Poveşti de cârciumă - 1.Gripa porcină

E aproape ora zece, iar prin micuţa bodegă de cartier, botezată, mai în glumă, mai în serios, „La vişinica parfumată”, cam bate vântul. Nu vântul schimbării, ci acela mai tragic şi deloc agreat de patron, care se traduce prin lipsa acută de clienţi.
Petrică Vişinoiu, care întrunea laolaltă atribuţii de patron, manager general, barman şi ospătar, „şomează” neliniştit în spatele barului, în aşteptarea clienţilor săi fideli.
De la numele său a-ncropit şi denumirea bombei pe care-o patronează. De fapt, se gândise mai mult la nevastă-sa, Lenuţa, că doar ei îi spuneau vecinele în bloc „Vişinica” şi tot ea era cea care se parfuma atât de gospodăreşte, de mirosea în jurul ei ca-ntr-o drogherie… Şi-apoi, oricât l-ar fi îmboldit orgoliul lui de bărbat, să utilizeze o variantă mai masculină, nu i se părea deloc inspirat să-şi numească bodega, „La vişinoiu’ parfumat”, bunăoară. Mai mult, chestia asta cu „vişinica”, atunci cand vine vorba de o cârciumă, te duce automat cu gandul la băutura aceea preparată din rachiu şi vişine şi cunoscută sub denumirea de „vişinată”…
–`Neaţa, domn’ Petrică! îl trezi din amorţeală o voce binecunoscută.
Văzându-l pe bătrânul Marmeladov, lui domn’ Petrică-i mai veni inima la loc, pentru că prezenţa acestuia, la acea oră, în incinta afumată a cârciumii, îi dădea speranţa unei zile cu profit cel puţin normal.
Porecla bătrânului îl făcea să zâmbească, de fiecare dată când îl vedea intrând pe uşă, întrucât nu se putea abţine să n-o asocieze cu starea în care va pleca acesta peste doar câteva ore, stare pe care el obişnuia s-o numească „beat marmeladă”. De altfel, el crezuse la început că de aici i se şi trăgea respectiva poreclă, deşi Procuroru’ – alt client de nădejde, căruia-i plăcea „să facă pe deşteptul” şi care-i spusese pentru prima dată astfel – zicea că citise despre unul Marmeladov, într-o carte despre crimă şi pârnaie, scrisă de un rus… unul cu numele terminat în „evschi”… sau… cam aşa ceva. Oricum, ce importanta avea numele rusului?!… Ci-că ala ar fi fost exact ca bătrânul: adică fost funcţionar la primărie, ajuns beţivan sadea. Cu timpul, pentru o mai simplă pronunţare, porecla i se scurtase şi devenise doar „Marmy”.
–`Neaţa, nea Marmy! răspunse Petrică Vişinoiu, aruncându-şi în acelaşi timp privirea la ceasul de perete, agăţat „inteligent” de Lenuţa, în dreapta barului, ca să-l poată consulta şi clienţii şi cel care-i serveşte. Zece trecute fix! continuă el pe un ton voit admirativ. Poate omul să-şi fixeze ceasul după mata, nea Marmy.
–He, he! Nu eşti primul care-mi spune asta, replică bătrânul, încântat de lauda ce abia-i fusese adusă. Pe vremea când lucram la primărie, şeful meu – domnu` Mircea Condescu, dumnezeu să-l odihnească… s-a prăpădit săracu` astă iarnă, până-n Crăciun – îmi spunea uneori, când era mai bine dispus şi mă vedea intrând pe uşa biroului, tocmai când s-auzea „…hai Buzău, Buzău” de la ceasul din turnul Palatului Comunal: „Bă, Ioane, ceasul asta după tine-i reglat, mă!”
–Ei, vezi? Te-am citit io nea Marmy! se entuziasmă Petrică, mândru nevoie mare că perspicacitatea lui, de care în mod obişnuit nu era prea sigur, dar care acum, cel puţin, i se confirma. Ia zii! Ce-ţi dau? continuă el. O votcă mare, ca de obicei?
Nea Marmy mişcă din cap într-un fel care, în afară de faptul că transmitea o confirmare indubitabilă, părea să conţină şi o uşoară apostrofare, de genul: „Dacă ştii, la ce mă mai întrebi?”.
–Bună dimineaţa, bună dimineaţa! răsună dinspre intrarea în cârciumă, salutul repetat al lui Bebe, tâmplarul, care se pare că iar era in criză de comenzi, altminteri el fiind un fidel client de seară al speluncii lui domn’ Petrică.
Cei doi îi răspunseră aproape în acelaşi timp, bătrânul întorcându-se pe jumătate spre noul venit, iar patronul-barman mângâind cu delicateţe gâtul sticlei din care tocmai îi turnase bătrânului, zâmbind în acelaşi timp satisfăcut de faptul că ziua începea să se arate fructuoasă.
–O votcă mare, nea Petrică, să-mi dezinfectez respiraţia, că ci-că s-a înteţit gripa porcină, comandă el pe nerăsuflate, luând în râs o temă care-n ultimul timp a cam băgat groaza-n populaţie.
–Da, fir-ar a dracu’! exclamă cu năduf Petrică, întrucât remarca lui Bebe trezi brusc în el o îngrijorare mai veche, legată de cum vor mai sorbi clienţii lui, din votca intitulată sugestiv „Adio, mamă!”, dacă vor fi nevoiţi să poarte cu toţii măşti chirurgicale.
–Ce e, nea Petrică? Ţi-e frică? întrebă Bebe cu o undă de ironie, sesizând îngrijorarea cârciumarului. Io nu cred o iotă din tot ce-ndrugă ăştia.
–Hă, hă! Chicoti nea Marmy. I-e frică că n-om mai putea noi să bem, cu cârpele-alea la gură, glumi el, fără să aibă habar, cât de aproape se afla de adevăr.
–Nu-i de glumă, băi Bebiţă! Tu nu vezi că mor oameni?... concepu Petrică la repezeală, o altă „faţă”, convingerii sale privind seriozitatea subiectului, fără să ia in consideraţie remarca batrânului.
Împinse cu grijă paharul în care tocmai turnase lichidul comandat, spre locul în care aştepta Bebe sprijinit cu coatele de bar. Acesta-l preluă cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga-i împinse o bancnotă de un leu, preţul exact al băuturii solicitate.
–Mor pe dracu’!... Aia au murit de alte boli, nea Petrică, replică sigur pe el Bebe Tâmplarul, după ce îghiţise cu nesaţ, dintr-o singură sorbitură, aproape jumătate din conţinutul paharului. Ne sperie şi cu asta, cum au făcut şi cu aviara, concluzionă el cu un aer de amărăciune, de parcă iar fi părut rău de faptul că aviara ar fi fost doar o păcăleală.
–Mie mi se pare că s-a înteţit rău gripa asta porcină, doar prin nişte ţări aflate în campanie electorală, rosti cu un aer de înţeleptul satului, bătrânul Marmy, care, după cum era bine ştiut de toată lumea, obişnuia să lege totul de politică.
–Da, da, da! Bună asociere, nea Marmy!… Bună asociere! Tot ce e „porcin” poate fi legat, fără frica de a gresi, de campaniile electorale, declamă pe neaşteptate, oarecum emfatic, o voce baritonală şi arhicunoscută, de undeva din mijlocul încăperii.
Cei doi clienţi se întoarseră iar Petrică-şi ridică surprins – dar mulţumit – privirea spre locul respectiv, unde ajunsese neobservat de nimeni Procuroru’, care acum le zâmbea şăgalnic, cu mâna dreaptă ridicată-n sus, în semn de salut.

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Liviu Gogu pe Aprilie 9, 2011 la 12:06am
Ma bucur ca am reusit sa va aduc pentru cateva clipe, inapoi in Romania, d-na Olivia. Multumesc pentru comentariu!
Comentariu publicat de Olivia De Havilland pe Aprilie 8, 2011 la 4:53pm
D-nul Liviu, m-ai intors inapoi in Rominia cu povestea asta, cind am citit m-am simtit acolo prezenta la acest dialog. Este foarte comica si totodata adevarata. Felicitari !!!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor