Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise. Tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere întunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea in fața unei case din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teamă de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
- La gară, vă rog!- se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreaptă acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. E orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, când venise de la Galați, orașul care îi oferise, cu generozitatea locului, un soț, un copil, o casă. Aici urmase Facultatea de Știinte Economice și aici încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, necruțător, îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi păru incredibil de scurtă și pentru prima dată, avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. Tot ce ai, poți pierde într-o secundă, chiar viața: Existența și plecarea ta, pot fi de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. Ce e totul, dacă nu o zbatere intensă, arzătoare, o iluzie închisă într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești că exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut?
- Clujul urmează!

Anunțul conductorului o smulse din gânduri. Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte, dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbrăcă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese după firele albe, de la tâmple. Pe obraz, câteva riduri scriau inceputul unei povești. În centru, intră prin magazine și cumpără câte ceva. Reveni intr-un târziu în cameră, obosită de toată agitația zilei. Formă numărul lui și așteptă. Îi auzi vocea, atât de dragă cândva dar pe care, acum, o urăște până la moarte. Îi răspunde scurt, mecanic.
- Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așeză în pat, obosită de prima ei zi, prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememoră întâmplările vieții. Atâtea trădări! Firma a fost cea care le-a distrus viața. În acte era doar ea acționară, însă totul în firmă decideau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau construi visele. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli, i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Poliție economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor, a început să o denigreze pe Simina ajungând chiar să creadă că ea a fost singura vinovată. Simina a suferit cumplit când a înteles care e scopul lui și că îndepărtează fetița de ea. Adormi târziu, printre întrebări, plină de filele întoarse ale acestei istorii. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pașapoarte și își făcu unul nou. După prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli din adâncul ființei. Cu greu își opri lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. Știa că, în România nu ești niciodată reabilitat moral, dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor le place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd câte probleme, neputințe și greșeli au ei. Ba merg până acolo, încât se consideră corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
- Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
- Mulțumesc.
Vocea Siminei se frânse. Bucurie si tristețe deopotrivă. Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și oprindu-și lacrimile. ”Când o voi mai vedea, va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel. Camera închisă îi pare sufocantă, acum.
Lumina din amurg stinge, într-o mare albăstrui-trandafirie, ultimele fluturări de aripi ale zilei. Se vedea pe sine ca pe un om, venind de foarte departe. O nouă șansă? Pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii? Se însera si ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Se opri în fața vilă căreia îi știuse pe dinafară intrarea, placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul și gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la vreo biserică. Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Se simțea plutind. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii iar de acolo orașul cu luminile sale i se desfășoară la picioare. Orașul cui? Scoase telefonul mobil și formă un număr. În câteva minute mașina sosi.
- La aeroport- spuse ea simplu.

Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând o umbră în noapte, ca și când nu a fi trecut pe acolo, niciodata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Vizualizări: 88

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Gabriela Ilies pe Decembrie 7, 2013 la 2:46pm

Mulțumesc Irina. Povestea e adevărată și tristă, despre viață, oameni destine.

Am ascultat piesa, e încântătoare și mărturisesc că nu am auzit-o până acum.

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Decembrie 7, 2013 la 2:39pm

Calator, in trecere, prin situatii, locuri, lumini si umbre, este omul! De noi depinde intelegerea fiecarei clipe.

Profunda poveste!

https://www.youtube.com/watch?v=dQA4EoE2cOM

Comentariu publicat de Gabriela Ilies pe Decembrie 7, 2013 la 9:04am

Viata ca o iluzie. M-a inspirat Mevlana, cunoscutul filozof al lumii Orientale.
"Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum - ce sens plecarea?"

Comentariu publicat de Maria Vo pe Decembrie 7, 2013 la 8:57am

"... Tot ce ai, poți pierde într-o secundă, chiar viața: Existența și plecarea ta pot fi de neluat în seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. Ce e totul dacă nu o zbatere intensă, arzătoare, o iluzie închisă într-o secundă cât o viață, ca și cum abia ai început să te dumirești că exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut?..."

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor