Prezentare de carte.( notă de lector). Vol. "Toamne, toamne", autor Niculai Şorea

2 martie, Iasi 2013.
„Iată-ne adunaţi aici… la început de primăvară.
Scriam undeva: “cea mai frumoasă fiică de timp zămislită”.
Chiar dacă semnele nu sunt atât de vizibile, antotimpul renasterii
este aproape. Antotimp în care viaţa erupe din străfunduri
şi ne umple sufletul de bucurie.
Astăzi avem o bucurie în plus: avem un motiv în plus pentru a ne deschide sufletul
si a vibra la miracolele ce ne ies în cale.
Două lansări de carte!
Un volum de poezii pentru copii, semnat de d-na Anastasia Gîrneaţă
Şi…
Un volum antologic de poezie “Toamne, toamne”…
semnat de poetul Niculai Şorea, Editura PIM, 2013.
(Chiar dacă primăvara ne bate la fereastră.)

O copertă frumoasă, un peisaj de toamnă deosebit, peisaj care te îndeamnă
să faci un popas pe marginea vremii… şi să-ţi pui întrebări…
Un anotimp pentru meditatie, un anotimp al nostalgiei după clipele ce s-au pierdut
în negura timpului.
Privind acest peisaj.. sufletul tresare – cuprins de regretul trecerii, regretul după acele momente când toate zborurile, toate visele erau posibile.
“unde eşti tu clipă de aur!?
întoarce-te, şi-ţi voi fi supus per vecie! V.B
D-l prof. NICULAI Sorea m-a rugat să scriu câteva rânduri pentru această antologie.
Am făcut-o cu mare bucurie. În “Nota de lector” am pus accent pe trăire, pe sufletul poetic, pe starea de dincolo de cuvânt.
De fapt, ce este poezia?
E trăire, emoţie, ardere, frământare, zbucium..
După cum şi-a dorit poetul Niculai Sorea, am încercat să scot în evidenţă aceste aspecte… lăsând în seama altora – construcţia poetică, perfecţiunea rimei sau a ritmului.
Înainte de a da citire rândurilor din “nota de lector” – doresc să-i adresez d-lui prof. Un călduros “La multi ani”, multă sănătate, cu ocazia împlinirii unei vârste onorabile şi frumoase-
La multi ani! Să aveţi parte numai de bucurii.”
Valentina Becart
….

Notă de lector
„Nimic nu este mai de preţuit decât valoarea zilei…” (Goethe)

„Trecut-au anii şi iată că în acest început de an, la 7 februarie, odată cu troienitele cărări şi acoperirea bătrânului codru cu stele albe de promoroacă, s-au adunat ca o clipă opt decenii de când, copil fiind, am văzut lumina într-o zi de luni dimineaţă - cum spunea mama – când crăpa de ger draniţa pe casă.”
(Şorea Niculai)
Ce cadou poate fi mai de preţ la zi aniversară?!
Un volum antologic de poezie poate fi comparat cu un şirag de nestemate, adunate din marea învolburată a timpului.

Trecură ani si mulţi s-au dus,/ Pe neagra timpului cărare,
S-au strâns ca firul tors pe fus,/Da-n caier ce mai este oare ?

De ce e viaţa-o fulgerare ? / Încât n-apuci măcar a şti
Ce ni s-a dat la fiecare /Sau viitorul cum va fi ?
......
Trecut-au anii şi s-au dus, / Pe întunecatele cărări…
S-a adunat mult fir pe fus, /Cât vom privi albastre zări ?
( Trecură anii...)
Zbuciumul, nostalgia, melancolia sunt stări care asediază conştiinţa poetului, aflat pe pragul cel mai de sus al apusului.
Ca un meteorit în noapte, sufletul se consumă dureros, acesta neputându-se sustrage sentimentului care erodează fiecare clipă.

„Unele din gândurile şi frământările sufletului zbuciumat au fost scrise, câteodată, în momentele când n-au mai putut fi zăvorâte în ascunzişul lor.
Dintre cele care au văzut încrustata slovă pe hârtie, soarta lor a fost total diferita în timp.
Cele mai multe încercări au fost realizate în anii adolescenţei şi în special în timpul studenţie, adunând neuitatele ei amintiri.
O parte dintre acestea au fost chiar adunate - e drept rudimentar - dar din nefericire şi cele strânse au dispărut, fără urmă, fiind purificate prin foc, aşa le-a fost probabil soarta.
Au urmat anii de peregrinări, muncă şi chiar unele realizări pe întortocheatele cărări ale vieţii, perioada în care s-au scris fulgerător o altă parte din acele frământări care destrămă sau liniştesc sufletul.”
( autorul – Şorea Niculai)

Autorul ne face o succintă mărturisire privind momentele când frumuseţea cuvântului l-a determinat să se aplece asupra hârtiei şi să scrie .
Azi soarta, ca şi viaţa, e foarte zbuciumată,/ Prin ceaţă chiar şi lumea se vede răsturnată; /Ea pare chiar întoarsă din valul rece-a vremii, /
De atâtea neguri dese şi revenirea iernii…/

Căci viaţa ne e scurtă şi tot atât de mică, /Precum trăirea noastră, ce-i fulgul care pică. /Se frânge şi se rupe de fulger ca un vreasc,/
Ca şi a noastre vise, ce mor şi iar se nasc…/

Afară vântul bate şi-mi spune acum, din nou,/Să nu mai strig spre munte, că-i fără de ecou. /De-acum, în sus, se pare, sunt drumuri troienite, / Departe... sunt în vale... poienile-nflorite…

(La răscruce de vremuri...)

Poeţii, aceste stele fără nume, tulbură ades floarea nopţii care le veghează zbuciumul, - zbucium ce-i încearcă în faţa foii albe. Acesta pare a fi urmărit de teama pustiului, de faptul că această clepsidră înfloritoare de nisip va dispărea pentru totdeauna în cea mai adâncă dintre toate tăcerile.

Galbene frunze s-aştern,/ Mugeşte-n talazuri iar marea,
Se-ndreaptă spre timpul etern /Dorinţa, speranţa, chemarea.

Trec şiruri prelungi de cocori /În nopţi friguroase, cernite,
Cheamă cavalul, doinind până-n zori,/La focul din stână, fiinţe iubite.

Bătrânul cioban pe Rarău /Şi-a pus pe umeri cojocul.
Vuieşte vântul sinistru în hău,/Şi cerbii în rut, încep jocul.

( Gânduri de toamnă)

Versurile poartă cu ele amprenta timpului, întâmplările frumoase fiind zugrăvite cu sensibilitate şi fineţe pe pânza vremii.
Eul liric devine mai vibrant când amintirile tinereţii il
copleşesc, când chipul angelic al dragostei se abate în calea-i viscolită
de gânduri.

Aştept să vii cu mine, s-ajungem pân' la nori,/ Să vezi şi tu mai bine, sus, cârduri de cocori,/ Să ne urcăm, de mână, pe vechile cărări,/
Să mergem sus, la stâna, pe creasta dintre zări./Acolo sus nu fie, în noapte, decât noi,/ Să ne cuprindem iarăşi, în braţe amândoi,/

Să dormi apoi cu mine, la stână, lângă hău, /0 noapte de poveste şi n-o să-ţi pară rău./Şi de-o să vină noaptea, furtuna, ca pe vremuri,/
Să stai cuprinsă-n braţe, de frica să nu tremuri./Afară de-o să treacă o luna, printre nori, /Pe noi ne vor cuprinde ai dragostei fiori./

Să-asculţi, după iubire, tăcerea aceea sfântă,/S-auzi cum sună-n vale, pârâul care cântă./Cuprinşi o să rămânem cu noaptea peste noi,/

Să-auzi doinind în codru, un bucium de la oi,/Să spargă fericirea, vechi clopote din schit,/Să ştii c-a fost o noapte, în care ne-am iubit./

Trecând vrăjiţi prin rouă să mergem la izvor, /Să simţi apa cea rece, pe sâni şi pe picior./Să vezi cum se destramă o boare, colo sus,/ Ce duce-n văi acuma, povestea ce mi-ai spus./Cuprinsă apoi de vrajă şi-nvăluită-n nor, /Vei şti că fericirea e-n stâna din pripor./
....
Şi după această noapte, iubind fără hotar,/ Uita-vom noi şi ziua, ce-i scrisă-n calendar./
( Stâna din pripor)

Acum, când soarele coboară după linia orizontului, poetul este asediat de tristeţi, regrete şi melancolie.
Cât de mult a crezut în flacăra iubirii! Păşind pe tărâmul ispititor al paradisului erotic, îşi imagina că se va mistui în braţele gingaşe ale eternului feminin.

„Să mai privim odată doar obcini şi păduri,/Cum se-ntind departe, de-ntunecă şi zarea,/ Cutremurându-ţi trupul de câte poţi să-nduri,/ De atunci când noi de mână căutam cărarea./”
( Marea dorinţă)

Uneori, fascinat de miracolul acestei existenţe efemere, poetul se abandonează viselor ce se vor pline de floare şi parfum.
Versurile poartă amprenta nostalgiei, fiind lipsite de furtuna răzvrătirii conştiinţei în faţa implacabilei treceri, conştient fiind de inevitabil, de inexorabilitate:
„clipa asta nu se-ntoarce”.


Alteori, neliniştea şi zbuciumul sufletesc ale poetului cresc tot mai mult, privind la clepsidra ce-şi cerne clipele cu nonşalanţă „în noaptea grea cu lună plină…”
Poetul încearcă un refugiu în singurătate,”Să nu mai strig spre munte, că-i fără de ecou. / De-acum, în sus, se pare, sunt drumuri troienite.”, căutând a se împăca cu sine şi a găsi lumina interioară.
Versurile încântă prin exprimarea francă, prin claritatea şi limpezimea trăirilor aşezate delicat în cupa fiecărui cuvânt.

De multe ori sufletul este îmbătat de metamorfozele misterioase ale lumii. În faţa ochilor apare inepuizabilul joc de oglinzi care ispiteşte, ademeneşte sufletul.

În zilele însorite, când norii abia se zăresc pe bolta albastră a cerului, sufletul poetului Niculai Şorea se deschide ca o floare, contopindu-se cu zâmbetul delicat şi cald al naturii, cu nota diafană a universului.

Poetul, având conştiinţa vieţii pe care o traversează, încearcă să înţeleagă taina pentru care s-a născut pe acest pământ .
Împletind armonia universală cu latura spirituală, cuvintele delicate, trăirile profunde se deschid în vers asemenea mugurilor pe un ram.
Versurile cu iz clasic sunt dăruite cu sinceritate şi dragoste cititorului.
Legănarea sufletului între frumuseţile certe ale lumii şi cele îndoielnice, neştiute, accentuiază starea de tristeţe.
Îmaginea sumbră şi severă a copacului îi aminteşte că nimic nu este veşnic.
Versurile sunt create cu dezinvoltură, senine, lipsite de crispare, răsfăţându-ne cu simboluri diverse şi bogate.
Fire aleasă şi cultivată, ştie să sădească cuvântul în loc prielnic.

Chiar dacă paşii l-au purtat în spaţiile de beton ale marilor oraşe, poetul Sorea Niculai a tânjit mereu după cerul albastru, poenele înflorite unde „un caval duios îngână” doine strămoşeşti.

„Un caval duios îngână, / Lângă focu-aproape stins / Doina noastră, cea bătrână, / Focul dorului aprins.”
( Un caval duios îngână)
„Nu este lucru înţelept să spui: “voi trăi”; viaţa de mâine este prea tărzie – trăieste azi. (Martialis)”

Dorinţa de a mai trăi o dată acele „vremi”, când urcuşurile erau o adevărată binecuvântare şi fericire, este acerbă.
Acest pământ care zămisleşte un amestec de „angelic şi demonic”, totodată, este reliefat cu rafinament în versurile ce urmează şi care ne întăresc convingerea că acesta nu renunţă cu uşurinţă, fiind hotărât să urce până în vârful muntelui unde va flutura steagul izbânzii.
Poetul Şorea Niculai îşi strânge la piept fiecare vis ce-i poate aduce un strop de fericire, în orele încărcate de îndoială...
**
Hai să pornim spre creste, către nori,/ Trecând iar puntea veche peste râu, /Să ajungem sus mâine, până-n zori,/La stâna cea sihastră, alături de pârâu.

Să vedem cum soarele răsare în culori / Care cuprind încet pădurea cu un brâu / Hai să pornim spre creste, către nori,/Trecând iar puntea veche peste râu.

Vechi clopote din schit ne-or da fiori /Ce-or trece creasta în vale fără frâu / Fără a se opri-n zăgazuri şi prinsori /Cu chemări de jale, de taină şi pustiu.

Hai sa pornim spre creste, către nori.
( Spre creste)

.

Valentina Becart / 1 februarie 2013

Vizualizări: 143

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de valentina pe Mai 2, 2013 la 9:03pm

Felicitari d-lui Niculai Şorea ( conf.dr.ing.) pentru

volumul de poezie "Toamne, toamne".

Felicitari pentru remarcabila activitate profesională.

cu aleasă preţuire,

valentina becart

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor