangarda Lui de serafimi./ Se roagă deţinuţii pe ascuns/ şi înfloreşte mâna lor uscată,/ când se închină încă şi-nc-o dată,/ la Cel ce-n zodii suferinţi le-a pus. Precum în Pledoaria Sfântului Pavel din romanul publicat în 2006, mărturisirea de credință a lui Ovidiu Vasilescu e unică și ...atemporală. Totul e sfânt, totul e rugă profundă: “eu am ars din temelie de mai multe ori aşezarea lumească din mine; am zidit-o şi din nou i-am dat foc; am călcat-o în picioare de mai multe ori, încercând să o fac mai bună şi mai dreaptă.  Am deci, dreptul legitim să cred în Cel care m-a ajutat să mă rezidesc şi să fiu azi temelia unei credinţe noi şi adevărate: adică dragostea, umilinţa şi iertarea! Am pus judecată matură, devoţiune, nelinişte, durere şi disperare în momentele mele de restructurare, când din reprezentarea concretă a timpului suprapusă ideii de om, m-am transformat în silueta iluminată de fervoarea cu care îmi îndrept rugăciunile către Iisus, pacea inimii mele!”[5]

 

Maria-Daniela Pănăzan



[2] Cuvântul zarcă, cf. DEX, provine din magh. zárka = carceră, celulă i>zár = a închide

[3] Ovidiu Vasilescu, Strigoii roșii. Memorii din Infernul Roșu (Constelația fantomelor roșii. Procesul comunismului), Editura Ortoepia, Deva, 2011, p. 292

[4] Ovidiu Vasilescu, Reflecții, Editura Ortoepia, Deva, 2011, p. 134

[5] Apud http://www.proza.ro/proza.php/proza/243306/rss.php, accesat azi, 28 ianuarie 2012

Vizualizări: 761

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de grecu constantin pe August 26, 2013 la 5:08pm

Ovidiu Vasilescu descoperă poezia ca o formă de supravieţuire în anumit contest şi modelează cuvântul în vers,asemenea olarului care plămădeşte lutul în anumit fel încât acesta să-i fle folositor omului!!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor