Povestea cocoşaţilor.(continuare)

 Vreascurile fumegau fripte de lumina lentilei. Focul se pregătea să se nască însă soarele pe neaşteptate a dispărut. Sclava s-a ridicat să vadă ce este. Legat de un catâr sus plutea un palat multietajat. Avea coloane înalte pătrate, cupola de cristal străpunsă de albastrul cerului îi dădea un farmec de neuitat.

- Bijuteria asta, cred eu, a costat o avere adunată de multe generaţii harnice a zis Negustorul ghicind din prima graiul celui întâlnit.

- Ha, ha, ha! a râs binedispus omul ce ţinea catârul de capăstru. Am plătit fostului ei stăpân cinci burdufe. Îi era atât de sete lui şi familiei sale, încât mi l-a dat fără să mai stea pe gânduri prea mult. La bursă un pahar de apă valorează un galben. Of dacă aşi fi avut mai multe cărătoare câ-â-â-ţi bani făceam. Am dorit să aflu cât costă Turnul, dar nu am găsit nici un vânzător, porțile erau închise, poate data viitoare...

     -Privirile oamenilor s-au îndreptat spre orizontul brazdat de alte şi alte case şi palate trase de vreo cărătoare.

- Se vând bine cuiburile însetaţilor, Burdufarul s-a aşezat să se odihnească la câţiva paşi de ceilalţi. Voi? Încotro mergeţi? Să-mi fie scuzată curiozitatea.

- Poate ştii cea mai scurtă cale spre Oraşul din Pădure.

- Oraşul din Pădure?  O pe vremuri duceam acolo mărfuri felurite, era o piaţă bună, oamenii erau cinstiţi şi bogaţi.

- Şi noi am auzit numai lucruri bune despre acel loc, a zis Negustorul.

- Ultima oară când am ajuns acolo, a continuat Burdufarul, mi s-a părut un lucru ciudat că nu am fost întâmpinaţi de vre - o călăuza de frontieră. Fără cuvântul său pădurea nu-şi desfăcea pentru nimic în lume zidul de nepătruns a ramurilor sale. Duşmanii au încercat să taie copacii cu topoare pentru a face intrare, însă lemnul nu ceda, era mai tare ca piatra. Au încerat să-i dea foc - ramurile pline de sevă, nu ardeau, ci doar scoteau fum de la care atacatori se sufocau hrănind cu leşurile sale copacii şi ierburile.

- Ştim asta, a zis Sclava, spune ce-ai păţit de ai început vorba.

- Nu mă grăbiți, îndată vă povestesc ce a fost mai departe, a zis netulburat guralivul Burdufar, deci, ne-am pomenit într-o mare mare galbenă de frunze uscate. Ramurile ghimpoase nu dădeau vre-un semn de viaţă. Intrarea era deschisă. Ne era foarte frică.

     Apoi norocul ne-a surâs. Am găsit printre buruiene urme de drum lat de patru care pentru fiecare sens de mers, doar că  pietrele din pavaj şi indicătoarele lipseau, pari-mi-se că fusese furate. El ducea spre Oraşul Verde aflat pe şapte coline împădurite, pe vremuri visam să îmbătrânesc acolo atât îmi era de drag acel loc, însă când am ajuns, nici urmă din acele frumuseți. Am găsit un oraş fără nici un arbore, iar printre gunoiae şi mizerie umană erau case ce doar aminteau de cele de mai demult...Bărbaţii, femeile, copiii din Oraşul Verde, erau arătoşi, înalţi... sănătoşi, iar ăştea, pe care îi vedeam chiar dacă erau îmbrăcaţi după portul celor din pădure, erau scunzi, cu feţe bolnăvicioase şi slute . Ce molimă o fi dat în ei? Când ne-am arătat au fugit cu toţii care încotro, chiar şi cei în haine ostăşeşti s-au ascuns. Mai fricosi ca ăia nu am mai întâlnit! Eu le-am strigat pre limba lor pe care o cunoşteam bine să nu le fie teamă, câțiva mai curăjoşi s-au apropiat mai apoi de mine, i-am întrebat ce-au pățit de arată atât de jalnic, dar ei nu pricipeau nici o boabă, îşi ridicau neputincios umerii şi zâmbeau ruşinos cu capurile aplecate.

- Şi marfa cui aţi vândut-o?

- Ce marfă să vinzi dacă ei nu aveau parale nici pentru o muscă moartă!

     Câinele legat de o coloană a palatului începu să mârâie. Burdufarul a pus degetul pe buze arătând cu ochii că ceva este sus. Încet a dus mâina spre suliţă. O săgeată îl trânti jos însângerându-i umărul. În sol s-au înfipt câteva ancore aruncate din barci zburătoare, pe sfori au lunecat soldaţi.

- În numele poporului oazei sunteţi arestaţi! Pânzele sus, ne întoarcem acasă! a lătrat Căpitanul împreună cu câinele.

     În câteva ore nava a aterizat pe acoperişul Turnului Oazei înnecat în fum. Gardieni au târât prizonierii pe scările ce păreau că vor spirala până în celălalt capăt a pământului. I-au lăsat într-o sală boltită. În mijlocul ei era o fântână umplută cu nisip. Pe buza sa şedea Calăul ascuţind în grabă muchia toporului. Alături era un bărbat a cărui vârsta era greu de ghicit, cicatricea palidă îi traversa fața.

- Încerc să pricep, a zis el în limba pe care o înţelegeau toţi călătorii, cuvintele apei au fost ucise sau furate?

- Am cumpărat ceva de la un vagabond din bazar.

- Şi ce - ai scris unde se află?

- A, aţi adus-o deja! E în lada din lemn roşu de lângă Dumnevoastră, da-da de acolo ea e, a remarcat ironic prizonierul.

- Deschide-o!

     Ţanc, ţanc, ţanc cheia se răsuci ruginos. Negustorul i-a ridicat capacul. Lada era goală.

- Unde sunt sulurile cuvintelor furate?

- Ce-am găsit nu poate fi scris căci ar aduce moarte oricui şi oriunde. Fântâna e dovada spuselor mele.

- Doar un demon poate să ştie asemenea lucruri!

- Îmi câştig existenţa din tălmăcire - sunt Negustor de Cuvinte.

- Ştii-i-i... cum să întorci apa? Călăule vino mai aproape.

- Cred că da...

     Necunoscutul făcu semn calăului să se retragă.

- Caută manuscrisul pe care l-am cumpărat în Port, a zis Negustorul Sclavei în timp ce răsturna conţinutul sacului de piele pe pietrele pardoselei... Nu e ăsta. Nici ăsta. Iată-l! Am plătit câţiva bănuţi pentru el... Nici nu mi-am închipuit că ar putea să-mi fie de folos... Librarul mi-a zis ca...

- Astea sunt?

- Citiţi-o şi memorați-i rândurile şi apa va veni, aşa mi-a zis fostul proprietar, eu încă nu-i cunosc puterile.

     În sala au intrat soldaţi, aveau săbiile scoase din teacă, gâfâiau sacadat striviţi de caniculă. Arhivarul simți iarăşi dureri.

- Excelenţă, spre Turn se îndreaptă Candidatul şi gloata. Ordonaţi să fie opriţi?

- Nu-i împiedicaţi, este un drept ce le aparţine, duceţi prizonierii în celulă 134! Şi acum lăsaţi-mă singur.

- Da, Excelenţă!

     Arhivarul a aşteptat până siluetele au dispărut în obscuritate, a pus manuscrisul în Carte, ea se răsfoi singură acoperindu-se îndată cu litere şi desene multicolore.  

- Ce naiba scrie aici, nu pricep, începu cu neâncredere să o citească, la capătul celei de a doua pagini apa răbufni afară din strânsoarea coperţilor, Arhivarul se îndreptă  zâmbind spre fereastra larg deschisă.

     Pentru cei din piaţă picăturile din Turn străpunse de curcubeu păru un miraj, ezitarea a fost de scurtă durată, însetaţii urlând s-au aruncat să prindă stropii reci-cristalini. Când din balta amesticată cu sudoare şi salivă însângerată nu a mai rămas nimic, de sub arcele porţilor ieşi încovoiat stăpânul Oazei. A ridicat mâina, dorea să spună ceva, mulţimea tăcu cu înţelepciune.

- Apa era sufocată de nisipul deşertic, a răcnit Arhivarul, din întâmplare sau nu, ea a auzit rugăciunele strămoşilor noştri ce mureau de sete ca şi voi acum. Atunci ea s-a arătat la suprafaţă. În acel loc începu să bată un izvor. Şi nici o furtună de nisip nu a reuşit să-l omoare pentru că se afla în cel mai sigur adăpost - cuvintele noastre. Primul Arhivar le-a scris în Cartea Oazei dându-i fiecăriui sunet câte un semn.

     Ne-am împotrivit mii de ani ameninţării Deşertului. I-am învins hoardele. Atunci el a venit la noi în şiruri lungi de caravane de târgoveţi. Au fost cei mai buni cumpărători a mărfurilor noastre. Cu banii lor am construit Turnul, palate şi am umplut camarele cu aur şi diamante. Apoi, atraşi de bogăţie am învăţat şi cugetele lor. Cuvintele apei le-am uitat...Iar când a dipărut şi ultimul...ea a plecat.

  Eu vă promit că de acum încolo Deşertul fără de Margini va fi o Mare fără de Margini! Am găsit ce a fost uitat. Ascultaţi-mă!

     Oamenii cuprinşi de evlavia revelaţiei repetau cele citite iarăşi şi iarăşi într-un cor ce se perfecţiona cu fiecare pronunţie. Arhivarul s-a retras în Turn. Cu un scut găsit la întâmplare a săpat în fântână până a dat de gratiile de aur, acolo a lăsat comoara. Nisipul se topea asemenea zăpezii sub razele soarelui primăvaratic. O picătură se facea cât o sută, apoi cât o mie, o mie cât zeci de mii...

     În canalul de lângă Turn scârţâi ceva. Catargul unei nave s-a mişcat în direcţia opusă malului.

- Minunea s-a întâmplat! A strigat Inginerul valsând cu o torţă aprinsă. Lumina focului sărea pe lemnul bordului murdar de noroi uscat legănat splendid de apele ce răbufneau cu nesaţ de sub Turn.

Va urm

   De trei ori pe zi toți locuitorii născuți în Oază, urmaşii acestora ce puteau dovedi faptul prin acte, se adunau în Piața Turnului şi citeau împreună cu Arhivarul cuvintele cărții aducătoare de apă, în curând era ştiută pe dinafară chiar şi de papagalii vorbitori din gradina zoologică.

     Prizonierii din celula 134 o duceau bine. În fiecare zi o femeie umplea până la refuz masa cu fructe, legume, carne, din când în când erau aduse dulciuri siropoase spre bucuria Sclavei. Lenjerie de pat şi hainele erau shimbate săptămânal.

- Cât vom mai sta pe aici?

     Femeia nu răspundea niciodată la întrebările Negustorului. Îşi continua munca tăcută apoi părăsea in grabă celula.

- Se teme să nu-i furăm cuvintele apei, a zis Sclava cu un oftat greu. Atâta grijă faţă de noi? Credeam că vom fi ucişi, dar când colo...

- Arhivarul vrea să ne vadă în viaţă, poate chiar ne va numi consilieri, a zis zâmbind Negustorul, Deşertul mereu va ameninţă viaţa din Oază.

     Timpul din celulă picura greu. Uşa din lemn lat de două palme ferecată în fier gros de un deget, se deschidea şi se închidea, la aceeaşi oră, apărea aceeaşi persoană, îşi facea lucrul într-o tăcere exactă şi plictisitoare. Apoi totul a rămas nemişcat poate câteva ore, poate câteva zile nimeni nu a ştiut cât. Cei din celulă au renunţat extenuaţi să lovească în uşă şi ziduri cu speranța că cineva îi va elibera. S-au culcat în paturile lor rugandu - se ca sfârşitul sa nu fie lung şi chinuitor.

    Va urma...

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Valentin Butnariuc pe Martie 14, 2018 la 10:52am

Absolut cuceritor genul acesta de proză, în care ficţiunea e foarte aproape de maniera SF, de scrierile utopice - sau distopice. O cu totul altă lume, cu reguli inedite, străine de cele binecunoscute. O lume pe cu totul alte coordonate, din care nu lipsesc elementele comune lumii noastre. Un fel de parabolă - deci mesajul, neîncetând să fie criptic, trebuie să beneficieze de vizibilitate. Nu explicit, ci insinuant, căci o asemenea construcţie trăieşte atât prin imaginarul debordant cât şi rin filozofia abil disimulată. 

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor