ROBOTUL ON

Cândva oraşele erau structurate în mai multe categorii de locuinţe; oameni diferiţi aveau condiţii de viaţă diferite. Probabil unii meritau mai mult iar alţii mai puţin şi asta in funcţie de contribuţia, mai mare sau mai mică, adusă funcţionării colectivităţii. Pe atunci nu luase cine ştie ce amploare raţionalizarea materialelor şi casele erau mai mari, norma de volum de aer dintr-o încăpere locuibilă era mai mare şi zidurile mai groase înăbuşeau disperatul strigăt al singurătăţii omului copleşit de marile aglomeraţii urbane. Nu s-au schimbat prea multe, doar puţina intimitate care proteja individul s-a pierdut. La fel s-a pierdut şi diferenţa dintre locuinţele marilor ofiţeri şi cele ale mulţimii, singurul avantaj mai este obligaţia, devenită plăcere, a celor sus puşi de a-i teroriza pe ceilalţi. Acum oraşul este periferie şi în centru. Nu se mai pune problema omului periferic, cum nu se mai pune nici cea a omului formă biologică şi a celui artificial. Poate roboţii or fi avut cândva mişcările mai sacadate, dar a existat moda imitării noilor, pe atunci, apariţii stradale şi doar un specialist ar mai putea sesiza ceva. Asemănarea a mers până la a face, prin uzură, să aducă maşinii bătrâneţea. Nici robotul nu poate fi bătrân fără să fi fost vreodată tânăr şi cu atât mai greu pot fi deosebiţi roboţii tineri de oamenii tineri. Are tinereţea un ceva al ei care aduce un plus de toleranţă şi acceptare a dreptului fiecăruia la iluzoria fericire.
Pe stradă, On, robotul aflat în stadiul de adolescent, încerca să înţeleagă comportamentul oamenilor, reacţiile lor care în multe situaţii păreau nejustificate, de ce or fi având nevoie de atât de multe nuanţe, ce vor, la urma urmei, de la realitatea existentă. În afara timpului de muncă şi cel de odihnă obligatorie, formele biologice mai au uneori ceva, ceva care roboţilor nu li s-a stabilit în program, timp liber. Adică intervale între activităţi în care nu se impune nimic prestabilit, cu condiţia respectării unor norme restrictive. Nu datorită vocaţiei de a imita, roboţii nu provin din maimuţă, ci din dorinţa de a cunoaşte, probabil şi alţii nu numai On, îşi procurau timp liber pe seama accelerării ritmului de lucru în unele procese de muncă, unde era posibil aşa ceva. Fără astfel de pauze nu ar fi fost posibil contactul cu strada, strada acest univers de trăire socială, unde fiecare element al mulţimii aflate în mişcare sau repaos relativ îşi exercită dreptul de a exista, nu de puţine ori în detrimentul celorlalţi.
Există în oraş o insulă, o insulă de linişte, cu rafturi pline cu cărţi, în care poate fi întâlnit stăpânul acestui spaţiu aparţinător de domeniul trecutului, dar care cuprinde totul, inclusiv cheia viitorului. În acest sediu al rezistenţi împotriva ignoranţei se pot reculege, după zbuciumul cotidian şi oameni şi roboţi, nimeni nu jigneşte pe nimeni şi oricine care are ceva de spus este ascultat, bineînţeles dacă are ce spune; vorbitul fără rost se practică în alte locuri, care de regulă sunt mai aglomerate. Nimeni şi nimic nu poate egala dreptul la existenţă spirituală de care se simţea îndreptăţit, încurajat fiind de privirea stăpânului şi de zâmbetul ascuns în barba sa albă. Demni de milă sunt cei care nu au un astfel de loc în care să poată primi măcar iluzia că trăiesc. Nici nu se poate imagina ce ar deveni lumea pentru roboţelul singuratec On dacă acest spaţiu, din cine ştie ce motive, ar înceta să mai existe.
Strada scăldată de lumină şi trecătorii care se străduiesc să-şi uite necazurile – de ce oare trebuie să le aibă? – pot crea ambianţa necesară unei plimbări, de cele mai multe ori scurte, celui care nu are nici o lipsă şi nici o nevoie şi asta numai pentru că reuşeşte să nu-şi dorească mai nimic.
Mai era ceva ce nu putea înţelege On, ceva care scăpa logicii programului său, era taina bucuriei perechilor de tineri în momentul în care se întâlnesc. Apăreau şi unele gesturi cu caracter de ritual, de exemplu sărutul, pe obraz, pe mâini, pe buze, fără a se putea trage vreo concluzie asupra eficienţei acestei acţiuni. S-ar părea că dragostea este un fel de a trăi completat cu o persoană pe care o simţi prezentă chiar şi atunci când nu este de faţă, dar a cărei apropiere se doreşte continuu. Aici inteligenţa artificială nu poate găsi răspuns: cine dă dreptul unora să dorească dragostea altora? Este imposibil de crezut că ambii încep în acelaşi moment să se iubească şi atunci unul trebuie să facă primul pas, cine îi dă dreptul acestuia să spere că persoana ţintă nu se va supăra din cauza îndrăznelii afişate, se mai poate ca aceasta să aibă aceleaşi trăiri pentru altcineva şi prezenta insistenţă să producă supărare. Cum se vor fi descurcând oamenii în mijlocul unui asemenea hăţiş de probleme care nu pot fi incluse în nici un fel de calcul şi logică? Convins că trebuie clarificat acest complex de abateri de la normele de comportament standardizate, On, s-a hotărât să încerce.
Parcul, unde printre bănci şi copaci, la anumite ore, când nu este aglomeraţie, fiecare se poate simţi acasă, chiar dacă nu există nicăieri nişte pereţi ale căror suprafeţe interioare să fie numai pentru el.
Pe o bancă stătea o tânără, parcă o mai văzuse undeva, poate la sediu…Nu are importanţă, se va aşeza lângă ea, nici prea departe spre a nu fi considerat indiferent, nici prea aproape, să nu se supere cumva. Tăcere grea apăsa banca respectivă. Ceva trebuie făcut, trebuie vorbit, orice, chiar orice? S-ar părea că în asemenea situaţii dialogurile au o temă clară şi variaţiunile, de la o pereche la alta, nu au exagerat de mare grad de personalizare.
-Ce părere ai despre dragoste?
-Nu ştiu prea multe. Fata zâmbi de parcă nu numai că se străduia să-l înţeleagă, dar mai şi reuşea.
-Există motive pentru care această trăire trebuie să existe?
-Fără aşa ceva ar apărea o depreciere demografică cu urmări dezastruoase.
-Nu la asta mă refer ci la sentimentul în sine.
-Probabil că acţionează o logică asemănătoare celei care stă la baza faptului că florile au petale frumoase primăvara, în perioada polenizării.
On admira mâna cu degete lungi care se afla, parcă din întâmplare, alături şi o atinse cu convingerea că trebuie să se întâmple ceva, o ridică spre buze şi o sărută. Privirile nu li s-au întâlnit. Nu ştiu ce va fi gândit fiecare. Există o experienţă care se acumulează în urma trăirii efective a unor ansambluri de fapte şi una rezultată doar din percepţia dobândirii experienţei altora. În cazul de faţă nu s-a aprins nimic, se imitau gesturi văzute şi atât, se atingeau exterioarele fără ca din interiorul fiecăruia să izbucnească ceva. Se poate crea inteligenţă artificială dar suflet artificial nu şi cu cât mai mare va fi asemănarea artificialilor cu biologicii, cu atât mai monstruoasă va fi această lipsă.
-Noi nu am putea să ne iubim? Glasul roboţelului On nu putea avea tremur, totuşi ceva parcă răzbea din locul acela, în care, dacă ar fi fost om ar fi avut suflet.
-Nu! Noi nu am fost programaţi pentru aşa ceva. Vorbim despre ceva ce nu vom putea înţelege niciodată, încercăm ceva ce nu vom putea face niciodată. Cred că este frumos, dar pentru noi nu există.




Ioan Mugurel Sasu

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor