Poveşti de cârciumă - 2. Viscol şi flori

 

Fumul gros şi înecăcios din cârciumă fu serios ameninţat de încercarea  lui Fanică Iubăreţu de a părăsi încăperea. În clipa în care omul, cu echilibrul grav afectat de cantitatea semnificativă de „adio mamă” ingurgitată, deschise uşa, viscolul nărăvaş de afară încercă să-şi facă brusc loc înăuntru, smulgându-i clanţa din mână, aruncând în interior o masă semnificativă de fulgi mărunţi şi sclipitori de zăpadă şi agitând aerul înnegrit de fumul de ţigară şi îmbibat cu vapori puturoşi de rachiu ieftin. 

– Închide uşa, Fănică! Răsună o voce iritată, de undeva din mijlocul speluncii.

– Fănica, fir-ar a dracu’!... îmi puseşi gheaţă-n whisky, strigă cineva de lângă uşă, iar remarca haioasă stârni hohote de râs printre comesenii săi, care ştiau cam ce fel de „whisky” consumă respectivul.

Fănică însă părea că nu se sinchiseşte de comentariile celorlalţi, înaintă cu greu un pas spre infernul de afară, dar se pare că nu fu pe placul lui ceea ce descoperi acolo, căci făcu lent şi cu mişcări nesigure, stânga-mprejur, după care se returnă pe un traseu destul de sinuos, la locul pe care tocmai îl părăsise, cu câteva clipe înainte, lăsând uşa dată de perete.

– Ce dracu’, bă! V-aţi anesteziat toţi? Nu-nchide nimeni uşa? Se răţoi Procuroru’ către ocupanţii meselor dinspre uşă.

– Marine, închide mă tu uşa aia, te rog io! se simţi Petrică Vişinoiu obligat să facă uz de autoritatea lui de patron, manager, barman şi ospătar, adresându-se, plin de importanţă, unui individ de vreo treizeci şi ceva de ani, ce purta o căciulă soldăţească, bine îndesată pe ochi. Îşi însoţi spusele şi de o mişcare amplă a braţului stâng, ce se termina printr-o uşoară zvâcnitură a mâinii, ce-i plasa cu precizie degetul arătător spre locul unde tăblia de lemn a uşii ar fi trebuit să se interpună între „Siberia” de-afară şi căldura năclăită-n fum de ţigară din interior.

Cel vizat se ridică brusc, ca şi când abia atunci ar fi simţit vântul rece care-i sufla în ceafă şi care-i lipise deja o cantitate însemnată de fulgi mărunţi de nea, pe scurta de postav bleumarin. Se duse la uşă, prinse cu o mână de  clanţă, iar cu cealaltă, proptită-n tăblie, împinse până când reuşi s-o închidă, după ce patină caraghios de câteva ori, pe linoleumul umezit de zăpada topită.

Odată rezolvat incidentul, viaţa din incinta cârciumii reveni la normal, iar discuţiile de la mese fură reluate, evident pe teme noi, întrucât subiectele vechi fuseseră deja uitate.

Singurul care nu fu nevoit să reia nimic, pentru că nici nu întrerupsese nimic, era nea Marmy, care-şi făcea somnul „de înfrumuseţare” pe colţul mesei, cu capul sprijinit pe propriile-i antebraţe.

– Vremea asta, fraţilor, mi-aduce aminte de prima mea întâlnire c-o gagică, glăsui Procuroru’ cu-n aer nostalgic.

Nea Marmy se foi un pic, bolborosi ceva, apoi îşi continuă somnul.

– I-auzi, nea Marmy, e vorba de gagici! Scoală-te! Strigă în zeflemea, Milică Săpunaru, care, în mintea-i aburită de alcool, făcuse probabil vreo conexiune între foiala bătrânului şi ultimele cuvinte rostite de Procuror.

Milică, scund şi uscăţiv, cam la treizeci de ani, era client de duminică, sau de vreme rea, al „bombei” lui Petrică Vişinoiu. Lucra ca agent de vânzări la o firmă de băuturi răcoritoare şi alerga de dimineaţă, până-n noapte, cale de două judeţe, cu un hârb de maşină de serviciu, încheind contracte şi adunând banii din plata facturilor. Azi însă, deşi marţi fiind, primise o zi liberă de la viscolul de-afară, ce-i blocase cu generozitate, toate traseele.

– Lasă-l în pace, Agentule, că-i boală care se ia! Interveni Procuroru’ în scopul protejării somnului bătrânului Marmy. I se adresa cu „Agentule” din prima zi când îl întâlnise, tot aici, cu vreo trei-patru ani în urmă. „Ce-nvârţi, flăcău?”, îl întrebase el atunci, nu că ar fi vrut să ştie neapărat, ci doar ca să dea un punct de pornire conversaţiei. „Îs agent de vânzări la…”, încercase Milică să dea un răspuns mai detaliat, dar n-apucase, întrucât Procuroru’ îl întrerupsese, rostind înveselit: „A!... Agent, deci!... Hai să trăieşti, Agentule!”, în timp ce-şi ciocnea sticla de bere de a sa, printr-un gest arhicunoscut tuturor bărbaţilor. Revenise apoi, sesizând stânjeneala tânărului: „Nu-i nimic rău în munca asta. Nu te simţi jicnit! Doar că mă distrează ceva!... Ştii ce? Faptul că-n ţara asta, toate meseriile au devenit de agenţi: agenţi de vânzări… agenţi comerciali… agenţi de marketing… agenţi de circulaţie… agenţi, agenţi, agenţi…”.

– Să nu-mi spui ca te-ai dus la întâlnire, p-o vreme ca asta, Procurorule! Eu pe canceru-ăsta, nu m-aş duce să mă-ntâlnesc nici cu nevastă-mea, încercă să-l provoace Bebe Tâmplarul, dornic să-i audă povestea, neratând însă din instinct ocazia de a slobozi o uşoară referire la nurlia de nevastă-sa, care era unanim recunoscută ca una dintre frumoasele cartierului şi de care el era extrem de mândru, deşi ea nu rata nici un moment prielnic pentru a se şterge cu el pe picioare.

–  Ei! Io-s mai bleg, mă Bebe! M-aş duce şi la o întâlnire cu nevastă-ta, pe orice vreme, veni promptă replica celui vizat.

–  Procuroruleee!... mârâi ameninţător Bebe.

–  Hai bă, c-am glumit! Mai bine să vă spun povestea, continuă Procuroru’. I-auzi întrebare şi la tine, băi Bebe: „la întâlnire pe o vreme ca asta?” Păi era vorba de prima întâlnire, fraţilor! La prima întâlnire, te urci şi pe Everest, cu-n trandafir în mână. Apropo!... Nici eu nu m-am dus cu mâna goală. Am luat trei garoafe, de la florărie, de la „Codlea”, că aşa-mi spusese mie tata, că la întâlnirea cu o fată, mai ales dacă e prima, „te duci şi tu c-o floare, nu ca mogâldanu’ cu mâna-n gură”.

Petrică Vişinoiu, de la „înălţimea” postului său, situat înapoia barului, urmărea şi el, cu-n zâmbet îngăduitor, povestea Procurorului, care-i aminti fără să vrea, de singura dată din viaţa sa când cumpărase şi oferise flori: anume când se născuse Mihăiţă – „ala micu’” – iar el, în drum spre Maternitate, trecând pe lângă piaţa de flori, simţise aşa… un impuls necunoscut lui până atunci şi cumpărase un braţ de lalele de toate culorile, pe care le depusese mai apoi destul de stânjenit, pe noptiera de lângă patul de spital al Vişinicăi.

De pe colţul său de masă, nea Marmy se foi din nou, mormăi ceva la fel de neinteligibil ca şi prima dată şi din nou se linişti. Agentul ar fi mai avut un comentariu, pe seama bătrânului, dar se abţinu la timp, amintindu-şi ca Procurorului nu-i plac astfel de chestii., aşa că se mulţumi doar să lanseze o întrebare legată de subiectul în discuţie:

–   Şi nu ţi-au îngheţat, dracu’, garoafele-alea, p-o astfel de vreme?

–   Nu ştiu dac-or fi-ngheţat, da’ ştiu bine cât m-am chinuit să le ţin să nu mi le rupă vântul, de la „Codlea” şi până-n faţă la cinema Tineretului, unde trebuia să aibă loc fericitul eveniment, îl lamuri Procuroru’. Asta n-a fost insă nimic, continuă el, pe lângă jumătatea de oră tremurată printre coloanele de la intrarea în cinematograf şi pe lângă disperarea ce m-a cuprins, când am înţeles că duduia nu mai vine…

–  Ha, ha, ha! Ti-a tras ţeapă, comentă înveselit Petrică Vişinoiu, care nu se aşteptase ca prima „întâlnire” a Procurorului să fi fost doar o tentativă eşuată. Da’ cu florile ce-ai făcut? Ai dat cu ele de pământ, aşa-i?... mai fu el curios să afle.

– De ce? Ce vină aveau florile?... Nu, domn’ Petrică, continuă cel întrebat. Am intrat în cofetăria cinematografului, să mă mai încălzesc la o cafea, că simţeam că până acasă-mi pică degetele de la picioare. Acolo m-a servit o bruneţică, cu nişte ochi verzi minunaţi, pe care, cum am zărit-o, am ştiut deîndată ce destinaţie vor căpăta florile mele. Fata a fost atât de încântată şi mi-a zâmbit atât de gingaş, încât a doua zi n-am rezistat tentaţiei de a mă încălzi c-o altă cafea, în aceeaşi cofetărie… Şi uite-aşa, după vreo două-trei zile, ne giugiuleam deja pe-aleile mai dosnice din „Crâng”, îşi încheie Procuroru’ povestea cu-n licăr melancolic în priviri.

Bebe zâmbea încântat. Îi plăcuse povestea, deşi era foarte sceptic în legătură cu veridicitatea finalului acesteia, motiv pentru care, deşi nu intenţiona să facă nici un comentariu verbal, în gând nu se putu abţine să remarce: „Al dracu’!... P-asta cu fata de la cofetărie, a scornit-o ca să dreagă maioneza.”

–  Dom’ Petrică!... strigă el – după ce ultimele cuvinte din cugetare i se stinseră în minte – întorcându-se spre cel numit şi arătându-i trei degete răsfirate, orientate în sus.

–  Gata, Bebiţă! răspunse prompt Petrică Vişinoiu şi se puse imediat pe treabă, „basculând” rapid trei măsuri din lichidul incolor, în trei pahare… nu tocmai incolore, după care le împinse spre marginea barului, făcându-i sugestiv semn cu privirea, că poate să vină să le ia.

Bebe se ridică, împingând cam repede şi cam mult, scaunul înapoi şi păşi ţeapăn spre bar, încercând să controleze un echilibru ce cunoscuse şi momente mai bune. Ajuns la locul cu pricina şi realizând mai mult din reflex faptul că trebuie să plătească băutura comandată, începu să se caute conştiincios prin toate buzunarele.

–  Te trec pe caiet, Bebiţă? întrebă Petrică, convins fiind că respectiva căutare nu era decât o reeditare a unei binecunoscute „scenete”, pe care clientul sau o „interpretase” de nenumărate ori, stând de fiecare dată în acelaşi loc şi cu aceleaşi gesturi dezordonate şi cam neconvingătoare. De data asta însă nu se mulţumi să accepte jenat propunerea şi, cerându-i printr-un gest al mâinii să aştepte, reluă căutarea, începând cu buzunarele pantalonilor, amintindu-şi probabil că are unul şi la spate, de unde extrase jubilând, o bancnotă de cinci lei, pe care o depuse apoi cu-n aer triumfal, pe blatul melaminat al barului.

După ce-şi primi restul, adună la un loc, ca-ntr-un fel de mănunchi, cele trei pahare şi, prinzându-le cu ambele mâini, făcu stânga-mprejur, întorcându-se, la fel de ţeapăn cum venise, la masa prietenilor săi. După ce oferi câte un pahar celor doi care aveau capul încă sus, îşi reluă locul pe scaun şi se trezi mărturisindu-le acestora, fără nici o legătură cu noua discuţie despre cauzele crizei mondiale, începută în absenţa sa:

–  Să ştiţi, fraţilor, că eu tot îi duc o floare lu’ Corinuţa mea, după ce plec d-aicea. Ştie cineva până la ce oră e deschis la florăria aia de lângă Şcoala 11?

Vizualizări: 173

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 3, 2011 la 7:13pm

Am citit cu plăcere. Îmi place stilul relatării, cu detalierea cinematografică a mişcărilor personajelor (aici pot fi remarcate spiritul de observaţie al autorului şi umorul său fin), firescul dialogurilor şi atmosfera bine surprinsă a unui loc (cârciuma) în care tot ceea ce se petrece pare repetitiv, dată fiind prezenţa aceloraşi personaje familiare:

–  "Te trec pe caiet, Bebiţă? întrebă Petrică, convins fiind că respectiva căutare nu era decât o reeditare a unei binecunoscute „scenete”, pe care clientul sau o „interpretase” de nenumărate ori, stând de fiecare dată în acelaşi loc şi cu aceleaşi gesturi dezordonate şi cam neconvingătoare..."

E o "poveste de cârciumă" plină de autenticitate, o "scenetă" bine regizată.

Comentariu publicat de Andrei A. RADU pe Septembrie 3, 2011 la 1:30pm
OK
Comentariu publicat de Liviu Gogu pe Septembrie 2, 2011 la 3:31pm
Va multumesc pentru ca ati avut bunavointa si rabdarea de a-mi citi textul!... Va multumesc, de asemenea si pentru comentarii, din substanta carora, retin cu placere aprecierile si ma bucur deopotriva de observatii, care nu pot fi decat utile pentru un incepator ce vine dintr-o alta zona profesionala. Promit ca voi tine cont de toate recomandarile domniilor voastre. Va astept si alta data cu mare bucurie si incredere.
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 2, 2011 la 1:49pm
Liviu este foarte atent la tot ce se comentează și face la rândul lui observații pertinente în plus nu se bagă pe unde nu se merită. nu spun că îl putem ajuta dar îl putem încuraja căci are destul timp să lase să se i se ascută pana,cea care va lăsa cele mai frumoase urme în literatură.să scrie, noi vom citi și...într-o zi vot fi doar aprecieri fără drept de apel.în plus munca la proză e de salahorie nu e de salon cu piruete și o muzică suavă pe fundal.Succes!
Comentariu publicat de Ovidiu DAN pe Septembrie 2, 2011 la 12:38pm
 Dau dreptate celor doua Doamne. In plus, mentionez ca "stilul narativ"la care se face referinta e foarte iomportant. De ce nu pui sub dialogiri explicatiile, descrierile, etc? Orcum, vina de scriitor, se simte. Iar pentru a lucra la o gazeta, e mai mult decit suficient, dovedesti ca oricind poti scrie un reportaj literar ( la indemina putinilor ziaristi de azi). Succese!
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 2, 2011 la 9:44am
personaje bine profilate, poate o atenție mai mare asupra stilului narativ...să fie mai aerisit iar transcrierea dialogurilor ar trebui făcută mai aproape de limbajul ,,mediu,, e mult prea îngreunat de simplificări gen ,,nu-nchide nimeni ușa,, sau ,,p-o vreme ca asta,,.eu știu că o anumită zonă culturală suferă de agramatisme dar de fapt proza de mai sus nu ei i se adresează.e păcat ca cititorul, din celălalt pol al culturii să fie tratat cu prea mult periferic.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor