Prima noapte de dragoste, ultima noapte de razboi

Prima noapte de dragoste, ultima noapte de război

Motto : Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război

Atunci când nu urmezi cursul firesc al vieții, Universul va face tot posibilul să te aducă pe calea potrivită, pentru a-ți împlini destinul. Oricât de mult te-ai strădui să ocolești, să te opui sau să-ți impui propriile reguli, să negi ceea ce este evident că trebuie făcut, până când lecțiile vieții nu au fost învățate, nu vei putea trece puntea spre lumea în care îți dorești să trăiești.

*

Ana stătea nemișcată cu ochii pironiți în tavan. Era o tânără frumoasă, cu un păr negru mătăsos, atrăgătoare și plină de viață. Acum, însă se apropia sfârșitul celei de-a doua săptămâni, în care depresia pusese tot mai tare stăpânire pe ea. Nu-i mai păsa de absolut nimic din jurul ei, nici măcar de bunica sa, cea care o crescuse și care însemna totul pentru ea. Toată viața trăită pâna atunci i se părea searbădă, lipsită de sens și semnificație. Se străduia din răsputeri să finalizeze ultimul din cei patru ani de studii superioare, pe care i-ar fi aruncat cu ușurință la coșul de gunoi, pentru câteva minute de pace a minții. Ana era o pasionată a cercetării trecutului, de aceea a ales să studieze istoria. O fascinau lecțiile despre eroismul lui Burebista și Decebal, despre războaiele mondiale și personalitățile marcante ce-au schimbat cursul vieții pentru generații întregi. Acum, istoria rămăsese în urmă. Se simțea singură și părăsită, pentru că în interiorul ei crease un spațiu al iubirii, însă nu a invitat pe nimeni înăuntru. Iar acel gol tânjea să fie umplut.

Mama ei îi aranjase o sedință la un psiholog. Deși nu dorea să meargă, i-a făcut pe plac și s-a dus. În afara unei discuții care mai mult a enervat-o, Ana nu s-a simțit deloc mai bine, chiar dimpotrivă, instabilitatea ei psihică parcă devenise și mai accentuată. Interesul pentru propria persoană îi scăzuse atât de mult, încât nu-i mai păsa nici dacă se va stinge de foame, de fapt, nici n-o mai simțea.

Trăia pur și simplu, de pe-o zi pe alta!

Intr-o zi, o colegă de școală a invitat-o la petrecerea de ziua ei. Fără nici un chef de dans, sporovăială și muzică dată la maxim, s-a hotărât să meargă. În seara stabilită pentru marea distracție, Ana și colegele ei s-au întâlnit la o cafenea să-si admire reciproc ținutele și să-și adreseze complimente una alteia, ca între prietene, după care s-au îndreptat spre locul unde urma să aibă loc petrecerea.

După ce au ajuns, Ana se întreba cât va rezista, fiind foarte slăbită și cu un dezinteres aproape total față de tot ce se petrecea in jurul ei. „Dansezi?”, a auzit dintr-o dată, la ureche! A ridicat uimită privirea, iar în fața ei stătea un băiat subțirel, cu o față lunguiață, de pe care ieșea în evidență mustața neagră. „Da„ , răspunse Ana, fară nici un chef. A urmat al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea dans...

Pe negândite, golul Anei începea să se umple, picătură cu picătură.

Băiatul acela, Don se numea, se simțea bine în preajma ei, o atingea pe umăr, pe cap, pe brațe, iar atingerile lui erau forme ușoare de mangâieri. Ana devenea tot mai veselă și mai exuberantă, parcă renăștea! Dorea să danseze, să se învârtească, să joace, să se joace, să sărute!

Spre finalul petrecerii, tânărul s-a oferit s-o conducă spre casă. A fost una dintre puținele dăți când s-a bucurat că stă foarte departe. Pe drum, Don i-a încălzit mâinile, a sărutat-o, i-a spus cuvinte foarte frumoase și a întrebat-o dacă poate să o revadă. Ana, extrem de fericită, i-a răspuns că da.

A doua zi, la ora stabilită, Ana stătea peste drum de studioul foto la care lucra băiatul, așteptându-l să apară. Îi povestise cu o seară înainte că este fotograf și lucrează din pasiune, fiind atras de frumusețea naturii și a chipurilor. După primele cinci minute, s-a întristat, după zece minute, s-a supărat, iar după jumătate de oră, i-a venit să plângă. Don nu a mai apărut! Starea aceea groaznică începea să-i dea târcoale, din nou. A plecat spre locuința unei colege, însă aceasta nu era acasă. De acolo, a plecat spre o altă colegă, dar, ca un făcut, ușa acesteia era închisă. S-a gândit să meargă spre casă pe străzi ocolitoare, pentru a nu ajunge foarte repede, dar pe drum s-a întâlnit cu doi prieteni vechi, foarte dragi care se plimbau, așa că cei doi au încadrat-o și au pornit să se plimbe împreună. După câteva minute de mers, Ana l-a zărit pe Don trecând strada și venind chiar spre trotuarul pe care se plimba ea. Nu o văzuse încă, dar era inevitabil că se va întâmpla! Și s-a întâmplat! Ochii lui aruncau flăcări! În loc de salut, îi spuse : ”Te-am așteptat la ora stabilită în fața studioului și nu ai venit, iar acum te văd plimbându-te cu doi băieți!” . ”Ba eu te-am așteptat în fața studioului și tu nu ai venit, iar acum te vad plimbându-te prin oraș!” Soarta se juca cu ei : amândoi aveau dreptate, doar că Ana nu știa că studioul foto, pe care-l cunoștea, de altfel, se mutase de puțin timp într-o altă locație!

Cupidon i-a văzut și a trimis spre ei săgeata lui plină de iubire. S-au împăcat!

Zilele se scurgeau și cei doi tineri se vedeau tot mai des. Până într-o zi...

Dupa ce voi termina cu examenele, voi pleca din oraș!” i se adresă Don cu tristețe în glas. Ana bănuia acest lucru, deoarece știa că Don nu era din acel oraș și îi spusese de mai multe ori că nu va dori să rămână. Timpul trecea zi după zi, examenele se desfășurau rând pe rând și a venit ziua în care urma să se despartă. Amândoi păreau hotărâți să nu-și exteriorizeze dragostea. S-au despărțit, fără multe cuvinte, fără promisiuni și mai ales fără regretul de a nu fi gustat iubirea în toată splendoarea ei.

Povestea lor frumoasă se terminase!

Pentru că se simțea din nou pierdută, Ana a mai zăbovit câteva ore prin oraș. Spera ca mersul pe jos s-o obosească foarte tare și să poată adormi repede, după ce se va întinde în pat. Când a ajuns în fața ușii casei sale, a auzit-o pe bunica ei vorbind cu cineva. O vecină al cărei soț murise de curând, o vizita aproape zilnic, stând ore în șir la discuții și tricotând șosete de lână pentru iarnă. A adresat o rugăciune de mulțumire în gând, pentru prezența acelei vecine care îi dădea astfel, ocazia de a scăpa neîntrebată referitor la felul cum se simte, cum și-a petrecut ziua, ce face frumosul ei prieten...

A intrat în hol și a salutat în timp ce se descălța. Bunica ei a răspuns la salut și i-a spus că o așteaptă cineva de foarte multă vreme. Atunci a văzut o pereche de ghete, erau ale lui Don!

M-am întors, pentru că vreau să te iau cu mine!”, i-a spus Don în șoaptă, făra ca bunica ei să audă.

Spațiul iubirii din interiorul ei o îmbia să accepte. Și a acceptat! Era absolut incredibil câtă forță poate avea iubirea, ce impact pot avea câteva cuvinte și câtă susținere poate dărui o îmbrățișare!

Don s-a gândit la ceva special, așa cum o considera și pe Ana: dacă era prințesa lui, atunci vroia să o ducă la un castel din apropiere. Acolo, într-o odaie mare, amenajată exemplar și parfumată cu flori proaspăt culese chiar de el, Don a iubit-o mult și a învățat-o să iubească, la rândul ei. Atunci a trăit Ana prima ei noapte de dragoste și a știut că este și ultima noapte de război. Depresia trecuse iar spațiul iubirii se umpluse până la refuz.

*

Viața a revenit în prim plan, iar Universul și-a atins scopul : a adus-o pe Ana pe cărarea potrivită, pentru a-și împlini destinul.

Vizualizări: 13

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor