Trecuse mai mult de jumătate de an de când se despărţise de Alexandru, plânsese mult, pe ascuns, fără ca părinţii ei să ştie vreo clipă zbuciumul din
sufletul ei. Uneori avea ochii atât de umflaţi încât prefera să nu iasă
din camera ei, pentru că le-ar fi dat de bănuit celor din jur. Singurele
clipe în care se simţea bine erau cele petrecute pe malul mării, cu
tălpile afundate în nisip, înconjurată doar de gânduri şi de pescăruşii
care ţipau când în înaltul cerului, când rotind deasupra ei. Chiar şi
aici purta după ea jurnalul cu pagini galbene şi scorojite în care scria
diverse poveşti şi poezii rupte din sufletul ei zbuciumat. Îi era atât
de drag acest jurnal încât nu se putea despărţi de el nici o clipă. De
fiecare dată când scria în el, îl lăsa apoi la o parte, aştepta preţ de
câteva clipe, apoi îl deschidea căutând cu privirea un alt răspuns al
jurnalului pentru ceea ce tocmai scrisese. După câteva zile îşi dădu în
cele din urmă seama că jurnalul îi răspundea numai peste noapte,
niciodată în timpul zilei, aşa că încetase să-l mai deschidă din oră-n
oră în aşteptarea unui răspuns. Începuse să se simtă atât de apropiată
de jurnal încât în unele seri visa cum acesta se transforma într-un
băiat a cărui faţă nu reuşea nicicum s-o distingă în timpul visului,
oricât de mult ar fi încercat să se apropie. În alte dăţi petrecea ore
întregi ticluind ceea ce scria astfel încât să includă în poveşti fărâme
ale discuţiilor dintre ea şi jurnal încercând astfel să-i atragă
atenţia. Nu povestise nimănui faptul că jurnalul ei, prin nu ştiu ce
magie în fiecare noapte prindea viaţă răspunzându-i, oricum cui ar fi
putut povesti, şi chiar dacă ar fi avut cui, cu siguranţă ar fi
considerat-o nebună, nu ar fi crezut-o nimeni.

Într-o zi, în dorul ei nebun de a cânta la vioară scrisese despre asta: “ Ridică-ţi capul sus! Lasă vioara încet să-ţi intre sub bărbie. Mâinile să le laşi moi, arcuşul încordat... ochii închişi. Cât de mult te-am dorit! Dar nu
te cunosc, nu-ţi ştiu rosturile. Nu ştiu cum să te fac să râzi, nici să
suspini, cu atât mai puţin să cânţi. Arcuşul alunecă uşor pe vioara
veche a altuia, buricele degetelor îi sângerează de încordare...
sunetele se înalţă strigătoare la cer... din ce în ce mai tari, mai
ascuţite... tremurânde! Este singurul sunet care-mi face inima să
tresalte... şi cel al vocii tale, dacă aş cunoaşte-o! Nu ştiu ce note
cânţi tu vioară, ar putea fi oricare, însă înşiruirea lor este absolut
superbă. Mi se ridică fiecare firicel la orice suntet înălţător şi îmi
tremură mâna la fiecare acord lin. Te-am vrut cândva de mult. Nu mi
te-ai oferit... n-am avut timp apoi ca să te-nvăţ, să te strunesc.
M-am
resemnat! Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru alţii, dar urechile
mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale îmi rămân agăţate în
timpan ore-ntregi... şi atunci, închid ochii şi te ascult... mereu!”
.
Aşezând şi aceste ultime cuvinte, reciti şi se gândi pentru o clipă ce
ar putea sa-i răspundă jurnalul la ceea ce tocmai scrisese, căci de data
asta nu mai scrisese despre dragoste, despre sentimente neîmplinite,
despre răni adânc înfipte în suflet. Cu gândul ca de dimineaţă va gasi
cu siguranţă un răspuns se tolăni în pat încercând să adoarmă, însă în
seara aceasta, gândurile nu-i dădeau pace. Se zvârcoli preţ de câteva
ore bune încercând să adoarmă dar nu reuşi. La un moment dat se auzi un
zgomot venind de la fereastră şi văzu pe cineva cum intră în dormitorul
ei, însă încremeni de frică pe moment şi nu reuşi să scoată nici un
sunet. Băgată sub pătură până sub bărbie, observă cum cel care intrase
se îndreptă către jurnalul ei, citi ceea ce scrisese, ajutat de o
lanternă mică, scoase din buzunar ceva şi rămase încă câteva clipe
deasupra jurnalului ei. Văzând că se ridică şi se îndreaptă către
fereastră, Sara se prefăcu, că doarme, mijind însă ochii ca să-l
distingă mai bine. Nu reuşi însă să-şi dea seama
dacă îl cunoaşte sau nu, era clar un băiat, destul de slab, cu părul
negru parcă. Aşteptă să mai treacă câteva clipe, apoi se ridică din pat
şi merse direct la jurnal, acesta îi răspunsese din nou, însă pentru
prima dată îşi dădu seama că nu e nimic paranormal, ci era un băiat care
aproape în fiecare seară reuşea să citească şi
să-i răspundă. Reciti răspunsul lui “Muzica este felul In care sună
sentimentele!” şi zâmbi în colţul gurii gandindu-se ca intr-o zi o sa-l
intalneasca dar pana atunci voia sa continuie aceste discutii sub aura
aceasta de mister.

Vizualizări: 15

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor