ÎNSOŢITORUL UMBREI, după Ioan Evu

Volumul „Însoţitorul umbrei” de Ioan Evu ne pune în faţă modul de cădere a poetului în poet. Editura AXA, Botoşani, 2003 (consilier editorial Gellu Dorian), ne propune, bazându-se pe tristeţea poetului, o antologie din scrierile lui Ioan, scrieri trecute prin focul anilor 80–90, cu bătaie până în anul 2003. Citarea titlurilor de volum trecute şi prezente: „Fereastra de apă”, „Fără armură”, „Somnul în munte, „Poet de bunăvoie” şi „Cetatea moartă” ne prezintă motivele fundamentale ale temelor care l-au ars pe poet până la cuvânt, într-un timp care se vrea viaţa sa. Evu este un poet sincer, dincolo de stil, de clasificări – poet optzecist? – de erori şi tristeţi, el nu se joacă de-a scrisul. A scris cu viaţa sa, aproape până la sânge, până la arderea completă! Cred că doar imaginea nisipului acoperit de zăpezile dintâi este marcantă pentru el ca scriitor.

A fost răpus de marile teme, poate i-a lipsit rezistenţa de maratonist, dar a câştigat rezistenţa zăpezilor în decembrie, a câştigat rezistenţa albului pe trecerea de pietoni. Volumul se completează cu ultimele poeme, de revoltă şi acid, de culoare şi de neant aparent unde locuieşte Hamlet de Bizanţ. Diferenţele de tensiune dintre poemele de la început şi cele recente sunt enorme. De la puritate la neant calea este dură, este aceea a căderii poetului în poet, cu durere şi revoltă, cu dragoste şi eşec, cu rugăciune şi blestem, cu lacrimi şi ninsori.

Personal, îl prefer pe Ioan Evu cel îndrăgostit, de la început, cu romantismul său molipsitor, cu poeme de excepţie, acceptând influenţa marilor poeţi ai lumii cu nonşalanţă, cu bucurie şi optimism. Talentul său de a cânta lumile pierdute şi pe cele regăsite, talentul său de a transforma ideea în cântec este un semn de biruinţă. Atunci când devine evident real şi căzut în clipă, Ioan Evu începe să explice şi cântecul piere ca o zăpadă ninsă peste zgura fierbinte. „Dă-mi pasărea căzută în oraş /ca-ntr-un coşmar de parcă se repetă/ căci azi am auzit un cântec laş / un tril vândut pe-o gureşă trompetă”. Poetul tânjeşte după trilul unei paseri, al unei paseri care poate învinge oraşul cu cântecul ei, îl poate purifica, e trilul poetului pasăre, menit să se înalţe peste oraşul în care straja doarme… Scriitorul simte cu toată fiinţa responsabilitatea creaţiei, a talentului, este conştient că nu totul este întâmplător, declaraţia sa de dragoste pentru poezie este una intimă, asemenea celei adresate unei femei iubite, este „dansul sub spânzurătoare” cu poezia, „când pasăre şi piatră vorbesc aceeaşi limbă străveche”. Intimitatea dintre poet şi poezie sub steaua dragostei demonstrează cedarea fiinţei umane în faţa frumosului ca gest de credinţă şi purificare prin scris, nod şi semn de încercare pentru orice conştiinţă ….

Ioan Evu a lăsat câteva poeme memorabile pentru literatura română, iar faptul că locuieşte în Hunedoara nu poate fi considerat un handicap, ci un argument pentru valoarea unei opere care are rezistenţă la ruina memoriei. Critica ar trebui să dea o mai mare atenţie poeziei în sine nu domiciliului din cartea de identitate electronică a poetului, un număr şi el, smerit, în poporul său care, adesea, în istorie a tânjit după valorile eterne ale limbii române, prin vremuri de încercare. Racordarea la mişcarea universală de globalizare nu trebuie să ne ducă în eroare, vom avea nevoie totdeauna de ţipătul unui suflet în deşert….

Oricum Ioan Evu este poet de bunăvoie cum singur declară, crede în destinul său cu putere şi îşi asumă riscurile de rigoare, cu preţul vieţii personale… „Dar cine-am fost cu-adevărat/ în lumea totuşi nelumească/ între lumină şi păcat/ doar vântul şti-va să şoptească.” (Doar plopii – La Eminescu) Ultima parte a volumului, marcată de poeme inedite, încearcă să descifreze taina apocaliptică a vremurilor ultime, vremuri în care poetul este însoţit de omul Evu Ioan, cu tristeţe, cu regret, cu responsabilitate : „Buzele mi-au ars mistuite / de arşiţa unei iubiri inexistente / ura trădarea şi pizma/ mi-au otrăvit cuvintele toate.”

Deşertăciunea ultimelor poeme descoperă deşertăciunea lumii-nelume, este aici o cădere din rai pentru Ioan Evu, este durerea poetului pentru ratarea ţintei de către semeni, este ruptura de erorile de pe urmă, dar şi revolta împotriva imposturii, a păcatului, a lipsei de orizont pentru oamenii, pentru românii care trăiesc din înlocuitori pentru suflet, pentru lacrimă, pentru poezie, este aici un avertisment pentru cei care nu realizează cădere în ruină a continentului … „Puneţi taxă pe izvoare/ pe zăpezi pe cer pe tril/ dijmuiţi cât se mai poate / traiul omului umil // Contabilizaţi căldura/ şi procentele de frig/ indexaţi adâncitura/ găurilor din covrig”

Nu ştiu de ce poeţii ar trebui încadraţi pe generaţii, este o singură generaţie de poeţi, aceea care scriu o poezie-poezie, dincolo de asta clasificările nu mai au sens, pentru că, aşa cum declară poetul, cititorul acceptă starea aceasta: „M-aş tot sui şi m-aş pierde/ lume fardată cu monezi/ pe-un fulg m-aş vinde într-o piaţă/ la traficanţii de zăpezi/ M-aş tot sui şi m-aş tot duce/ au, lume scoasă la mezat/ mi-aş da cămaşa pe tarabă/ pentru un fulg imaculat/…/Dar astea nu-s ninsori iubito/ sunt lebede murind încet/ bat clopote la Clopotiva/ trase în taină de-un poet”.

Constantin Stancu

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor