Răspântia lui Serafim - fragmente de roman

           Sub scara de incendiu cu trepte de metal, bătrânul cerşetor îşi închipuise un adăpost dintr-o foaie veche de cort militar şi o umbrelă cu toate spiţele rupte. Sprijinise vreo două spiţe de pervazul ferestrei de la parter, încă vreo două de scara ce cobora înclinat pe peretele casei şi una între crengile liliacului din curtea Bisericii Amzei. Liliacul era golaş în ultimele zile ale lui noiembrie.

            Mai mult ca să-i răsplătească strădaniile, umbrela stătea.

            Ploaia rece de noiembrie şi luminile vreunui automobil întârziat puneau şiraguri de mărgele pe buza fiecărei trepte. Bătrânul cerşetor îşi strânse umerii sub haina ostăşească, ducându-i mult spre spate – cum fac vulturii când coboară din zbor şi îşi strâng pe spate aripile – împingând în acelaşi timp gâtul în faţă.

            Gestul fu scurt şi, pentru o clipă, chiar îl făcu să arate ca un vultur prins de ploaie.

            Privi mulţumit la şirurile lui de picături strălucitoare de pe buza treptelor.

            Era stăpân pe colţul acesta de lume pe care tocmai şi-l făurise singur, şi sentimentul plăcut de proprietate păru să-i ţină şi de foame. Mâncase, dar asta fusese demult, la cele dintâi ore ale dimineţii aceleia de Vovidenie, când femeile ce deschideau pieţele Bucureştiului trecuseră mai întâi pragul bisericii, cum se cade într-o zi de aşa mare sărbătoare. Unele îl omeniseră atunci când ieşiseră, cu sufletul uşurat, pentru că taica părintele le înţelesese şi le dăduse dezlegare să-şi vadă de treburile lor de precupeţe, măcar că era Sfânta Intrare în Biserică a Maicii Domnului. Se apropiaseră de el cu câte un colac în mână şi-i rostiseră, rând pe rând, numele vreunui mort drag:

           -De sufletul lui Ionică.

           -Bogdaproste şi Dumnezeu să-l ierte, răspunsese cerşetorul de fiecare dată, rânduind colacii după reguli numai de el ştiute, prin desagii dosiţi în spatele scărilor.   

          -Fie primit, mai auzea răspunsul slab al femeii, acoperit de ploaia care începuse încă de la ora aceea.

          Un automobil negru, cu faruri bulbucate în afară ca ochii unei lăcuste uriaşe, trecu prea aproape de marginea străzii, aruncând spre el un val de apă care i se sparse la picioare. Apa îi pătrunse în galoşi. Bătrânul cerşetor îşi propti spatele de zidul casei, scoase cu gesturi măsurate cel dintâi galoş, îl întoarse cu gura în jos şi-l scutură de două-trei ori, apoi îl încălţă la loc.

         Piciorul care ieşise din galoş nu purta nimic altceva, arătându-se lumii gol şi mirat.

         Scoase apa şi din cel de-al doilea galoş, şi numai după aceea spuse – treptelor de metal de deasupra capului său, ploii şi bisericii frumoase de alături:

         -Să meargă mai încet! Asta-i vreme să se grăbească? Ploaia asta... S-a mai şi înnoptat pe deasupra.

         Şi umerii lui se strânseră din nou către spate, iar gâtul îi împinse capul înainte. Corpul lui repeta gestul scurt ori de câte ori vorbele nu reuşeau să-i arate cu totul gândurile, într-un tic nervos căpătat pesemne de-a lungul anilor în care oamenii nu avuseseră răbdare suficientă pentru el şi cuvintele lui.

            Pe caldarâmul umed, pe sub marginile spiţelor frânte ale umbrelei care avea să-i fie acoperiş în noaptea ce începea, apăru o pereche de pantofi negri de lac, bărbăteşti, pe care până şi ploaia părea a avea bunul-simţ de a-i ocoli. Bătrânul cerşetor ridică privirile către domnul oprit în faţa foii lui de cort întinse peste umbrelă. De sub reverele pardesiului negru strălucea un ac de lavalieră cu diamant, iar fularul de mătase albă se aşeza pe pieptul domnului  cu eleganţă.

      -Domnule Malaxa, îl recunoscu cerşetorul. Sărutăm dreapta, domnule Malaxa.

      Nicolae Malaxa îşi afundă amândouă mâinile în buzunare, în căutarea unor monezi pentru cerşetor. Mâinile însă, frumos înmănuşate în alb, scoaseră la iveală numai doi firfirei.

      -Am plecat fără mărunt, spuse el, privind încurcat cele două monede din palmă.

      -Nu vă necăjiţi, domnule Malaxa, îi atinse cerşetorul marginea pantalonilor, cu înţelegere, întinzând de sub foaia veche de cort militar o mână uscată. Mi-aţi dat altădată şi încă o să-mi mai daţi. Nu vă faceţi sânge rău. Mergeţi.

      -Aşteaptă aici, mai spuse Nicolae Malaxa, ca şi cum ar fi existat vreun pericol ca cerşetorul să dispară undeva, apoi se întoarse în automobilul care-l aştepta.

      Urcă în spate şi luă pe genunchi servieta aşezată pe banchetă. Şoferul, în uniformă cu chipiu, se întoarse către el, pregătit să-l ajute la cel mai mic semn. Mâinile în mănuşi scurte de piele le păstra încă pe volan. Se afla în slujba lui Malaxa încă de la început, aşa spunea el oricui avea răbdarea să-i asculte poveştile, gândind începutul tuturor acestora pe vremea când fusese pusă piatra de temelie a Uzinelor Malaxa.

      Îl chema tot Nicolae, atâta doar că lui îi spuneau toţi Nicuşor, iar domnului Malaxa îi spuneau Nick. Potriveala de nume, privirea lui ageră şi iuţeala cu care îndeplinea vorba domnului Malaxa îl făcuse pe acesta să şi-l ia şofer şi om de încredere. Nicuşor ajunsese să-l cunoască pe Nick Malaxa ca nimeni altcineva, măcar că Bucureştiul întreg se lăuda, în anii din urmă, că-l cunoaşte. Îl ştia superstiţios. Nu plecase niciodată la vreun drum important fără să treacă mai întâi pe la Serafim, bătrânul cerşetor din colţul Bisericii Amzei, ca să-i lase câţiva bănuţi.

      -Lumea asta nu o facem şi o desfacem noi, Nicuşoare, obişnuia să-i spună domnul Malaxa şoferului său. Ea este făcută deja, şi se cuvine să dăm stăpânilor ei obolul. Şi la stat se plătesc taxe, nu?

            Şi Nick Malaxa îi făcea cu ochiul, scăpând două hohote scurte de râs care îl încurcau de tot pe Nicuşor. Două ar fi vrut să-l întrebe, atunci când Malaxa îi vorbea aşa, anume: una - cerşetorul acesta, Serafim din colţul frumoasei biserici a Amzei, era dintre stăpânii aceia ai lumii, despre care pomenea mereu? Şi a doua: cum adică „şi la stat se plătesc taxe”? Voia să spună şila stat, şi la biserică?

            Nicuşor avea în desfăşurare o complicată acţiune de descifrare a înţelesurilor vorbelor şi mai ales semnelor cu ochiul şi râsului scurt ale patronului său. Dar acţiunea nu mergea prea bine. Înţelesurile rămâneau ascunse pentru şoferul Cadillacului negru. Uneori ar fi priceput, cu teamă, că domnul Malaxa vorbeşte despre taxe către un Dumnezeu coborât în Serafim, dar alunga repede gândul acesta blasfemic, scutura din cap ca să se asigure că nu a mai rămas nici urmă de el şi concluziona:

          -Deh, domnule Malaxa. Ştiu şi eu ce să vă spun? Dumneavoastră vă pricepeţi mai bine.

Vizualizări: 85

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor